Muzică

Neil Young îți arată cum ai ajuns să-ți bați joc de muzică

neil

„Sunt frumoase”, zice Neil Young despre piesele noi care i se plimbă prin minte în ultima vreme. Bate ritmul pe picioarele încrucișate într-un apartament al hotelului Four Seasons din centrul orașului Austin, Texas, în cămașa sa neagră deschisă destul cât să vezi logo-ul Third Man Records al tricoului de dedesubt. „Dar toate versurile pieselor sunt profane. Totul e obscen, iar asta mă derutează foarte tare.” De sub pălăria sa neagră Trilby, ochii lui albaștri te străpung cu privirea. Toate înjurăturile sunt despre platformele de streaming și algoritmi, spune. Poate că înjuratul e singurul limbaj destul de puternic pentru a articula furia și frustrarea sinceră a cuiva care trăiește în 2018. Asta și muzica. Înclină spre a face asta: „Dacă lansez Profane, care-ar fi numele albumului, iar toate melodiile astea frumoase să aibă înjurături în ele… ar fi destul de radical.”

La 72 de ani, cu aproape 40 de albume de studio scoase de-a lungul a 60 de ani în care și-a cimentat moștenirea ca geniu, renegat și personaj iconic, Young încearcă în continuare să salveze lumea. Și e înfuriat că cineva ar putea să încerce să-l oprească. Ne-am întâlnit să povestim despre Paradox, lansat anul ăsta pe Netflix, un nou film western suprarealist în care joacă rolul misteriosului Bărbat cu Pălărie Neagră. Totuși, ajunge repede să vorbească despre Arhiva Neil Young, un proiect online remarcabil pe care l-a lansat în 2017. E o colecție stranie și cuprinzătoare care include toate discurile pe care le-a scos vreodată, de la piesele timpurii cu The Squires, trecând prin perioada solo de măiestrie folk, prin iconicele și fascinantele Trans și Everybody’s Rockin’ și până la vitalul și vioiul The Visitor, lansat în 2017. Totul este, desigur, disponibil în format audio master-quality. Young e un activist incredibil de pasionat, e implicat în campanii împotriva războiului și a Monsanto și a corupției și tot ce-i între ele, dar cea mai cunoscută bătălie a sa din ultimii ani e cu tehnologia care distruge calitatea audio a muzicii.

Videos by VICE

Totul e parte din același întreg. Muzica, zice Young, hrănește spiritul uman, iar calitatea audio la nivel mp3 oferită de serviciile de streaming livrează această hrană doar parțial sau poate chiar deloc. Pentru a înțelege efortul neobosit (dar recent osândit eșecului) al lui Neil Young de a aduce Pono maselor, sau angajamentul său legat de calitatea înregistrărilor din arhiva personală, trebuie să vezi ce vede Neil Young: o adunătură de tipi bogați la costum care conspiră să te ușureze de dreptul tău divin de-a avea un suflet. Și va continua să lupte pentru asta. Cum ar putea să nu?

Conversația cu Neil Young s-a mișcat rapid și a schimbat vitezele fără atenționări. Iată interviul mai jos:

Noisey: Ai revenit recent la catalogul tău pentru a crea Arhiva Neil Young. Mă întreb cum a fost să te întorci la toate astea și să te revezi ca tânăr care răspundea unei lumi schimbătoare.
Neil Young: Știi, nu mă gândesc mult la asta. Ai zice că mă gândesc la asta tot timpul întorcându-mă la arhivă, dar până la urmă arhiva e doar o cronică, o platforma care organizează lucruri care s-au întâmplat deja. Tot ce fac de fapt e să mă ocup de rahaturile pe care le am deja și să le pun în ordine. Revin uneori la chestii făcute mai demult și mă scufund în ele și e… e mișto să pot să le revizitez. Și e foarte mișto să pot să le aud pentru că nu-mi place să ascult acum, totul sună atât de rău. Muzica a suferit atât de mult pe mâna big tech. Majoritatea celor care ascultă astăzi muzică nici măcar nu-și dau seama de câte lucruri sunt privați. Primesc muzică și o iubesc, asta-i bine. Dar li se oferă doar cinci la sută din sound-ul ei, în special dacă faci legătura cu clasicii anilor ‘30, ‘40, ‘50, ‘60, ‘70, ‘80. Copiile astea mp3 de acum, ce dracu’ or fi, știu că oferă cinci la sută sau mai puțin. Dacă eram pictor, acum ne uitam la o copie proastă în sepia a unei imagini care oferă tot spectrul, iar asta-i deranjant. Acesta-i combustibilul meu. De-asta merg înainte cu tehnologia audio.

