Piloții români de curse care adună trofee din '46 și recondiționează mașini de colecție

Am cunoscut familia asta în garajul din Bucureștii Noi. Acolo, trei bărbați din trei generații meștereau la două mașini mai vechi decât părinții tăi. Sunt unele mașini care, în curând, vor arăta ca-n prima lor tinerețe. Dar bărbații ăștia nu sunt doar niște meseriași ai mașinilor de epocă, ci și piloți cu multe trofee de campioni naționali, pe care oricine le calcă pragul pe poate vedea la intrarea în atelier.

Oamenii ăștia sunt legende ale motor sportului românesc și o spun fără să exagerez: le poți consulta oricând palmaresul.

Eu m-am întâlnit cu trei dintre ei. E vorba despre Marin Dumitrescu, 100 de ani fără o lună. Sărbătorește veacul pe 19 ianuarie. Apoi, e Radu Dumitrescu, fiul lui de 62 de ani. Cel mai tânăr reprezentant e unul dintre cei doi nepoți, Silviu, băiatul cel mic, de 35 de ani. Andrei, campionul național la viteză în coastă, a lipsit motivat: era răcit. Dar monopostul cu care participă la curse a fost prezent.

Dacă nu știi ce-nseamnă o cursă de viteză în coastă, că eu nu știam, mi-a explicat Radu: o cursă pe un traseu de munte, între Brașov și Poiana Brașov, de exemplu. Și da, cursele astea se fac de 70 de ani și sunt deschise și amatorilor, așa c-ar trebui să mă simt puțin penibil că n-am auzit de ele. Dar nu este mișto să ajungă un neavizat ca mine să vorbească despre curse de mașini?

Mașina roșie care tronează în atelier este din 1958, model Triumph TR3, în curs de recondiționare pentru un client colecționar din Luxemburg. O cumpără pentru soția lui. Partea de mecanică este completă și funcțională. Mai au de pus tapițeria.

Cealaltă mașină, gri, este și mai veche și are și o poveste. Se făcea că doi tipi din Anglia, un proprietar de hotel și unul de restaurant, au vrut o mașină de curse cu care să meargă la celebra Le Mans. În 1956, s-au apucat să facă mașina cu pricina. Toată caroseria este din fibră de sticlă, ceea ce o face mai ușoară decât altele. Când a ajuns în atelierul familiei Dumitrescu, a fost demontată complet și acum este în curs de recondiționare, chiar și fibra de sticlă este una nouă. Mașina a ajuns la Le Mans, în 1958. Cei doi au ieșit pe locul patru la clasa lor și pe locul șapte la general. Și-apoi, lumea a început să le ceară să facă mașini, așa că englezii au pus umărul la treabă și-au mai făcut 200, în ateliere ca cel vizitat de mine. Dintre toate, au mai rămas doar 40 și ceva de astfel de mașini, una dintre ele fiind cea din București.

La anul, mașina asta va concura la categoria istorică a cursei de 24 de ore de la Le Mans. Proprietarul mașinii, un belgian, le-a propus celor doi nepoți Dumitrescu, Silviu și Andrei, să participe împreună cu el, așa că șansele de câștig sunt mari.

Cât costă recondiționarea unei bijuterii din asta vechi? „Aș prefera să nu vorbim despre asta”, mi-a spus Radu. „Oricum, cu aceiași bani îți cumperi vreo două - trei mașini noi. BMW chiar. Oamenii care vor mașinile astea sunt exact precum colecționarii de tablouri. Un BMW l-ai cumpărat azi, a doua zi valorează jumătate. Asta, pe timp ce trece, valorează deja mai mult.”

M-am întrebat, firesc, dacă e profitabil un așa business. Mi-am dat seama, când mi-a răspuns Silviu, că nu așa se pune problema. „Nu produce foarte mulți bani, face parte tot din categoria pasiune. Să știi că iei un fier vechi și-l transformi în ce a fost odată.”

Așa s-a întâmplat cu un Porsche 930 din 1979. I-a costat circa 80 000 de euro să-l recondiționeze, iar la o licitație de mașini vechi din Italia a fost estimat între 110 - 130 000. Nu au reușit să ia banii ăștia, cel mai mult s-a dus la 80 de mii, așa că au preferat s-o păstreze și să încerce s-o vândă mai bine la o altă licitație.

Marin Dumitrescu, bunicul și prima generație de piloți din familie, este o legendă în carne și oase. Acest senior oarecum firav, dar impresionabil prin felul închegat în care participă la discuția noastră. Este un pilot despre care s-a scris o carte și s-a făcut un film. „Bunicul” a făcut istorie între 1946 și 1976. A câștigat majoritatea titlurilor de campion absolut de viteză pe circuit și în coastă. În plus, este cel mai in vârstă mecanic Ford autorizat. A debutat după război în competiţiile de motociclism, la clasa de 125 cmc, unde a obținut un titlu de campion naţional. Un pionier.

