Filmul care spune în sfârșit adevărata poveste a trupei Wu-Tang Clan

Când muzica rap apărea pe lume, ei erau niște copii care ieșeau în stradă să ia parte la spectacole de beatbox și freestyle din cartier. Trotuarul era scena, iar mulțimea din jur era fascinată, inclusiv cei nouă băieți care urmau să înființeze una dintre cele mai tari trupe de rap din istorie.

Ascensiunea The Wu e prezentată în documentarul Showtime în patru părți Wu-Tang Clan: Of Mics and Men. Serialul, care a avut premiera în 10 mai, explorează cariera de 25 de ani a trupei, moștenirea pe care a lăsat-o în peisajul cultural global și traiectoria fiecărui membru. Prin talentul lor imens, viziunea lui RZA și efortul colectiv, The Wu au depășit epidemia de crack, sărăcia, violențele nesfârșite, rasismul extrem și sistemul segregat și opresiv față de bărbații de culoare și au reușit să ajungă în vârf, unde milioane de oameni din toată lumea cântă împreună cu ei „Wu-Tang Clan ain’t nuthing ta fuck wit”.

După succesul recent al filmelor Straight Outta Compton și Bohemian Rhapsody, era și timpul ca cineva să spună povestea Wu-Tang Clan. Și Hulu pregătește un serial despre legendara trupă.

„Așteptam să se întâmple asta”, mi-a zis Cappadonna, în timp ce se îndopa cu ouă, vafe și cârnați. „Timingul e perfect, ne spunem povestea după 25 de ani. Avem suficiente filmări și energie din plin.”

Într-un hotel din Central Park South – nu departe de cartierele în care au crescut – RZA, GZA, Cappadonna, U-God, Ghostface Killah, Raekwon, Inspectah Deck și Masta Killa au stat de vorbă cu VICE despre serialul documentar și despre ascensiunea trupei spre succes. Li s-a alăturat și Young Dirty Bastard (fiul lui Ol’ Dirty Bastard, care cântă în trupă în locul tatălui său, de la moartea acestuia) și regizorul Sacha Jenkins, pe care Cappadonna îl respectă pentru că „ne-a prezentat moștenirea culturală lumii întregi”.

„Mulți oameni știu multe despre Wu-Tang prin muzică, dar acesta e un alt nivel de educare”, a zis Masta Killa. „Chiar și pentru noi, ca membri ai trupei, știi ce zic? Pentru că din filmul ăsta am învățat multe lucruri pe care nici nu le știam despre fratele meu.”

„Wu-Tang a fost o trupă destul de privată. Dar simt că am evoluat suficient și suntem destul de maturi în acest punct ca să ne facem povestea cunoscută. N-are de ce să rămână secretă”, a zis RZA. „Dacă vă place muzica noastră și credeți că am influențat lumea din punct de vedere creativ, uitați-vă cum am ajuns aici. Asta transmite Of Mics and Men.”

În primul episod, membrii Wu-Tang care mai sunt în viață stau în scaunele roșii din catifea ale teatrului St. George, unde Raekwon își amintește că a văzut Vrăjitorul din Oz în copilărie. Se uită la ecranul pe care rulează clipuri vechi cu primele zile ale trupei, o perioadă cu dormitoare și sufragerii dezordonate unde băieții fumau iarbă și lucrau la versurile care au ajuns iconice. Ca niște frați, râd și se străduiesc să-și amintească cine dintre ei le-a arătat celorlalți pentru prima oară filmele kung fu vechi care au inspirat identitatea trupei.

E o experiență extraordinară să-ți vezi filmulețele vechi pe ecran. „Mă uitam la fotografia mică de acolo”, a zis U-God și mi-a arătat o poză dintr-un colaj pentru posterul documentarului. „Asta e clădirea Oooh. Am trecut prin multe în clădirea aia nenorocită. Serialul o să-ți spună adevărata poveste din spatele trupei. Venim de pe străzi, frate. Venim din cartier. Îi reprezentăm pe bărbații de culoare din ghetourile Americii și le arătăm că se poate să ai succes. Povestea noastră e a tuturor. Sper să le placă, pentru că e o poveste dementă. Trebuia spusă după toți anii ăștia.”

Documentarul spune anecdote despre heleșteul din spatele unei clădiri în care au cântat, despre cum nu traversau niciodată pe partea băieților albi, despre cum vindeau ziare pe un pod și apoi au ajuns să vândă droguri la colț de stradă, despre joburile dubioase pe care le-au avut, toate astea în timp ce scriau versuri, aveau concerte noaptea și făceau pașii necesari ca să promoveze călugării shaolini.

„Am crescut în New York City, așa că am avut bone în loc de profesori”, a zis Jenkins, care a fost la același liceu din Queens ca și Nas. Li s-a spus amândurora că ar trebui să meargă la școala profesională.

