Publicitate
umor

Am fost la un roast românesc ca să-ți explic de ce acceptă unii să fie ținta miștourilor în public

Știi când ești tu la o bere cu alții și aveți un moment în care dați glumă după glumă pe un subiect? Cam așa e și cu un roast.

de Ana Banu
25 Mai 2019, 7:00am

Ovidiu Eftimie (stânga, TNR) și Cosmin „Micutzu” Nedelcu (comediant) în momentul lor de glorie din show. Imaginile sunt ale autoarei

Un roast e ca orice i se opune diplomației. Când te bagi în așa ceva, reputația și aspectul fizic sunt primele date de pământ, fără vreun motiv anume, în afară de amuzament. Conceptul nu merge tradus în română decât printr-o serie de termeni, cum ar fi „a frige”, „a persifla”, „tachinare extremă” - și astea-s oricum sărace ca să-l cuprindă. Cert e însă că abia începe să prindă și la noi, deși umorul care doare nu ți-e străin. Revistele de satiră ca Ghimpele (începutul anilor 1900), Urzica sau Academia Cațavencu și Kamikaze mai din zilele noastre și-au făcut renumele pe glume care tăvălesc un subiect. Ca idee, roastul e o formulă nouă, mai directă și ceva mai sângeroasă metaforic.

Cum a fost în București la un astfel de show

1558736664607-BUN-sergiu-vasile_dan-franculescu_1
Sergiu Vasile (stânga, TNR) și Dan Frânculescu (comediant)

Mă rog, m-am apucat eu să-ți zic de roast, c-am văzut un show recent. Cei de la Times New Roman, care și-au construit reputația pe satiră la persoană și știri inventate, și diverși comedianți s-au întâlnit la The Fool. Biletele s-au dat în câteva ore, de unde presupun că o fi ceva interes pentru ce produc ambele tabere. Ce-a fost diferit față de roastul lui Bendeac sau al lui Alex Velea a fost partea de battle.

MC a fost George Adrian care a explicat pe scurt formatul: „măcel, o să fie sânge, dar cu împăcare la final.” Primele minute au fost de încălzire cu o oarecare incertitudine unde se duce toată treabă, iar până la final, după două ore, s-a râs în mai multe feluri: pe bune, nervos sau din solidaritate. S-a chiuit, s-a bătut din palme, dar s-a și tăcut stânjenitor.

Fiecare om din echipele de câte patru a avut câte-o rundă de nouă glume. Ionuț Foltea s-a luptat cu Cristi Popesco, Sergiu Vasile cu Dan Frânculescu, Călin Petrar cu Tibi Codorean și Ovidiu Eftimie cu Cosmin Nedelcu mai cunoscut drept Micutzu. Juriul a fost: Marian Godină, fost polițist, Răzvan Exarhu, omul care „pune voce” în matinalul „Morning Glory” de pe Rock FM, și Ovidiu Panighianț, șeful caricaturilor de la TNR. Câștigătorul fiecărei runde a fost decis de public, prin mâini ridicate și ceva râsete.

Am cules pentru tine câteva glume la care poate râzi:

„Vă dați seama ce glume au pregătit oamenii ăștia, dacă au chemat în juriu un milițian.” - Marian Godină

„La TNR, când le iese o glumă bună, se cheamă accident de muncă. Încă n-a fost cazul până acum.” - Cristi Popesco

„[Cristi Popesco] e atât de sărac, încât chelia lui nu lucește decât două ore pe zi.” - Ionuț Foltea

„Sergiu Vasile [...] e singurul om căruia îi e frică de gripa porcină.” - Cristi Popesco

„Sunteți atât de nesiguri pe glume, că vă trebuia un membru în juriu. Bine, e și Godină ca prin comparație voi să păreți că scrieți bine.” - Dan Frânculescu

„Vasile, vestea proastă: ești păros, ai o formă dubioasă și puți. Vestea bună, sunt șanse mari să te adopte Godină (tipul are o alpaca acasă, de unde și referința - n.r.).” - Dan Frânculescu

„Ovidiu, arăți ca și când Cheloo ar fi avut leucemie și ar fi devenit martor a lui Iehova.” - Micutzu

Un moment bun a fost făcut de Ovidiu Eftimie și Micutzu. N-aș zice că au avut glume superioare, dar prezența lor scenică a compensat pentru minusurile anterioare. La capitolul glume, Ovidiu a dat una bună legată de cum Micutzu și-a facut frizerie ca să nu mai arate ca un taximetrist, pentru că până și mama lui, când îl vede, îl intreabă: „Ce faci, Cosmine? Liber?”