Vin din trecut și spun că există o ușă care poate fi deschisă, o fereastră care poate fi deschisă. Iar voi, cei care iubiți muzica și iubiți fenomenul și tot ce ține de asta, ați putea auzi și simți ceva ce n-ați avut ocazia până acum. Asta e abordarea mea acum. Merg la casele de discuri și le zic așa: „De ce să restricționați accesul la porțile aurite ale muzicii, la bijuteriilor coroanei, la înregistrările astea, la albumele astea antice, futu-i, cu chestii incredibile de Frank Sinatra, Cab Calloway, Jimmy Reed, Muddy Waters, Glenn Miller, orice. De ce ați reduce toată calitatea asta la cinci la sută din ce era când au fost făcute? Care e avantajul?

Cât de greu e pentru tine, atunci, să fii optimist în muzică și în viața ta când ai un asemenea istoric luptând împotriva acestui gen de lucruri?
Păi sunt foarte optimist legat de faptul că spiritul uman poate depăși multe lucruri. Nu cred că momentul actual e un semn al direcției în care ne îndreptăm. Cred că acesta e cel mai jos punct, punctul inferior în bătaia pendulului. Nu suntem tocmai ok în momentul ăsta. Dar cea mai mare grijă a mea chiar acum nu e faptul că tipul de la conducere n-are coaie și nu știe cum să spună pa-pa oamenilor și e un model foarte prost pentru copiii noștri. Astea contează foarte mult pentru mine, dar nu înseamnă nimic comparat cu daunele pe care le aduce mediului. Asta e necugetat. Asta mă supără.

Ce se întâmplă acum e o treabă foarte, foarte întunecată. Și oamenii încep să simtă asta. Nu-mi place când lumea se conectează [la arhivă] prin Facebook. Dacă se loghează prin Facebook, vreau să aibă opțiunea să citească ceva despre asta când se conectează, să știe de unde vin. Și totuși folosesc Facebook pentru utilizatorii mei, fanii mei, oamenii care vor să știe ce facem și cărora le spunem ce facem. Dar trebuie să vii la noi, unde nu e niciuna din regulile alea, n-o să-ți urmărim activitatea și nu o să te folosim. Odată ce pleci din spațiul acela, ajungi într-un spațiu sigur, care e al nostru. Deci vrem ca oamenii să știe că ne pasă de asta. Adică, dacă există algoritmi care încurajează copii sub zece ani să devină interesați de pornografie…

E atât de înfricoșător și distopic. E o nebunie că există așa ceva.
E un mod abuziv de a folosi tehnologia. Tehnologia e menită să facă viața mai bună. Tipii ăștia răi pot acum folosi aceleași unelte ca tipul bun, unelte care-au fost create pentru tipul bun. Dar le are și tipul rău, iar cei care le construiesc greșesc foarte, foarte, foarte tare când spun că nu e responsabilitatea lor. E responsabilitatea lor, dar nu vor să țină ordinea. Nu vor ca astea să fie lucrurile pe care le opresc. Dar trebuie să-ți dai seama că puterea aduce cu sine și responsabilitate. Deci trebuie să poți să le spui oamenilor ce se întâmplă. Să afle.

