Tânăra romă de la CEDO care se ocupă de acuzațiile trimise împotriva României

„Me sem Rom” (eu sunt rom) este o rubrică ce conține mai multe episoade cu poveștile unor romi care au reușit în viață, în ciuda discriminării și a nepăsării statului român. VICE vrea să-i arate pe cei care n-au uitat de unde au plecat și astăzi fac tot pot pentru a-și ajuta comunitățile defavorizate în care au crescut.

Oana Tabă are 31 de ani și s-a născut în Brăila, într-o familie de romi fierari și ciubotari, vorbitori de limbă romani. De trei ani este jurist la secția de filtraj a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), unde România, potrivit statisticilor, este pe locul doi în topul statelor cu condamnări.

Am vorbit cu Oana despre cum este pentru ea să trăiască în Franța și să lucreze, de data asta, de partea cealaltă, a autorității, după ce ani la rând s-a format în ONG-ul Romani CRISS, unde a ajutat sute de romi pe probleme legate de drepturile omului.

VICE: Unde te-ai născut, cum e familia ta?
Oana Tabă: M-am născut în Brăila și am crescut cu bunicii materni, am avut o copilărie fericită, iar acest lucru și-a pus o amprentă pozitivă asupra formării mele ulterioare. Pe lângă multe lucruri pentru care sunt recunoscătoare familiei mele, unul dintre aspectele care au fost mai târziu definitorii pentru mine, ca om, și pentru alegerile ulterioare de adult, a fost naturalețea cu care ai mei (părinți, bunici) au tratat întotdeauna identitatea noastră etnică. Nu am fost învățați, eu și fratele meu mai mare, să ne ascundem identitatea romă. Nu s-a făcut niciodată un mare caz din acest subiect, totul a venit de la sine. Naturalețea de acasă legată de subiect a venit să contracareze și să echilibreze informațiile contradictorii primite de la școală.

Am fost echipată de acasă cu informația destul de tristă despre lumea înconjurătoare: da, nu este nimic în neregulă cu identitatea noastră etnică, dar oamenii te vor judeca prin această prismă, iar tu trebuie să muncești mai mult să dovedești opusul așteptărilor lor. Această „încurajare” poate părea o presiune greu de dus pentru un copil, însă mie mi-a plăcut mereu să fiu printre primii, iar munca să ajung acolo nu mi-a fost îngreunată de sfatul de a munci pentru a sparge stereotipurile; dimpotrivă, am tratat totul ca pe o joacă.

Dacă în familie ai fost învățată că e ok să fii de etnie, la școală cum a fost? Te-ai lovit de stereotipuri?
În primul rând, nu am avut obstacole de ordin financiar, ceea ce ușurează clar parcursul școlar al unui copil. Apoi, așa cum am menționat, la școală am aflat că a fi rom „was a big deal”. În clasa întâi, învățătoarea, care o cunoștea pe mama și familia ei, a spus în fața tuturor colegilor: „Voi nu știți să faceți nici bastonașe și liniuțe, iar Oana citește cursiv. Și ea e țigancă”. Nu m-am simțit lăudată, ci umilită. Tot la școală am aflat că a fi rom era un motiv de batjocură din partea colegilor. Am fost surprinsă, dar nu marcată. Am încercat să tratez apelativele de tipul „cioară”, „pirandă”, „țigancă”, ca pe orice alte jigniri pe care copiii le folosesc, ca de exemplu, „proastă”, „tâmpită”. Răspunsul meu la aceste apelative era tăcerea.

Mai târziu, la liceu, lucrurile s-au schimbat. Am întâlnit una dintre persoanele cu o influență semnificativă asupra mea, pe Roxana Marin, profesoara de engleză în Liceul „G. Coșbuc”, my fellow Roma, ca să spun așa. S-a închis un cerc deschis din copilărie de familie când din nou o persoană trata subiectul identității etnice cu o naturalețe reconfortantă. Acest lucru m-a ajutat să fac față bullying-ului din partea colegilor de liceu și să îl opresc destul de rapid.