Per total, glumele s-au învârtit în jurul lipsei de inspirație, faimă, talent, bani și succes la femei. Vorbe răutăcios-sângeroase n-au prea existat. Pe alocuri, juriul a fost chiar mai amuzant.

Ce e ăla un roast bun?

După câteva roasturi văzute live, inclusiv ăsta, am tras niște concluzii generale. Asta pe lângă criteriile menționate la The Fool într-un alt roast: răutate, craft, reacția publicului. Ca în orice domeniu, cu cât știi mai multe despre subiect, cu atât ești mai sigur pe tine. Varianta battle e însă ceva mai complicată decât aia cu celebritățile, unde ți-e mai la îndemână documentarea. Lipsa de informație te cam aruncă în vortexul glumelor generice (vezi miștourile la adresa lui Sergiu Vasile).

Aici, ca în stand-up, ține și de cum livrezi gluma. Roastul ăsta a avut combinații OK, evident, dar și una dezastruoasă: Călin vs. Tibi. E bună însă și aia ca să ai termen de comparație (motiv pentru care și sper c-a fost făcută așa).

Una peste alta, aprecierea tachinării agresive ține de natura relației dintre adversari plus a lor cu publicul. Toată lumea trebuie să se simtă bine, altfel devine un festival al agresivității pasive. Gluma dată de oricare dintre participanți trebuie să fie înțeleasă și apreciată, așa că referințele trebuie să fie clare. Răutatea, la rândul ei, joacă un rol important, pe lângă că distrează. Roastul ar trebui să fie o experiență comună care duce la un sentiment de camaraderie. Dacă nu iese așa, cel mai probabil, lumea implicată nu s-a pregătit suficient.

Într-un scenariu ideal, în contexte unde roastul e parte din cultură, ar fi tare ca stilul celui care roastuiește să se suprapună cu stilul lui din domeniul din care vine (stand-up, fake news, TV, culinar). Dar stilul e greu de găsit în general, cu atât mai puțin de tradus într-un format de roast. Și, tot la capitolul rarități, mai e și treaba cu spontaneitatea momentului, specifică improvizației. Eftimie și Micutzu au avut un moment mai bun, pentru că au mizat mai mult pe elementul ăsta de spontaneitate (tehnici de callback și topper din stand-up).

Pe ce alte mecanisme se bazează un roast

Sunt mai multe direcții, unele mai pe mai pozitiv, altele pe negativ. Vestea bună e că roastul, această formă acceptată de bullying, îi poate ajuta pe oameni să se împrietenească. Atracția către umilire reciprocă vine din faptul că e, de fapt, un bonding game, mai ceva ca-n teambuildingurile corporatiste.

Există o diferență între ironie și tachinare (numită banter în literatura de specialitate). Principiul ironiei e legat de a fi prea politicos, în mod fals, iar cel al tachinării, mai puțin politicos, dar mai autentic. Ironia te ajută să eviți împrietenirea cu recipientul ironiei, tachinarea te apropie. Legat de roastul de acum, fiecare breaslă ajunge, poate, să creadă că e mai bună, mai complexă, mai șmecheră decât cealaltă și un eveniment de genul aduce lumea cu picioarele pe pământ.

Vestea mai puțin bună, e că oamenilor le cam place să se simtă superiori. Când alții suferă sub greutatea tachinării extreme, ne simțim un pic mai bine. Asta zice teoria superiorității legată de umor, un concept vehiculat de la Aristotel încoace. Germanii au și ei un cuvânt pentru plăcerea de a râde de necazurile altuia: schadenfreude (a apărut pe la 1740). În spatele schandenfreude-ului ăsta se găsesc trei mecanisme: agresiunea, competiția și justiția.

