Publicitate
carte

Am citit traducerea în română a cărții lui Jordan Peterson și am dat de Dan Puric

Dincolo de aspectul de self-help sub care e prezentată, „12 Reguli de viață” e un tratat de filosofie conservatoare.

de Dragoș Costache
25 Septembrie 2018, 9:41am

Fotografie via contul de Facebook Dr Jordan B Peterson

Recent, ultima carte a lui Peterson, 12 reguli pentru viață – un antidot la haosul din jurul nostru a ajuns și în România. 12 Reguli e un best-seller de dezvoltare personală cu tot ce implică asta, bazat pe un răspuns dat odată de autor pe site-ul de pus întrebări și primit răspunsuri Quora (un fel de TPU.ro cu pretenție de agora, dar, din nefericire, fără fundițe). Am avut ocazia de a o citi, în parte pentru că urmăresc ascensiunea lui Peterson spre statutul de intelectual și educator de ceva vreme. Cu îngrijorare.

Cam cu un deceniu înainte să devină un fel de Dan Puric canadian, Jordan B. Peterson preda la Toronto un curs cu titlul „Personalitatea și transformările sale” un tratat de psihanaliză și psihologie de bază, suport de curs pentru tânărul student care vrea să afle cam care e treaba cu Freud, Jung, Rogers sau Kelley. Un deceniu mai târziu, Peterson și-a transformat propria personalitate într-un mod fundamental – dintr-un profesor carismatic care a tras prea mult Jung pe nas într-un guru de Youtube, patriarh al Quora și apostol al reacțiunii soft.

Memă de Paul Policarp.

Cele 12 reguli propuse de Peterson sunt și titlurile capitolelor alături de o „uvertură” și sunt niște reguli cu care oricine poate fi de acord. Regulile pornesc de la lucruri precum postura fizică și ideologică - „stai drept, cu umerii trași în spate”, trec prin purtatul „cu tine însuți așa cum te-ai purta cu cineva pe care vrei să îl ajuți” sau prietenia cu „oameni care vor ce-i mai bine pentru tine”, dar ajung și la chestiuni mai discutabile, precum cererea să „nu îți lași copii să facă lucruri care te fac să-i displaci” sau urmăritul „a ceea ce contează (nu ceea ce funcționează)”. Există și reguli pe care Peterson le încalcă pe fiecare pagină, precum „fii precis în exprimare”, dar și lucruri universal valabile, precum „mângâie o pisică atunci când o întâlnești pe stradă”, adică un soi de „stop and smell the roses” pentru mileniali.

Argumentația lui Peterson e una care rezonează cu mulți, mai ales cei tineri, pentru că se folosește de 20 000 de ore de empatie psihanalitică (atât pretinde că are ca experiență clinică autorul) în construcția unui discurs persuasiv, fundamentat pe natură (cine poate contesta natura?), clasici (cine îl poate contrazice pe Soljenițîn sau pe apostolul Matei?) și pe experiența sa clinică (cine poate contesta experiența clinică a lui Peterson?). Peterson nu scrie bine, dar scrie confortabil, într-un stil care se citește, dar mai ales ascultă ușor, abuzând de cuvinte mari, exemple cotidiene sau din cultura populară (de la Biblie la Goethe la manifestul autorilor masacrului de la Columbine), dar mai ales de tehnica de suprasaturare cu idei cunoscută ca Gish Gallop. De multe ori întâlnim pe aceeași pagină referințe eclectice ce dau impresia unei culturi generale impresionant de bogate a autorului, cultură ce nu e drămuită, ci expusă în toată gloria într-o încercare vădită de a impresiona. Cartea nu încearcă să expună idei, ci să le impună prin dominanță retorică. Peterson scrie proză cvasi-academică atât de purpurie că e practic neagră, și spun asta ca cineva care suferă de aceeași boală.

Peterson combină grandilocvența lui tipică cu mici anecdote, adesea din viața sa personală sau profesională, dar și cu diverse bucățele ideologice sau biologice, precum deja faimoasa tiradă despre ierarhii între homari. Toate acestea se distilează într-un self-help pompos de o banalitate înduioșătoare, care ar scurge o lacrimă și din colțul ochiului lui Osho, dar care ascunde o sămânță ideologică atât de mare că nu prea mai e loc de fruct.