„Am început, după al Doilea Război Mondial, ca sportiv la Dinamo, mai întâi ca pilot de motocicletă, apoi de mașină”, mi-a povestit acesta începuturile lui ca pilot. Împreună cu meseria s-a dezvoltat și iubirea față de mașini. Pe lista lui de preferate sunt BMW 328 (din 1938) și chiar niște Dacii: 1100 și 1300. El a fost primul român care a transformat o Dacia 1300 într-o mașină de competiție, în 1972, la Raliul Zăpezii de la Brașov. Și da, acea Dacia de-abia apăruse.

„În cartierul Floreasca, unde era pe vremea comuniștilor Uzina Automatica, între cele două războaie mondiale s-au mutat cei de la Ford”, mi-a povestit fiul acestuia. „Au făcut o fabrică. Piesele veneau în cutii din America și se montau. Chiar și Regele Mihai și Prințul Nicolae au avut mașini montate acolo, la Fordul din România. Tata a intrat la fabrica asta de la 16 ani, ca ucenic, și de-acolo a fost și luat în al Doilea Război Mondial. Când a fost Centenarul celor de la Ford, au răscolit ei prin arhive și au găsit cererea de angajare a tatălui meu și carnetul de muncă, dar și că n-a returnat nu știu ce scule la magazie. Au găsit tot. Iar acum, el este cel mai în vârstă mecanic atestat Ford.”

Radu a fost fascinat de lumea în care îl purta tatăl său și, inevitabil, a vrut și el să concureze, lucru care s-a întâmplat pe când era în anul III la facultate. Marin i-a zis: „Îți dau mașina să concurezi, dar, dacă nu ești bun, e prima și ultima ta cursă!” A fost aproape o amenințare cât și o provocare. El a fost însă bun și așa a început al doilea capitol din istoria acestei familii de piloți.

A concurat între anii 1979 și 1986, iar în 1985 a cucerit titlul de campion național al Grupei A la viteză pe circuit.

Bunicul Marin era specializat, însă, mai mult pe raliuri. Avea rezultate bune la Raliul Dunării, de exemplu, care ținea trei nopți și două zile, fără oprire. Se pleca de la Viena și se ajungea la București, Brașov sau Mamaia. La raliurile de acum, în schimb, piloții merg patru - cinci ore și se odihnesc.

„Cineva l-a păcălit pe Ceaușescu că ăsta e un sport tehnico-aplicativ. Adică, în caz de război, ăștia sunt niște oameni care știu să meșterească, să facă lucruri. Așa că sportul ăsta a avut un avânt foarte mare. Pe vremea comuniștilor se țineau vreo opt - nouă raliuri pe an. Mergeam și în străinătate, la curse între țările socialiste. Rușii își făceau mașinile Lada în Anglia, cehii aveau Skodele lor. Mergeau foarte tare. Bulgarii veneau și ei cu Lada sau cu Renault Alpin, pe care le aveau de prin fabricile lor, ungurii la fel”, mi-a explicat Radu.

A treia generație de piloți înseamnă Silviu și fratele lui mai mare, Andrei. Eu l-am cunoscut pe Silviu, care mi-a spus povestea lui. A debutat în 2007 și a avut cel mai bun rezultat în 2009, când a câștigat titlul de vicecampion național. Anul acesta a revenit în cursă după o lungă pauză. A încheiat sezonul pe locul patru la general.

„Când am început eu și fratele meu, am complotat cu bunicul. Ei au mers la curse și au cheltuit foarte mulți bani în loc să-și construiască case și să plece în concedii. Ăsta nu este un sport din care să scoți bani. În 2006, am hotărât, totuși, că ar fi cazul să participăm și noi”, mi-a spus Silviu. „Ne-am hotărât să aducem un monopost și a fost primul din perioada modernă în cursele din România. Monopostul, fiind o mașină mai mică, este clar c-o să meargă mai repede, că-i mai ușoară. Și frânarea, și accelerarea se fac mai rapid.”

În 2009, cu mașina asta, au stabilit patru recorduri de traseu. Silviu a ieșit vicecampion național. „Doar partea asta din monopost pe care o vezi în garaj este originală, restul este adăugat de tata și bunicul. La 95 de ani, bunicul i-a făcut coroana dintr-o bucată de fier. Așa modificată de ei, pentru anul 2018, a fost cea mai performantă mașină din campionatul național”, a conchis el.

Câte ar mai fi de vorbit cu oamenii ăștia? O groază de lucruri, despre trei epoci diferite și o pasiune pentru motoare a oamenilor cu bani. Una mâncătoare de bani, la rândul ei. Totodată, ține minte povestea lor când te mai gândești că lucrurile, pe la noi, n-au tradiție. Nu lucrurile în sine își fac tradiția, ci oamenii cu pasiunea lor.