Umorul, mai mult ca orice altă unealtă pe care o avem la dispoziție, are capacitatea integrată de a restabili un fel de echilibru. Te comporți ca un snob, cineva observă, face o glumă pe seama ta, se sparge o bulă. În studiile culturale se numește mecanism de nivelare. Când „fripții” sunt celebrități, mecanismul e mai clar: facem mișto de ăia care ajung sus, ca să le reamintim, public, de unde au plecat. Când lupta se dă între comedianți, mecanismul e mai voalat, dar tot stă în picioare.

Oamenii care fac umor știu însă că nava-mamă a umorului e una și bună: cu cât ai mai multă experiență, cu atât îți vine mai ușor să vezi formatul potrivit în care ar merge pusă ideea umoristică. Nu orice glumă se pretează pentru stand-up, la fel cum nu orice situație dă bine în fake news. De-aia mai există și sketchuri, lungmetraje, parodii muzicale, caricaturi. Și altele.

Ce s-a făcut pe alții și pe la noi cu roastul ăsta

1558736692474-BUN-final2
Degeaba ești tare-n gură cu miștourile la tine dacă la final nu strângi mâna adversarilor

Primul roast a fost în 1907, în Statele Unite ale Americii, la Friars Club, în New York. În vremea aia era un fel de divertisment pentru invitați cu pretenții și, desigur, n-avea numele ăsta. Elementele regăsite și-n prezent au venit pe parcurs, iar termenul a apărut undeva după Al Doilea Război Mondial (1949). Între 1973 și 1984, a fost o serie de roasturi sub umbrela The Dean Martin Roasts, cu invitați ca Muhammad Ali. Ani mai târziu, Jeff Ross, expert în ale roastului, a explicat în timpul unui spectacol că îi „arzi” pe oamenii pe care îi iubești.

Din 1983, la White House Correspondance Dinner, un eveniment la care președintele și vice-președintele Americii beau și chefuiesc cu presa (și alții), au început să urce pe scenă comedianți. De-atunci, cina s-a transformat în roastul administrației în curs. În anii recenți, două cine au intrat în cultura populară: 2015 cu Barack Obama care l-a luat pe Keegan-Michael Key (din cuplul Key & Peele de pe Comedy Central) ca anger translator și Michelle Wolf din 2018, care l-a ars pe Trump in absentia.

Roastul, mai mult decât stand-up-ul, e un eveniment cu surplus de energie, zgomotos și haotic. Unde americanii știu să interacționeze cu publicul și invitații, românilor parcă le e ceva mai greu s-o dea doar de dragul spectacolului. Am văzut asta la show, unde George Adrian a tras de public ca să fie prezent și activ. A fost însă ceva mai bine decât în trecut, când luați la roast au fost Dorian Popa, Leonard Doroftei, Alex Velea, Bendeac, și restaurantele cu shaorma frumos împachetată Calif. Victor Ponta n-a mai devenit subiect.

Altfel, ca cetățean obișnuit al internetului, poți să vezi cum e să fii roastuit pe Reddit, de exemplu, la Roast Me. Asta dacă nu-ți ajung comentariile de pe Facebook.

Dacă umorul reflectă mersul lucrurilor într-o societate, roastul are sens pe bucata lui de gazon. Rușinea e motorul multor acțiuni, la noi și nu numai, deci umilirea asta publică, asumată, poate fi o chestie proaspătă. Nu multă lume ar urca pe scenă să facă stand-up, dar și mai puțină ar urca la roast. Trebuie să ai pielea extra tăbăcită ca să încasezi. Interesant e că, deși ustură pe moment, efectul pe termen lung e unul eliberator. Toată lumea acceptă să joace, pentru două ore, rolul unui tiran emoțional, dar, după biting, vine bonding.

Editor: Răzvan Băltărețu