Ce au în comun americanii și românii chiar dacă ți-e greu să crezi

Dacă aș fi tipul ăla de om mulțumit că viața a fost darnică cu el, atunci aș putea fi recunoscător pentru momentele în care am ajuns în America. Unele experiențe s-au materializat în articole pe VICE. Altele au rămas să le spun la momentul potrivit. De fiecare dată am căutat însă câteva asemănări între noi și ei. Până la urmă, în Marea Britanie, Italia sau Spania ne-am făcut un renume. În America pe când?

Ultima vizită peste ocean a fost în New York. A fost și prima vizită în orașul ăsta care-i ca un București pe steroizi, de la clădiri la agitația orașului și până la prețuri. Din ce am văzut acolo, și după ce am văzut cum mai trăiesc și cei din Las Vegas sau Los Angeles, am zis că-i cazul de făcut o listă, deloc exhaustivă, cu trăsăturile americanilor de la care am putea presupune că-s ca noi.

Poate că cel mai bine am văzut ce înseamnă mândria de fațadă la noi cu episodul „Simona Halep vs. Charlie Hebdo”, de unde fiecare a tras ce-a vrut. Cam așa de sensibili i-am descoperit și eu pe-americani și nu doar o dată. Cei care sunt mai puțin „puri”, adică fie au venit de doar o generație, fie au mai văzut lumea, sunt ceva mai îngăduitori. Ceilalți, care sunt la a treia generație sau mai mult, te-ar bate cu biciul în piața publică.

O chestiune de mândrie am observat-o într-o seară în New York când o fată s-a dat jos din taxi și-a început să se certe cu șoferul. Precis nu știu de la ce s-au luat, dar el îi reproșa că nu i-a plătit. Ea încerca să se îndepărteze, el țipa la ea de la o oarecare distanță. Sigur, n-a făcut economie de cuvinte jignitoare. De lângă un chioșc cu ziare și hotdogi a sărit un bărbat pe la vreo 60 de ani care i-a spus că „pe strada lui nu-i permite să vorbească așa unei femei”. Nobil gest, dar mi-a rămas în minte ideea asta: „pe strada mea”. M-am întrebat dacă asta i-a dat putere să se implice în scandal.

Mândria asta merge mână-n mână cu opulența, chestie pe care o poți remarca prin orice e american pe lume. Mașinile mari, clădirile pe măsură, discursul asemenea sunt doar câteva. Cam ce vezi la noi la oamenii care cred că mașina e un simbol al statutului și al bogăției.

Mașinile mari s-ar putea să dispară curând din America, că începe să le pese de consum, poluare și eventual prețul dat pe ele, dar deocamdată sunt peste tot. La semafoare, pe străzi le vezi alături de camioane imense. La noi în București camioanele au fost interzise, dar în orașele lor am văzut că n-au vreo piedică. Sunt impresionante toate, fără îndoială, și sunt o fibră din esența a ceea ce înseamnă să fii american. Doar că acolo unde la noi vezi BMW și Porsche, la ei vezi GM și Chevrolet.

Tot în ideea asta de trafic, bicicliștii sunt la fel de prost tratați (dacă nu mai rău) ca la noi. Există niște piste, te claxonează când e cazul, dar ceva mai mult respect nu primesc. Și în New York tot aș zice că e bine, că în Los Angeles abia vezi vreun om care să profite de ceva ce ar putea semăna cu o pistă de biciclete. Aici n-aș zice c-ar trebui să ne comparăm, că noi suntem în Europa și în Vest avem niște exemple pozitive mișto.

Știi cum sunt oameni de-ai locului care te iau la întrebări până te saturi? Cam așa sunt și americanii din servicii. Pornesc de la „ce faci?” și ajung până la a discuta ceva geopolitică (că suntem din Europa de Est, lângă Rusia). De cele mai multe ori am încercat să evit asta, dar atunci când am intrat în jocul ăsta al complezenței n-am înțeles nimic.

Oamenii care întreabă nu vor să afle nimic, doar sunt superficiali și încearcă să te facă pe tine, străin sau consumator, să simți că le pasă. Ai putea spune orice, că la finalul discuției tot aia e. Partea nașpa e că oamenii ăștia sunt sensibili. Dacă nu le răspunzi cum vor ei, atunci încep să fie mai agasanți cu întrebările. Dacă te porți ca-n Europa și insiști să te ajute, atunci ești la un pas de-a dezlănțui Iadul. Episodul pe care l-am trăit când am cumpărat o cartelă SIM e memorabil.