Ceva trebuie făcut nu pentru mine, ci pentru artă. Cum rămâne cu tânărul artist care încearcă să se facă cunoscut, dar nu are unde merge pentru că nu există valoare, nu există valoare în piesă, nu are niciun mod de a scoate piesa în lume și a primi ceva la schimb pentru a putea să-și ia un amplificator, să-și cumpere o camionetă ca să-și ducă formația la următorul concert? Scoți un album minunat și-l ascultă multă lume, dar nimeni nu-i plătit. Asta-i ca-n cazul tuturor pieselor pe care le-am făcut vreodată, absolut tot ce-am creat, mă plătesc pe mine pentru piesele astea, dar Crazy Horse nu văd niciun ban, nimeni nu plătește formațiile, nimeni nu primește nimic pe drepturi de autor. Asta-i faza, nu-i vorba despre mine și ai mei, cei mai bătrâni. E despre cei pe care nu-i știm, pe care eu nu i-am cunoscut. E muzicianul care are acum zece ani. Ce căcat o să facă? N-are ce. E o situație periculoasă pentru arte. Nu vreau să fiu negativist. Trebuie să găsim un mod de-a fi pozitivi în situația asta.

Ce-i probabil și mai insidios e faptul că arta în sine începe să fie percepută ca un moft până-n punctul în care oamenii nu vor mai putea să facă diferența. O vor vedea mai degrabă ca pe-un accesoriu și nu ca pe ceva care să-i miște spiritual, existențial.
Ăsta-i un mare pericol al platformelor.

Acum arta e capital.
Chiar e foarte rău.

Și cum muzicienii devin tot mai atașați de aceste noi platforme, poate o s-ajungem să vedem arta absorbită în ele.
N-o să se-ntâmple. Nu. Nu-ți face griji.

Și-atunci ce crezi că o să împingă pendulul în direcția opusă?
Oxigenul artei, arta pe care o respirăm, o să ne salveze. Când putem să ne întoarcem la artă în forma sa inițială (și am dovedit că tehnologia există), nu există niciun motiv pentru care muzica în toate locurile astea să nu sune la fel de bine ca la mine pe site, în afară de afacerile caselor de discuri. Pe care o să le rezolv. O să scot asta la lumină și-o să facă diferența. Se va întâmpla. Dacă nu, o să mor încercând și-o să facă altcineva asta.

O să se întâmple. Pentru că arta n-o să moară. Nu poți omorî arta. Și arta are nevoie să respire, așa că trebuie să dai artei tot acel oxigen, nu cu porția. Arta suferă acum. Și dacă lași arta să respire, toată lumea va respira apoi arta. O vor respira și ei și-atunci vom fi cu toții mai bine. Totul va fi mai bine pentru că arta te va hrăni. Nu ai parte de bunătatea artei pentru că nu poți s-o auzi, e doar cinci la sută din ce era inițial acolo. Ce se-ntâmpla cu corpul meu când ascultam discuri foarte bune pe vremea mea, când muzica mă excita cu totul, treaba asta nu se mai întâmplă acum. Nu ajunge la tine. De-asta a fost posibilă mișcarea. Asta a făcut anii ‘50 și ’60 și ’70 atât de grozavi: oamenii erau cufundați în artă pentru că puteau să o audă. Acum treaba asta nu mai există. Și când recuperăm asta, tot ce e acum o să înceapă să se întoarcă spre partea bună a lucrurilor. Poate nu mai sunt la fel de liberi ca înainte, dar cred că oamenii care ascultă muzică pe platforme ar putea deveni, teoretic, mult mai liberi respirând arta, simțind-o, simțind-o în suflet. Asta face arta până la urmă, iar tehnologiile astea nu-i permit să fie așa. Asta-i marea crimă.

Există acest argument, de avocat al diavolului, că tehnologia democratizează accesul la muzică. Prin asta nu zic că muzicienii nu ar trebui să fie plătiți și nici că sunetul n-ar trebui să aibă calitatea de pe vremuri. Dar totul, de la acces la tehnologia cu care se face muzica… astea unde intră în peisaj?
Păi dacă au acces la asta, ar trebui să aibă acces și la calitate. Ar trebui să fie același preț. Nu există niciun motiv pentru care ar costa mai mult. Și serios, o să fie mult mai bine pentru muzică. Acum vorbesc doar despre muzică, separat. E foarte întunecată treaba asta despre care povestim. Dar nu cred că e ceva care nu poate fi depășit; e ceva ce putem depăși. Oamenii trebuie doar să audă cum sună. Să audă că acolo e mult mai mult în comparație cu ce primesc. De-asta s-au întâmplat anii ’60, pentru că oamenii au simțit-o. N-a fost numai pentru că mergeau la concerte, ascultau și discuri. Discurile au totul.

