Bărbați români mi-au povestit cum dădeau țeapă Armatei în anii '90

Deși stagiul militar obligatoriu a fost desființat în urmă cu mai bine de zece ani, la intervale regulate apare veșnica discuție despre posibila introducere a armatei obligatorii, la pachet cu eternele discuții despre cum te face milităria bărbat responsabil și disciplinat pentru că - nu-i așa - era mai bine pe vremea lui Ceaușescu.

Dincolo de tabăra celor care adoră (uneori până la infantilism) rigorile cătăniei, există și grupul celor care îți vor spune că armata obligatorie e un pic mai sus decât un stagiu petrecut în pușcărie. Dacă asculți poveștile celor care au aflat, pe pielea lor, ce poate să însemne umilința îmbrăcată în haine kaki, vei înțelege de ce tinerii, de când lumea, au fugit de oastea impusă cu arcanul. Mulți s-au dat de ceasul morții inventând metode care de care mai originale ori inafailibile pentru a scăpa de armată.

Am vorbit cu câțiva bărbați români care au reușit să fenteze armata cu niște povești la limită.

Șerban Damaschin, 45 de ani, inginer

„În '92 am intrat la facultate, la Construcții. Din acel moment, mi-am propus să rămân repetent atât timp cât va fi necesar, până se va renunța la armata obligatorie. Bine, nu puteam rămâne repetent din primul an pentru că pierdeam facultatea. Așa că am început să rămân repetent din anul doi. În '96, după patru ani, mă trezeesc cu ăștia de la MapN, că vin să mă ia în armată. Eu eram în anul trei, se apropia anul patru. «Bine», mi-au răspuns ei, «la anul te luăm!». A urmat, apoi, o perioadă de prigonire. Eu plecasem de acasă, mă mutasem, dar o învățasem pe maică-mea ce să zică când vin ăia de la comisariat. În '97, când au venit, mama le-a deschis și le-a zis din prima: «Nu știu unde este!». Și nu mințea. I-au dat o hârtie să semneze. A zis că nu semnează, că era acolo trecut numele meu. A mai trecut așa un an.

În '98, au venit iar, cu scandal, că nu se putea să fiu tot în anul patru de facultate, că, gata, mă iau de data asta, nu mai scap. Eu, însă, învățasem legea, m-am dus la facultate, am luat adeverință și le-am arătat-o la comisariat: «Sunt student! Scrie aici! Cât timp sunt student nu aveți voie să mă luați». După faza asta, au dispărut. Atunci, în 1998, a fost un prag: din cauza crizei economice, ăștia de la armată nu mai puteau absorbi recruți, pentru că nu avea bani de mâncare, uniforme, instrucție, faze d-astea. Așa că erai ținut în stand-by în evidențele lor și ei te tot reportau, de la an la an. Între timp, aflasem că, dacă ești cap de familie, nu te pot lua. Așa că m-am căsătorit. Și, gata, am scăpat definitiv."

Bogdan Ștefan, 48 de ani, inginer

„Era în '87. Picasem la facultate și, pentru că nu aveam chef să fac un an și jumătate de armată la răcani, familia mea a avut următoarea temă de rezolvat: «Ce facem ca să scape Bogdan de armată?». Intră în scenă domnul Bebe, omul care le rezolvă pe toate. Era unchiul meu și char așa îl chema, era medic la spitalul CFR. Pe vremea aia, eram diagnosticat cu «rinită alergică» – fusesem înțepat de o viespe și am dezvoltat o alergie – intram în șoc anafilactic de la prea mult mucegai sau praf. «Nu e suficient», a spus Bebe. «Vestea bună e că asta e o boală de la care poți dezvolta astm bronșic». În lista afecțiunilor pentru care erai scutit de armată era astmul bronșic. «Trebuie să ai o reacție de-aia, iar ăia să aibă motiv să scrie în fișă că ai astm bronșic». Exista un impediment: trebuia să obțin, cumva, o internare la Spitalul Militar.

Cum puteam obține eu, un civil, o internare acolo? Mi s-a făcut rău în seara de sâmbătă, fix în fața spitalului, și m-am internat acolo.

Ajuns acolo, m-am refugiat într-un părculeț din curtea spitalului și am procedat conform instructajului primit în prealabil: am fumat într-o oră cam vreo 13 țigări Carpați, fără filtru. Enorm. Apoi am început să alerg. Mi s-a făcut rău și abia am ajuns la camera de gardă. Când i-am zis ăluia «Bă, mi-e rău», chiar mi-era rău. Ăla s-a panicat și a început să mă asculte cu stetoscopul. Dar Bebe prevăzuse și chestia asta: Mi-a zis: «tu respiră așa, fără să tragi aer în plămâni, umflă-ți doar pieptul». După ce m-a ascultat, medicul militar s-a speriat pe bune și mi-a zis că am un suflu atât de mic, că el nici nu mai întâlnise așa ceva. După care mi-a dat diagnosticul: «Măi, băiete, tu suferi de astm bronșic!»

