Gașca mea de gay de la pușcărie se bate cu neonaziștii

Articolul a fost publicat în colaborare cu Proiectul Marshall. Articolul original a apărut pe VICE US.

Când am ajuns prima oară la pușcărie, nu știam cum ar trebui să mă port. Eram un tip gay, condamnat pentru o infracțiune sexuală. Am auzit toți poveștile horror. Dar aveam și un avantaj: eram mare, cântăream 140 de kilograme, din care o parte bunicică era mușchi. În general, ceilalți deținuți mă lăsau în pace.

Asta până când au aflat despre mine ceilalți gay și trans. Tot timpul, una dintre găști care își spunea „Cavalerii Arieni” bătea „poponari și pedo (abuzatori de copii)”, ca ritual inițiatic pentru membrii noi. După cum spuneam, pe mine mă evitau, în general preferau să-i ia în colimator pe ăia mai mici și mai slabi. Dar asta însemna că mai mulți tipi gay și femei trans voiau brusc să fie iubitul (sau iubita) mea, nu pentru că le plăcea de mine în felul ăla, ci pentru că s-au prins că aș putea să-i apăr.

O vreme, am pus botul. La un moment dat, eram „iubitul” a șase persoane diferite în același timp. Dar am obosit să fiu folosit și voiam companie pe bune, așa că, în cele din urmă, am început s-o ard cu un singur tip mititel și drăguț, care părea chiar să aibă o afecțiune reală pentru mine. Am fost zdrobit când l-am văzut că se sărută cu altcineva în baia de la sală.

După asta, m-am retras aproape total. Tipii tot mai veneau la mine, unul după altul: unii „doar ca să fim prieteni”, alții susținând că vor mai mult. Câțiva chiar au fost sinceri și mi-au zis că vor s-o ardă cu mine pentru protecție. Dar aproape întotdeauna spuneam: „Îmi pare rău, nu-i problema mea”. Am început chiar să fiu aproape răutăcios pe tema asta.

Până la Peter.

Peter era un tip tânăr, despre care se spunea că a fost acuzat de mai multe infracțiuni pentru care, în cele din urmă, n-a fost condamnat, inclusiv pentru că ar fi făcut sex cu un puști minor. Cu toate astea, lumea tot îl considera „pedo”.

L-am cunoscut pe Peter prin prietenul meu Chancey, care se implica întotdeauna în dramele altora. Mie puștiul mi se părea adorabil și voiam să petrec timp cu el. Dar când am auzit că unii dintre tipi îl „taxau” (îi luau din rații ca să-l lase să stea acolo), am ridicat garda.

Când Peter a început să fie afectuos cu mine, l-am respins. După cum mă obișnuisem, i-am spus că problemele lui nu sunt ale mele și că n-o să mă îndrăgostesc de el, doar ca să fiu folosit.

El a tot insistat că chiar mă place. Dar eu nu l-am crezut.

Apoi, într-o zi la sală, în timp ce ne îndreptam spre curtea de recreere, l-au strigat pe Peter niște violatori în grup și au zis că vor să vorbească la baie cu el. El s-a uitat în sus la mine și m-a întrebat dacă aș veni cu el. Din nou, l-am sfătuit să-i ignore, dar, dincolo de acest sfat, mi-am continuat drumul să ies pe ușă.

La jumătatea drumului spre micul teren de sport unde îmi petreceam de obicei timpul cu prietenii, mi-am dat seama că Peter nu mai era cu noi.

M-am îngrijorat, dar am dat din umeri și m-am așezat pe un mic dâmb înverzit, la marginea terenului. Am vorbit în trei despre diverse știri și ce alte subiecte ne mai veneau în minte și, nu după mult timp, am uitat de Peter.

Brusc, s-a declanșat sirena închisorii.

Ori de câte ori se întâmplă asta, deținuții trebuie să rămână așezați, cu mâinile deasupra capului, până se dă „la loc comanda”.

Dar nu s-a dat deloc. În schimb, în grupuri mici, am fost escortați înapoi în unitățile noastre și încuiați în celule.

Mai târziu în acea seară, am ieșit, în cele din urmă, și ni s-a dat voie să ne ducem în camera de zi. Acolo am aflat ce s-a întâmplat.

Îl bătuseră pe Peter până când a căzut și și-a crăpat capul. A murit aproape pe loc.

Am luat-o complet razna. M-am întors la mine în cameră și am plâns îndelung. Era vina mea că Peter era mort, m-am gândit. Puteam să împiedic chestia asta. Puteam fie să mă duc cu el sau să-l iau de mână și să insist să rămână cu noi.

Preț de câteva zile, n-am făcut nimic. N-am mâncat, nu m-am dus la muncă, nimic. Doar insistam pe imaginea acelui copil mic și frumos care zăcea mort doar pentru că nu fusese „problema mea”.

În cele din urmă, m-am hotărât. Dacă puteam să ajut, n-avea să se mai întâmple niciodată așa ceva.

Cu ajutorul a doi prieteni, am început să strâng mai mulți pușcăriași gay și trans în propria noastră bandă. Chiar am făcut și un set de „reguli” (sincer, doar sfaturi de bun-simț), printre care „nu te duce nicăieri neînsoțit”.

Obiectivul nostru numărul unu era să contracarăm programul Arienilor de a „iniția recruții” prin bătaia gay-ilor și a infractorilor sexuali. Așa că ne adunam toți de fiecare dată când încercau, iar după ce câteva dintre inițierile lor s-au dus naibii, au început să ne spună în glumă „Războinicii Curcubeului”.

Ce e interesant e că abia acum a început să se sesizeze administrația penitenciarului. Ofițerul de investigații, locotnentul Higgins, m-a identificat ulterior pe mine ca fiind șeful Războinicilor Curcubeului.

Dar nu-mi mai pasă ce crede nimeni. Când o persoană e persecutată sau abuzată și am ce să fac pe tema asta, mai ales dacă persoana aia e fratele sau sora mea gay sau trans, este problema mea.

Dennis Mintun are 56 de ani și e închis la Instituția Corecțională de Stat din Idaho, în Boise, Idaho, unde servește o sentință de 45 de ani, pentru trei capete de acuzare de abuz sexual împotriva unui copil sub 16 ani.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.