La T-Mobile e cam cea mai bună ofertă pentru internet în SUA. Așa c-am luat de-acolo, dar nu funcționa pe unul dintre telefoanele pe care le aveam cu mine. Celălalt încă avea cartela din România. Mi-am dat seama de problemă abia a doua zi, când am cerut altcuiva de la alt magazin să îmi rezolve problema. A început cu explicația mea de unde am luat cartela - era un magazin la vreo trei sau cinci străzi mai sus - și cu interesul lui vădit de-a afla de unde, ca și cum avea vreo relevanță. Eu m-am enervat și-am zis „știi ce, nu contează. Am problema asta și am nevoie să mă ajuți!” Cumva, s-a enervat și el și mi-a reproșat că-i ordon să facă lucruri.

Am încheiat totul cu plecarea mea din magazin și cu schimbarea cartelelor între telefoane. M-am descurcat singur, că n-am vrut să deranjez un fulg de nea. Apoi m-am gândit că sensibilități de-astea există și pe la noi când un om din servicii crede că-l cam pui la muncă, dar, mai ales, că nu-l respecți.

Cu o seară înainte de plecare stăteam pe-o bancă în stația de autobuz. S-a băgat în seamă cu mine un tip. Previzibil, m-a întrebat de unde sunt, cu ce ocazie pe-acolo. Nici două minute mai târziu mi-a recomandat fetele din New York. Nu alea de „import”, ci ale lor, americance, că-s ce trebuie. M-am simțit ca-n Centrul Vechi într-o vineri seara când n-ai cum să nu primești recomandări de-astea dacă ești străin. La o adică, nu-i chiar așa diferență între popoare.

Pe cât de bune sunt fetele, conform acelui tip, pe atât de proastă e însă mâncarea. Prețurile sunt mari, de unde și chestia cu magazine ambulante la aproape orice colț de stradă, dar și când intri în restaurant ai putea lua ceva tradițional - cu bacon, cartofi prăjiți și, eventual, burger - sau să alegi ceva din Europa (cel mai des). Nu știu ce bucătărie tradițională are America, dar în orașele mari se rezumă totul la burgeri, cartofi prăjiți și milkshake.

O să zici aici că noi avem bucătărie tradițională. Din păcate, n-avem, doar că a noastră e ceva mai veche. Sarmalele sunt și la ruși, și la polonezi, mămăliga e și la alții cu numele polenta, iar ciorba, sub toate formele ei, nicidecum n-a fost inventată de noi. Altfel, cred că micii sunt alternativa noastră la burgeri. Firesc, cu niște cartofi prăjiți alături și muștar în loc de ketchup.

Probabil ai trecut până acum prin toate fazele și glumele cu prețul chiriilor în București sau Cluj. În Europa de Vest și la americani, în orașele mari, situația e mult mai rea. Dacă la noi te mai învârți să stai singur cu salariu cât de cât mediu pe economie, acolo stai singur într-o garsonieră la cea mai îndepărtată periferie. Ceea ce-i face pe mulți să aibă colegi de apartament sau de cameră.

Asta a prins și la noi destul de bine, că până ajungi la salariul ăla bun să faci un pas înainte stai și strângi din dinți. Eventual, dacă dai peste oameni de treabă, nu-i atât de rău. Faza mișto, aici și acolo, e că dacă stai cu alții în aceeași casă măcar faci economie și poți să alegi o zonă mai bună.

Ultima fază a vieții în oraș e că, oricât i-am admira pe americani, la fața locului lucrurile se schimbă. De exemplu, gunoiul e scos în stradă aproape de lăsarea serii și eventual noaptea să vină mașina să-l ia. Ceea ce duce la momente când poți să vezi bartai șobolanul cum trece dintr-o pungă-n alta de gunoi. La noi, din fericire, fazele astea sunt mai rare, mormanele mai mici, dar acolo sunt fără jenă puse în fața magazinului sau restaurantului.

Am tot scris despre America și orașe de-acolo până acum. În continuare aș recomanda orașele mari, că-i altfel față de Europa. Ce mă bucur eu c-am descoperit cu fiecare plecare e că oamenii-s ciudați, difcili sau delăsători oriunde în lume. Sigur, asta m-a făcut pe mine să mă simt mai bine cu locul din care vin. Lista asta, incompletă, e o aducere aminte că nu toți ceilalți sunt zei și noi praful de pe tobă. Deși nu ne-ar strica să ne străduim mai mult ca să compensăm ce n-avem.

Urmărește-l pe Răzvan pe Facebook, unde mai spune și alte chestii decât despre America.