„Nu e nimic în neregulă cu școala profesională”, a continuat Jenkins. „Avem nevoie de joburi. Doar că sistemul educațional din New York City era de părere că tinerii de culoare nu sunt în stare decât să repare lucruri… Nas a fost unul dintre cei mai prolifici poeți ai generației noastre. Ce-ar fi fost dacă s-ar fi apucat să repare frigidere?”

Dar filmările care curg pe ecran le aduc și nostalgie. „Când eu și Dirty aveam… nu știu, 18 ani, am participat la un concurs de rap”, își amintește RZA. „Ne-au zis că n-avem voie cu înjurături. Și am înjurat la fiecare câteva cuvinte! Să văd asta pe un ecran… genul ăsta de amintiri… sunt înduioșătoare, te inspiră, îți dau de gândit și sunt sănătoase.”

Cel mai puternic sentiment pe care îl au când își privesc din nou povestea complicată e recunoștința. Într-un loc în care, după cum a zis RZA, trebuia să-ți aperi o pereche de adidași sau un lanț de aur prin violență, era un chin constant să supraviețuiești în fiecare zi. Această realitate a fost o parte intrinsecă a versurilor din muzica lor.

„Am fost recunoscător că Dumnezeu mi-a dat altceva și că am găsit în mine modul prin care să am succes într-un mediu care era total împotriva noastră și a tot ce făceam”, a zis Cappadonna. „Am învins sistemul, știi ce zic? N-am diplomă de liceu, dar azi îmi câștig existența vânzând versuri.”

Prin Wu-Tang Clan, acești bărbați au găsit calea prin care să spună adevărul despre viața lor și să discute despre filosofia și scopul lor în viață. RZA a avut un plan pentru fiecare membru, pentru el și pentru grupul ca întreg. Iar ei l-au urmat, fără nicio plasă de siguranță, pentru că Wu le-a dat speranță. De asta a ajuns trupa Wu Tang Clan demnă de a fi studiată. „Trebuie să-i studiezi pe marii luptători ca să fii un mare luptător. Cuvintele noastre sunt precum cele ale unui mare luptător”, a zis el. „Dacă iei toate versurile din dinastia Wu-Tang poți face din ele un volum la fel de gros ca Biblia.”

Influența Wu-Tang Clan e dificil de procesat când te gândești că, pe măsură ce a format cultura hip-hop, a dat o formă și Americii. În Coreea de Sud, în Mexic, în Italia, peste tot, o să descoperi că Wu-Tang Clan a influențat moda, muzica și limbajul.

Distincțiile tot mai neclare dintre „cultura de culoare” și „cultura americană” - și ceea ce constituie apropriere culturală sau de-a dreptul furt – stârnesc discuții înfierbântate de fiecare dată când Kylie Jenner își face codițe africane. Și, într-adevăr, unele granițe nu trebuie depășite. Jenkins vorbește adesea despre cum albii nu au voie să folosească cuvântul „nigger”, chiar dacă sunt conectați cu cultura hip-hop.

„Suntem numiți niggers în fiecare zi. E în continuare un cuvânt care te stigmatizează și te împiedică să-ți găsești un job. În film e un tip care povestește despre cum vedea scris pe toate zidurile KKK Kill all niggers și spune asta râzând… Asta pentru că negrii trec râzând peste orice traumă și cuvântul nigger e folosit ironic. Dar nu e deloc ironic, nu? Așa vorbim noi între noi. Inițial, am făcut muzica asta pentru noi. Dar s-a nimerit să rezoneze cu ea mulți oameni”, a zis Jenkins.

Deși dezbaterile despre politicile rasiale din hip-hop pot ține zile în șir, pentru membrii trupei ceea ce contează sunt dragostea și aprecierea pentru munca pe care au creat-o.

„La un moment dat simțeam că dețin hip-hop-ul, că e al meu. Dar după ce Wu Tang a început să meargă în turnee și am văzut cât de mult am inspirat oamenii din jurul lumii, am realizat că e o chestie globală. E sunetul și spiritul tinerilor care vor ajunge adulți”, a zis RZA.

Istoria Wu-Tang Clan e povestea hip-hop-ului, a bărbaților și a femeilor care l-au dus din străzi pe cele mai mari scene ale globului. Jenkins numește hip-hop-ul cea mai pură formă de comunicare, iar documentarul e despre realitățile persoanelor de culoare din America povestite de nouă dintre cele mai inteligente și enigmatice minți ale națiunii.

„Am încredere că, în lumea asta, va exista mereu cineva care se poate identifica cu unul dintre noi”, a zis Masta Killa.

„Există niște teme universale în eforturile pe care băieții ăștia le-au documentat în muzica lor, a zis Jenkins. „Faptul că s-au numit clan… la urma urmei, e un film despre o familie care e pe alocuri disfuncțională. Dar ce familie nu e disfuncțională?”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.