FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Fotograful ăsta îți arată viața studenților de la Oxford așa cum n-ai văzut-o niciodată

Fotograful ăsta a documentat timp de doi ani viața „bijuteriei de pe coroana instituției britanice”.

Noul album al lui Martin Parr confirmă, dar și contestă, preconcepțiile uneia dintre cele mai faimoase instituții britanice, universitatea Oxford. O „tabără de antrenament" pentru liderii națiunilor, Oxford întruchipează toate contradicțiile și ciudățeniile societății britanice, conform lui Parr.

Pentru a acompania această publicare cu noile lucrări ale fotografului, am luat micul dejun împreună cu Parr și am discutat calitățile motivaționale ale furiei post-Brexit, pericolul tentativei de a captura nostalgia și cât de important e să nu uităm aspectele bizare ale Marii Britanie.

Publicitate

VICE: Te-ai descris deseori ca o persoană băgăreață, motivația ta fiind curiozitatea: fotografia ca o modalitate de a descoperi comunități ascunse sau ciudate.
Martin Parr: Da, și ca o modalitate de a încerca să înțeleg propria mea relație cu țara asta ciudată, pe care o iubesc, dar o și urăsc în același timp. E o formă de terapie. O tentativă de a mă împăca cu sentimentele mele imposibile față de un loc din care fac parte. Eu am catalogat munca mea despre Marea Britanie pe diferite capitole, iar lucrarea despre Oxford face parte din „Capitolul Instituții".

Am început cu câteva școli publice, Harrow și Christ's Hospital. Am făcut orașul Londra, Armata Britanică și acum Universitatea Oxford, care este bijuteria de pe coroana instituțiilor britanice.

Toate fotografiile de © Martin Parr / Magnum Photos

Cum ai ajuns să lucrezi la albumul Oxford?
L-am cunoscut pe tipul care se ocupă de Bodleian (principala biblioteca de cercetare de la Oxford), care este pro-fotografie. În timp ce toate universitățile de top au departamente de fotografie, nu există nici măcar un profesor de fotografie la Oxford. Deci că am găsit pe cineva care lucrează acolo și este interesat de asta e un lucru foarte neobișnuit. Apoi s-a ivit și ideea de a face o lucrare pe bani. Evident că e minunat să primești finanțare pentru un proiect, dar cel mai important lucru pe care l-am primit în situația asta a fost accesul la o școală cu un circuit închis.

M-am întâlnit cu un fotograf zilele trecute care a lucrat la Vatican timp de trei luni și a spus că nu a fost vreodată singur. Presupun că tu nu ai fost supravegheat constant?
Am fost acompaniat de o persoană care se ocupa de toate negocierile de acces pentru mine. Chiar dacă primești permisiunea de la Universitatea Oxford pentru a fotografia, asta nu înseamnă neapărat că poți intra oriunde în cele 38 de colegii. Fiecare are propriile reguli.

Publicitate

În ceea ce privește preconcepțiile mai cunoscute despre Oxford: turnurile de gresie și elevii care echilibrează munții de cărți, și așa mai departe, cât de aproape este asta de caricatura asumată?
Aș spune că în general, clișeele și tradițiile de la Oxford încă sunt menținute. Oamenilor le place. Face parte din motivul pentru care se duc acolo. În plus, e o parte din training-ul pentru instituție. Ritualul dineurilor, eticheta, aspectul vieții sociale, practic te învață să mergi mai departe și să aplici asta în viață. Dacă observi oamenii de la putere din țara asta, cu studii la Oxford, e uluitor.

E o tabără de antrenament pentru condus țara. E minunat și intimidant. În plus, se fac multe cercetări acolo, lucru pe care l-am fotografiat. Evident, cercetările nu sunt la fel de fotogenice ca tradiția.

Ai avut proiecte prin toată Marea Britanie. În lumina asta, ce părere ai despre starea și direcția actuală a țării?
Am sentimente împărțite despre țara asta, care s-au amplificat și de la Brexit. În anii '80, parte din motivația mea se trăgea din furia acumulată, cu Thatcher și vremurile în care trăiam. Furia aia a reînviat în mine odată cu votul Brexit. La fel ca orice alt membru al elitei liberale, am fost șocat de vot. Asta m-a determinat să ies și să fotografiez.

Aspectul terapiei, unde dragostea și ura au ieșit la suprafață, e doar amplificată de asta. Tocmai am terminat un proiect în Hull, unde cu siguranță s-a votat copleșitor pro Brexit, dar când ieși în oraș și întâlnești oamenii de acolo, ei sunt fantastici. Noi trăim în bule și evident, Oxford e doar o altă bulă.

Publicitate

Lucrările tale au capacitatea să reamintească oamenilor cât de ciudat poate fi familiarul și cotidianul. Consideri că, din punct de vedere fotografic, Marea Britanie e un subiect trecut cu vederea?
Absolut. Oamenii se obișnuiesc cu locurile des vizitate. Aș putea bucuros să fac un proiect și aici, în cafeneaua asta. Ăsta e un material bun ca subiect fotografic. Iar când o să ne uităm la asta în 30 de ani, o să fim uimiți. Unul dintre cele mai nepromițătoare subiecte pe care le-am acoperit, cum ar fi supermarketuri sau oameni care fac plinul la mașini, oamenii consideră că lucrurile astea nu pot fi interesante, dar ani mai târziu, ele devin fascinante pentru că lucrurile se schimbă.