Când i-am spus lui Bebe câte țigări am fumat într-o oră, a înlemnit. «Bă, ești nebun? Ai fost în comă tabagică. La greutatea ta, dacă fumezi mai mult de zece țigări pe oră, intră suficientă nicotină în tine cât să omoare un cal»."

Petre Popescu, 46 de ani, antreprenor

„Înainte de încorporare, în 1988, m-am dus cu bunică-miu la centrul militar județean Dâmbovița, la un anume medic-colonel Tăbârcă. Ăsta era jupân pe toată Dâmbovița, dicta tot ce mișca în materie de recrutări. L-am luat pe bunică-miu cu mine pentru că el era mai milităros, așa, fusese în armată pe timpul regelui și oricum nu credea în căcatul ăsta de armată, ce se făcea pe atunci. Avea și un stil de a-i aborda, așa, mai special, se prezenta frumos și împingea pachetul la înaintare. I-a dat lui Tăbârcă o sacoșă plină de găini congelate și ouă - astea aveam prin curte, asta i-am dus - plus o mie de lei. N-a fost greu: toată lumea știa că tovarășul colonel Tăbârcă pleca în fiecare zi de la unitate cu portbagajul plin. După ce a fost cadorist, brusc, Tăbârcă ăsta mi-a găsit un suflu sistolic la inimă - genul de afecțiune care te scăpa de armată.

Povestea nu s-a terminat însă aici, pentru că mi-a dat doar o «amânare» pentru următoarele încorporări. Practic, după amânarea asta, trebuia să mă prezint anual în fața unei comisii medicale care trebuia să constate că sufăr, în continuare, de aceeași boală. După câțiva ani, în 1993, același Tăbârcă i-a sugerat lui bunică-miu să mă interneze la Spitalul Militar. M-am internat acolo, am stat o săptămână într-un salon cu alți trei-patru indivizi care chiar erau militari și chiar erau bolnavi. Erau niște bibani, vai de mama lor. Eu, în acte, înainte să fac suflu sistolic, fusesem repartizat la Câmpulung Muscel, la vânători de munte. Bine, nu am ajuns niciodată acolo, dar asta nu m-a oprit să mă laud. Mă dădeam mare vânător, dar, vai, ce ghinion, nu mă simt bine, mă doare inima. Jucam teatru, na, e era să fac? Mă plictiseam. Cert e că abia după internarea asta mi s-a dat verdictul pe care-l așteptam de atâta vreme: «inapt pe timp de pace, apt necombatant pe timp de război». Așa am scăpat."

Radu Ispas, 50 de ani, medic

„M-au chemat în '84. Eram deja în clasa a 12-a și mă gândeam să dau la medicină. Sufeream de astm bronșic, genul de afecțiune pentru care scăpai de armată. M-am dus fără emoții la Spitalul Militar. Era acolo lume ca la balamuc. Am stat până mi-a venit rândul, am bătut la ușă, am intrat. Cabinetul era destul de încăpător, cu pat de examinare și un birou masiv în spatele căruia stătea medicul – un colonel chelios la vreo 60 de ani. Era și o asistentă pe-acolo. Ăsta mi-a râs în față când i-am spus că sufăr de astm. Pur și simplu, nu m-a crezut: pe vremea aia, toți care doreau să scape de armată băgau asta cu astmul la înaintare. Se uită la mine și-mi zice: «Dovedește-mi că ai astm». «Cum să dovedesc?», întreb eu. «Aleargă și tu în jurul spitalului și întoarce-te când ai un atac». Culmea e că, de data asta, nu am făcut atac. Venisem însoțit de prietena mea (și viitoarea soție), Dana. Plină de nervi, se așază pe o bancă și-și aprinde o țigară. I-am cerut să trag și eu un fum, tot de nervi. Atât mi-a trebuit. M-a apucat o criză îngrozitoare. Am dat buzna la colonel în birou, ăla, când m-a văzut s-a panicat rău de tot. A început să țipe niște ordine, în fine, a durat ceva până m-au liniștit. M-a crezut."