Unde ai făcut facultatea, ai avut o experiență aparte?
Am urmat Facultatea de Drept din cadrul Universității București. Nu am fost o studentă ieșită din tipar. M-a atras subiectul foarte mult, însă timpul dedicat studiului era limitat, pentru că am lucrat încă din primul an de facultate la organizația Romani CRISS. Mă simt privilegiată că am descoperit atât de timpuriu pasiunea pentru drepturile omului și că am avut ocazia să activez în domeniu de devreme. Abordarea mea față de cine sunt s-a așezat cumva în timpul facultății, nu mai eram copilul mereu în alertă să nu fie atacat pentru că e de etnie romă, ci eram relaxată și gata oricând să vorbească despre romi, drepturile lor, situația în România și nu numai, tuturor celor care erau interesați sau care deschideau întâmplător subiectul.

Mi-a rămas în minte un coleg dintr-o familie mixtă, rom din partea tatălui, care era relaxat să vorbească despre orice legat de etnia lui doar când eram între patru ochi. Când apăreau alți colegi, ma ruga să schimb subiectul, „că ne aud românii”. Mi s-a părut trist și mi-a părut rău că nu a avut o Roxana Marin în viața lui.

Ce a urmat pe plan profesional?
Am lucrat timp de opt ani la Romani CRISS, cu o pauză de un an, timp în care am făcut un master în domeniul drepturilor omului la Central European University (CEU), în Budapesta. CRISS, alături de familia mea, a pus bazele formării mele ca om. Sunt mândră pentru că mă consider un om corect, drept, care apreciază lumea înconjurătoare întocmai pentru diversitatea ei, care a ajuns să facă încă de pe băncile școlii ceea ce iubește. La Romani CRISS am lucrat aproape tot ce se poate lucra într-un ONG, doar că totul în jurul și din prisma drepturilor omului: documentare de cazuri de încălcare a drepturilor omului, litigare, fundraising, implementare de proiecte, muncă administrativă multă care mă apăsa uneori, dar îmi reluam energia periodic din munca de teren.

Cum ai ajuns la Strasbourg?
După ce am lucrat într-o organizație neguvernamentală pentru mai mulți ani în domeniul drepturilor omului și după ce am fost expusă mediului academic internațional la CEU, un pas următor logic pentru mine a fost să depun candidatura pentru un concurs de recrutare de juriști organizat de Consiliul Europei. După ce am trecut de mai multe etape, am început să lucrez, în ianuarie 2016, la secția de filtraj a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu ce te ocupi acolo și ce impact are asupra României?
Lucrez alături de alți juriști români în cadrul secției de filtraj, ceea ce înseamnă că verificăm „first hand” îndeplinirea criteriilor de admisibilitate ale cererilor primite împotriva României. Cererile care trec de această etapă sunt destul de puține, raportat la numărul total de cereri depuse în fața Curții. De exemplu, în 2018 Curtea a primit 4 701 cereri împotriva României, dintre care 4 182 au fost declarate inadmisibile sau au fost radiate de pe rolul Curții.

Tot la filtraj, ne ocupăm de toate stadiile cererilor legate de subiecte tratate deja suficient în jurisprudența Curții, așa-numitele cazuri repetitive. Impactul activității secției de filtraj asupra muncii depuse de Curte și implicit și asupra României este că juriștii mai experimentați își dedică timpul cauzelor complexe, care ridică probleme noi sau subiecte acoperite insuficient în jurisprudența Curții.

Ce ar trebui să facă România pentru a nu mai primi atât de multe condamnări din partea CEDO?
Să nu mai încalce drepturile prevăzute de Convenție. Dar cum această soluție idealistă este aproape utopică, există și alte aspecte care ar trebui luate în calcul. De exemplu, în cadrul procedurilor pilot, unde Curtea a constatat că România încalcă anumite drepturi în mod constant și există o problemă sistemică, România poate lua măsuri la nivel național: să stabilească remedii interne, pentru a acoperi prejudiciile cauzate fără a mai primi hotărâri prin care se constată încălcarea drepturilor garantate de Convenție; să remedieze problema semnalată de Curte, pentru a stopa încălcările viitoare. Dacă problema semnalată se leagă de absența unei legislații adecvate, evident că soluția este adoptarea sau modificarea legislației. Dacă problema semnalată este legată de practici, atunci lucrurile se complică, pentru că soluțiile implică de multe ori resurse bugetare.