Pentru cineva care nu-l urmărește pe Peterson, 12 Reguli poate părea un simplu tratat de cum să fii un om mai bun, în perspectiva autorului. Dacă ne luăm după titlurile capitolelor e greu să nu fii de acord cu el – ce fel de monstru nu se oprește să mângâie o pisică, de exemplu? Dar dacă stai să analizezi prin prisma pozițiilor publice ale autorului, al tweet-urilor sale și al semnalelor de alarmă trase de colegi, cartea capătă o conotație un pic mai sumbră, un pic mai propagandistică. Pentru că Peterson are mulți fani, fani ce îi dau lunar zeci de mii de dolari pe Patreon, dar are și dușmani, dușmani ce cred că Peterson și self-help-ul lui deschid calea spre conservatorism și neo-reacțiune pentru sute de mii de tineri. Cartea reprezintă fața respectabilă a ofensivei lui Peterson spre statutul de intelectual public, ofensivă dublată de canalul său de Youtube și interacțiunea constantă cu fanii (și dușmanii) pe Twitter.

Poză de pe pagina de Facebook a Editurii Trei.

Eticheta de „intelectual public” însă nu i se potrivește, fiindcă Peterson nu vorbește discipolilor într-un mod intelectualizant, ci spune lucruri simple în cuvinte mari, susținute de carisma lui semnificativă. Dar Peterson nici nu țintește, după părerea mea, acest statut. Intelectualul public prinde în lumea francofonă, dar în cea anglo-saxonă, mai ales în SUA, unde principalul considerent pentru politicieni e adesea „cineva cu care ai bea o bere”, intelectualismul fățiș alienează, în special publicul conservator. Nu, Peterson nu e Foucault, nici măcar William F. Buckley. Și nici nu vrea să fie. El e un showman și un educator - e Bob Ross, e Mr. Rogers, e Bill Nye the Science Guy. O persoană cu poziție de autoritate, carismă și o agendă explicită de a îi influența pe cei din jur, mai ales pe tineri.

12 Reguli e o carte care a stârnit sentimente complexe în foarte mulți oameni. E lesne de înțeles de ce. Dincolo de aspectul de self-help sub care e prezentată, 12 Reguli e un tratat de pseudo-filosofie Petersoniană, o filosofie eminamente conservatoare, dar într-un fel banal, un fel de cel mai mic numitor comun al ideilor conservatoare din societate, acompaniate de un ridicat din umeri și un „așa a fost, așa va fi, asta e” asumat. Pentru mulți oameni, mai ales cei cu convingeri de stânga sau progresiste, acest lucru reprezintă un rău în sine.

Când Peterson vorbește despre Patriarhat, deschide cu „Bineînțeles că cultura e opresivă, așa a fost întotdeauna”, lăsând la latitudinea cititorului să continue cu un „și așa o să tot fie” care inflamează orice progresist. Pentru acești progresiști, conservatorismul înseamnă privitul obsesiv spre trecut, iar trecutul e un tărâm străin unde se fac altfel lucrurile decât în post-post-modernitatea noastră (sau brațul lung al lui Marx, cum l-ar numi Peterson). E un fel greșit de a privi lucrurile din punctul meu de vedere. Progresiștii adesea se uită cu un fel de combinație între furie și milă spre conservatori, oameni care se pun de-a curmezișul drumului spre viitorul socialismului utopic LGBT spațial de lux. Societatea fluctuează între progres și reacțiune și singurul mod de a atinge progresul e prin înțelegerea, acceptarea și implicit minimizarea reacțiunii ca un fenomen marginal. Iar Peterson e un dușman puternic din acest punct de vedere, pentru că al său conservatorism cvasi-benign are multe metastaze maligne la marginea societății, ce amenință să acapareze discursul public.

Problemele inerente legate de ce predică Peterson nu reies din o „uvertură” și doisprezece capitole cu titluri de bun simț. Majoritatea fanilor săi nici nu vor citi 12 Reguli, poate o vor asculta însă sub formă de carte audio de pe Audible.com, unde e pe locul 1 la vânzări. Însă, dacă iei un psihoterapeut carismatic, cu idei din ce în ce mai conservatoare, și îl pui pe Youtube și pe Twitter să comenteze în timp real, fără context, clickbaitul cotidian, obții o forță puternică de îndoctrinare care știe cum să se adreseze unui public tânăr, preponderent masculin, alienat de societatea contemporană. Structurile vechi sociale s-au descompus, masculinitatea a devenit fragilă și ajunge un bien-penseur elocvent care-ți spune în adolescență „spală-te la p**ă, bă jegosule” într-un mod erudit și esențialist ca să îl asculți apoi și când îți spune că orice deviere de la rolurile de gen tradiționale duce la comunism și gulag.