Marius Georgescu, 42, ziarist

„Am terminat facultatea pe la sfârșitul anilor '90 și, la fel ca toți foștii mei colegi, trebuia să plec în armată pentru șase luni. Numai că, între timp, mă angajasem la un ziar local din Galați și nu mai aveam niciun chef să plec în armată. Dar cum să scap? Prima data a fost noroc sută la sută. Pe vremea aia exista în Codul penal infracțiunea de calomnie și o grămadă de jurnaliști erau chemați în judecată pe chestia asta. Când m-au chemat la comisariat pentru încorporare, m-au întrebat dacă aveam dosar penal. Pur și simplu așa spunea legea: oamenii cu dosar penal nu pot fi luați în armată. Pe mine mă dăduse un politician local în judecată, așa că i-am explicat ofițerului de acolo că am un proces penal de calomnie, i-am adus și o adeverință de la Judecătorie și gata: plecarea mea în armată a fost amânată pentru încă un an.

După un an, nu mai aveam niciun proces penal, fusesem achitat între timp, așa că eram cât se poate de încorporabil. M-am dus la doamna redactor-șef al ziarului la care lucram să-i spun că trebuie să plec în armată. Doamna a stat puțin și s-a gândit după care i-a venit o idee genială.

Și s-a putut. Avocatul nostru reprezenta o grămadă de oameni și instituții din oraș despre care, într-un context sau altul, scrisesem în ziar. Și uite așa am fost dat în judecată pentru calomnie, a doua oară în viața mea, de o fundație din Galați. Partea cea mai frumoasă a fost când am ajuns din nou la comisariat și am prezentat dovada de la Judecătorie că aveam din nou dosar penal de calomnie. Nu pot să uit nici acum fața ofițerului când mi-a zis: «Ai grijă, măi băiate, ce faci acolo, la ziar! Că văd că numai prostii scrii. Poate ajungi la închisoare într-o zi». De atunci, nu m-au mai chemat niciodată la comisariat."

Dorin Ioan Andrei, 42 de ani, regizor de emisie

„Celebra convocare mi-a venit acasă, în '97, prin intermediul a doi jandarmi, militari în termen. M-am prezentat cu ea în dinți la comisariat: speram din tot sufletul să se termine repede pentru că pe la 14.30 intram la serviciu și, cum eram new-entry acolo, era treabă serioasă, lucram în televiziune, nu glumă. Am început cu testul psihologic. Primul set cuprindea vreo 250 de întrebări. Mi-am făcut rapid un calcul: 10-15 secunde de întrebare, hai că-i bine, într-o oră termin. Gluma s-a îngroșat însă, când am primit următoarele seturi, de încă patru sute de întrebări. Clar, trebuia să schimb sistemul, că rămâneam fără job. Întrebările erau relativ simple. De exemplu, întrebarea nr. 126 era de genul: «Ai simțit vreodată impulsul de a omorî pe cineva?». Am bifat, sec, «nu». Intrebarea 145: «Te-ai simțit vreodată urmărit?». Am răspuns «Nu» (încă nu intrasem în criză de timp).
Întrebarea 312: «Vedeți vreodată negru în fața ochilor la nervi?» Hmmmm, «Nu».
Întrebarea 355: «Simțiți impulsul de a acționa necugetat în condiții de stres?» (futu-i, deja sunt în criză de timp, mă dău ăia afară din prima zi). «Nu»
415: «Ați acționat vreodată la nervi, indiferent de consecințe?». «Da». La naiba.
490: «Ați simțit impulsul de a omorî pe cineva?». «Da!»
520: «Aveți porniri sadice?» «Da!» (iar, dacă nu ajung la timp la serviciu, vă jur că vă omor pe toți cu ciocanul de șnițele).
550: «V-ați pierdut vreodată cumpătul în fața unor situații neașteptate?» (La naiba, deja mi-am pierdut locul de muncă, măcar să mă distrez cu ăștia.)
577: «Simțiți, vreodată, la nervi, dorința de a acționa necugetat?». Da, da, da. Am dat răspunsuri de-astea, de-a valma, până la capăt.

Într-un final, se ajunge la interpretarea testelor. Nebun. Pericol public. Sadic. Psihologul mă trage de o parte și-mi zice: «Măi, băiatule, tu ai vrut să ne păcălești că ești inapt, dar nu ți-a ieșit. Vei ajunge la drumuri și poduri». În fine, plec de acolo, mă prezint spășit la vizita medicală: mi-am ridicat tricoul, moment în care medical vede o urmă de la operație de ulcer. «Aaaa, păi de ce n-ai spus, măi, de la început? Dumneata nici nu mai trebuia să dai testul psihologic, ești inapt de gradul unu! Liber!».