Dacă excludem din discuție procedura pilot și vorbim de încălcarea Convenției în ceea ce privește probleme care nu sunt sistemice, România poate oricând trage concluzii singură, fără a aștepta proceduri pilot, cu privire la propriile puncte sensibile. Iar soluția este din nou crearea mecanismelor de redres în plan național.

Ce cazuri de discriminare au ajuns la CEDO care te-au impresionat?
Nu pot da decât răspunsuri subiective la această întrebare. O categorie de cauze sunt cele împotriva României, în care s-a constatat încălcarea Articolului 2 – dreptul la viață sau a Articolului 3 – interzicerea torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane și degradante, în ceea ce privește abuzurile responsabililor cu aplicarea legii asupra romilor. Sunt destul de multe asemenea cauze, iar cele care m-au impresionat sunt cele în care victimele au fost reprezentate de Romani CRISS încă de dinainte să lucrez la CEDO, pentru că am avut ocazia să lucrez la unele dintre aceste cazuri în plan național. Să cunoști oamenii respectivi, să le auzi suferința și dorința pentru dreptate, să lucrezi alături de colegi, să le reprezinți interesele cât mai bine și apoi după ani și ani, să vezi rezultatele la CEDO, a fost impresionant pentru mine.

O cauză recentă este Lingurar contra României, în care Curtea a fost convinsă de argumentele reclamanților reprezentați de Romani CRISS și a vorbit pentru prima dată despre „rasism instituțional” și despre „profilare etnică”. Din nou, dincolo de importanța aspectelor jurisprudențiale, am reflectat la impactul asupra victimelor, și acest lucru mă impresionează de fiecare dată.

Cum e viața de zi cu zi în Franța, ai avut experiențe negative, în condițiile în care Franța are o istorie de evacuări, xenofobie și rasism?
În Franța trăim într-o bulă, majoritatea oamenilor care ne înconjoară în Strasbourg lucrează la Consiliul Europei. Eu și soțul meu nu suntem afectați în mod direct, având în vedere circumstanțele. Dar da, am avut câteva experiențe negative, întâlnind chiar și în această bulă români intoleranți, care fie au făcut comentarii discriminatorii la adresa romilor, fie la adresa LGBT+, fie la adresa refugiaților, chiar și a femeilor, comentarii la care a trebuit să reacționez.

S-a schimbat felul în care percepi Europa, ca angajata a unei structuri europene, într-o perioadă în care persecuțiile împotriva romilor au atins cote alarmante?
Părerea despre ce se întâmplă în Europa în ceea ce privește romii nu îmi este dată de munca pe care o fac în cadrul Curții, mai ales pentru nu am contact direct decât cu cauzele împotriva României. Felul în care percep Europa este dat de informațiile pe care mi le iau în continuare din mediul ONG, din presă, de la oameni care au contact cu terenul. În ciuda repetatelor programe de îmbunătățire a situației romilor, a politicilor în acest sens, situația a rămas critică, așa cum semnalează inclusiv Consiliul Europei. Opiniile anti-rome sunt populare, așadar politicienii din Europa folosesc această retorică pentru a atrage voturi.

Faptul că nu vin atât de multe cereri la Curte din partea romilor nu înseamnă că drepturile acestora sunt respectate pe deplin. Segregarea școlară nu a dispărut, totuși, nu avem nicio cerere împotriva României pe această temă. Fără sprijin din partea organizațiilor neguvernamentale este dificil pentru un rom căruia i se încalcă drepturile să se înhame la procese în plan național, pentru ca eventual ulterior să ajungă la Curte. Depunerea unei cereri la CEDO nu este condiționată de reprezentarea de către un avocat și nu există nici cheltuieli de judecată. Dar înainte trebuie sa parcurgi toate etapele de la nivel național, iar pentru cauzele mai complexe este nevoie de asistența unui avocat, pe care majoritatea romilor, victime ale încălcărilor drepturilor, nu și-l pot permite. Munca la CEDO mi-a întărit percepția că îmbunătățirea situației romilor nu este un obiectiv realizabil atât timp cât se va trata problema ca una strict socială și atât timp cât abordarea din perspectiva drepturilor omului vine exclusiv și răzleț din zona societății civile, și nu din partea guvernelor.