Noi nu suntem, de fapt, conștienți de cât de interesante sunt circumstanțele noastre. De fiecare dată când schimbi locuința sau te apuci să redecorezi, ar trebui să fotografiezi înainte să distrugi.

Eu am crescut în Vaxuhall, iar pentru primii 15 ani din viața mea mi s-a părut că Vauxhall Cross era moțul rahatului. Era un parc noroios, o gară și un sens giratoriu neglijat. Nu că azi ar fi mai frumos, dar în momentul în care s-a schimbat, am uitat aproape tot ce a fost înainte. E uimitor cât de repede devine permanentă schimbarea și noutatea în mințile nostre.
Absolut. Adică, acum toată lumea își fotografiază mâncarea, dar nimeni nu se gândește să-și fotografieze casa. Regulile fotografiei mi se par fascinante. Selfie-ul, smartphone-ul, astea au schimbat regulile, dar încă există anumiți parametrii de care nu trecem: dacă te duci la o nuntă, atunci îți iei camera cu tine, dar dacă te duci la înmormântare nu o iei. Nu există un motiv pentru situația asta.

Publicitate

Vorbind de parametri și de convenții sociale, am publicat pe VICE, acum ceva vreme, fotografiile cu jocul polo în zăpadă. Cu siguranță au prezentat în mod clar luxurile ridicole și suprarealiste ale acelei clase a societății. Puțini oameni se opun să prezinte oameni de genul acesta, dar munca ta care acoperă clasele muncitoare din Marea Britanie a fost criticată de multe ori, pentru că părea batjocoritoare.
O da, am mai auzit asta. Oamenii spuneau că exploatau clasa muncitoare. Dacă ai fi arătat fotografiile mele echipei de polo de iarnă, nu cred că ar fi spus: „Hei, asta e exploatare." Consider că din punctul ăsta de vedere, sunt destul de democratic. Sentimentul ăsta de neajuns, așa cum l-aș descrie eu, decât exploatare, este elementul cheie.

Eu prezint lucrurile așa cum le văd. Noi suntem o gloată absurdă. O rasă absurdă, britanicii, majoritatea sunt, dar se întâmplă ca eu să știu mai multe despre britanici pentru că sunt de aici.

Din ce puncte de vedere ți s-a părut că Oxford oglindește ciudățeniile culturale și sociale ale Marii Britanie?
Are de toate. Are tradiție, cercetări avansate tehnologic, evoluează și totuși rămâne pe loc. Există și conflictul „town & gown", au nevoie unii de ceilalți, deși e tensiune. Toate contradicțiile societății britanice există la Oxford.

Ai lucrat într-un loc unde ți s-a părut dezamăgitor?
Nu chiar. Eu mereu sunt fascinat. De exemplu, cu Oxford, trebuia să fie un proiect de un an, dar s-a ajuns la doi. Nu mai știu câte drumuri am făcut acolo, 50 sau 60. Aș fi putut continua încă 10 ani. Odată ce începi să dezgropi, conștientizezi complexitate locului.

Publicitate

Consideri că pe lângă aspectul terapeutic al fotografiei, ai și un sentiment de obligație de a educa și informa?
Există un sentiment de responsabilitate. Eu trebuie să fotografiez, înregistrez și interpretez vremurile în care trăim. Arhiva pe care am strâns-o despre Marea Britanie este destul de consistentă. Într-un sfârșit, sper să merite și să aibă o moștenire.

Te referi că simți să trebuie să imortalizezi prezentul înainte să se piardă? De fiecare dată când se închide un bar care-mi place, mi-aș fi dorit ca cineva să fi făcut un proiect foto înainte.
Trebui să nu cădem în capcana de a considera fotografia un mijloc de a captura nostalgia. Trebuie să ne concentrăm pe lucrurile care sunt într-un punct culminant. No poza doar pub-ul care urmează să se închidă sau fabrica care e pe ultima sută de metri. Acestea se închid pentru un motiv, nu mai sunt viabile, deja fac parte din trecut. Ar trebuim să ne gândim cum să reprezentăm vremurile actuale. Fotografiază Primark! Lucrurile care sunt pe picioare.

În cele din urmă, îmi place mereu să întreb fotografi despre obiectivitate. Unii simt că ideea de obiectivitate în fotografie este ridicolă, în timp ce alții pretind că înregistrează direct evenimentele așa cum sunt.
Subiectivitatea este cheia. Singurul lucru important este subiectul și cum relaționez cu el. Asta este exact ce mă determină să lucrez în Marea Britanie. Relația mea cu țara asta este fragilă, complexă și schimbătoare. Oricine spune că fotografiile lor sunt doar o perspectivă obiectivă, se amăgește. Te gândești constant unde te duci, ce poziție să adopți, ce fotografiezi, cum editezi imaginile, tonul oferit de editare. Există atât de multe decizii care sunt personale și așa ar trebui să fie, pentru că asta le face interesante.

Publicitate

Vezi mai jos mai multe fotografii din seria Oxford:

Toate fotografiile de © Martin Parr / Magnum Photos

Vezi mai multe fotografii despre Marea Britanie:
Cum arătau mineriadele din Marea Britanie
Fotografii cu reginele mușchilor din Marea Britanie
Fotografii cu oamenii din cluburile anilor '80 și '90 din Marea Britanie