Un disc e un univers sonor. Totul e acolo. E o reflexie a chestiei originale, ca și cum te-ai uita într-o oglindă, ca și cum te-ai uita la Muntele Shasta reflectat într-un lac Shasta fără valuri. E o reflexie perfectă. Asta e un disc. Digitalul, fie că e hi-res sau lo-res, dar mai ales lo-res, e doar o reconstituire a ce s-a întâmplat. Nu e ce s-a întâmplat. Sunt lucruri care arată ca ce s-a întâmplat, puse la un loc pentru a putea fi controlate. E multă frumusețe în tehnologia asta, dar nu ai parte de frumusețe dacă nu o folosești la cel mai înalt nivel. Și e mult mai ieftin decât era secolul trecut. În secolul 20, trebuia să simplifici pentru că toată lumea trebuia să plătească pentru memorie. Acum nu mai ai problema memoriei. Avem streaming. Nu se mai pune problema memoriei.

Sunt dedicat chestiei ăsteia pentru că am crescut cu asta. Viața mea e construită cu arta la bază. E construită pe muzică. Iar tot ce se întâmplă acum cu platformele, e o bătălie care trebuie rezolvată și trebuie luptată. E o narațiune incoerentă acum.

Ce părere ai de arhive ca meșteșug? E ceva ce-o să fie tot mai comun deoarece avem tehnologia care să susțină asta? Sau e ceva ce-o să facă totul disponibil pentru că e deja online?
Asta se întâmplă când n-o auzi, ăsta-i sentimentul. Totul este disponibil pentru că totul e deja online. Chiar acum, n-o să găsești asta online. Chiar acum, ce ți se servește nu te face să simți că n-ar fi disponibil. Te face să simți că-i un fel de tapet. Deci poți schimba peretele, în fine. Să-l vopsești diferit. Mâine schimbi altă piesă, alt sentiment. Totul e căcat, nu contează. Devine un pic deprimant pentru că nu-ți oferă nimic. Dai drumul la melodia pe care toată lumea o iubea în 1975, care a vândut milioane de discuri, toată lumea e înnebunită după ea. Și zici „a, dar e exact la fel ca toate celelalte”. Asta-i pentru că primești destul doar cât să recunoști ce e. Nu primești destul ca să simți. Să simți e foarte, foarte important. Și asta-i treaba mea; asta-i treaba cu tehnologia asta. Arhivatul e doar un mod de organizare, iar platforma pentru arhivă și toate cele sunt doar pentru a organiza ce produc oamenii, fie că scriu cărți, fie că fac filme, fie că studiezi președinții Statelor Unite.

Pentru că au fost aranjate și filtrate în liste de piese pentru făcut curățenie prin casă.
Corect. Avem nevoie de algoritmi noi care să respecte arta. De asta avem nevoie.

E vorba asta a lui Jarvis Cocker. A zis că muzica a ajuns să semene cu un fel de lumânare parfumată.
E o lumânare parfumată electrică. Are un întrerupător mic, o poți porni și opri. Nu poluează deloc, e foarte curată. E un picuț deconcertant dacă stai să te gândești. Ce faceți voi la Noisey, ar trebui să continuați. E o treabă minunată. Nu spun că ce auziți nu e bun, că vă scapă totul. Pentru că oamenii sunt implicați în ce fac. Spun că e o fereastră acolo. Uită-te pe fereastră, poate recunoști ceva sau vezi ceva ce n-ai mai văzut până acum, poate simți ceva nou. Ascultă muzica asta jumătate de oră. Fumează niște iarbă și ascultă asta. Fă orice e nevoie. Bea o bere, fumează niște iarbă, ieși la o plimbare, respiră niște aer, ascultă, vezi dacă te face să te simți diferit. E mai bine pentru sufletul tău. Pentru că din platformă nu iese nimic bun pentru suflet așa cum iese din adevărata calitate.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

https://www.facebook.com/viceromania/