Mi-am riscat viața în ruinele uneia dintre cele mai frumoase clădiri din București

Penultima etapă a concursului Civic Avengers îți propune să descoperi o problemă cu care se confruntă societatea și te îndeamnă să amintești autorităților competente care ar trebui să le fie prioritățile administrative printr-o sesizare scrisă. Îi poți presa pe funcționarii publici cu informații despre o intersecție în care semafoarele nu mai funcționează, poți semnala strada sau bulevardul plin de cratere care îngreunează circulația, depinde de cât de inspirat ești.

Eu am ales Teatrul de Vară Nicolae Bălcescu, clădire de patrimoniu din Parcul Bazilescu, uitată de autorități, dar care e folosită ca promisiune în fiecare campanie electorală. Am fost acolo să văd cât de tare s-a degradat odată cu trecerea timpului, iar apoi am scris o sesizare prin care le-am amintit autorităților care le sunt responsabilitățile.

Ridicată în 1953 de Nicolae Bazilescu, după modelul Teatrului de Vară de la Soci, clădirea a fost donată ulterior statului. Un gest generos, făcut din dorința de a oferi locuitorilor din zonă șansa de a se bucura de spectacole specifice. Și a funcționat zeci de ani, până în 1989, când a venit Revoluția, iar teatrul a fost lăsat în paragină.

În 1996, teatrul ajunge în administrarea Centrului Național de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare, iar ulterior a fost preluat de Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale. Între timp, teatrul a devenit adăpost pentru oamenii străzii care dormeau sub coloanele șubrede ale clădirii.

Uitat și de centrul care trebuia să contribuie la conservarea/restaurarea și promovarea clădirii, teatrul este pasat din nou, în 2013, către Institutul Național al Patrimoniului (INP), cum s-a întâmplat cu toate clădirile din patrimoniul Centrului Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, care a fost desființat. INP se află în subordinea Ministerului Culturii și Identității Naționale.

După câteva pase între instituții, apar primii administratori publici care vor să recondiționeze clădirea, dar n-au cum. Mă refer la politicienii care se perindă pe la primăria sectorului 1. Încă din 2016 se cere cu insistență cedarea imobilului către Primăria Generală a Capitalei, ca să se ocupe cineva și de treaba asta, că prea stă clădirea să cadă pe cetățeni.

După lungi discuții în presă și după ce Ministerul Culturii „salută” inițiativa și spune că-i de acord cu cedarea imobilului către autoritățile locale, dar doar dacă Consiliul General votează o cerere de emitere a documentului prin care INP să doneze imobilul către PMB, într-un final vine și propunerea de hotărâre. Pe 29 martie 2017, 45 de consilieri votează în unanimitate „pentru”. În sfârșit, telenovela părea a fi încheiată, Firea semnează ca primarul, toată lumea e fericită. După aproape trei decenii, părea că autoritățile chiar au de gând să înceapă recondiționarea teatrului. Doar că au uitat să demareze și lucrările propriu zise.

A fost greu să găsesc pe cineva care să vorbească despre teatrul care stă să cadă, singurele persoane care au trecut prin fața imobilului au fost două pensionare. M-au îndemnat imediat, din proprie inițiativă, să fac și eu o plângere „că nu se mai poate, cade clădirea asta peste noi”. Le-am întrebat de istoria teatrului, dacă au participat la spectacole, când s-a terminat activitatea și, mai ales, cine-s vinovații.

„Pesedeul și țiganii, mamă, ei sunt de vină! În fiecare campanie ne amăgesc că o să facă ceva cu teatrul ăsta, da-s doar minciuni! Dar eu nu mai cred, să știi, păstrez de fiecare dată pliantele alea cu promisiuni și când vin la ușa mea în campanie le arăt că ne-au mințit și că nu-i mai credem!.”

Am trecut la alt capitol, că nu aveai cum să dezbați cu ele probleme așa sensibile. Le-am rugat să-mi povestească despre teatru, când încă funcționa. S-a dovedit că doamnele au crescut și-au trăit în zonă. Imobilul găzduia regulat scenete și concerte în care curtea din spate era plină de fiecare dată.

„Mai ales până prin anii 80, după nu s-au mai dat prea multe reprezentații. Bine, a mai funcționat până la Revoluție, dar mai rar, nu mai erau spectacole așa de des. Comuniștii, din cauza lor! Păcat, era o acustică perfectă, deosebită.”

Pliantele cu promisiunile de campanie n-au vrut să mi le arate, de frică să nu afle primarul, că au aplicat pentru „prima casă și nu vor să supere pe cineva, că așa-i la noi”. Discuția mi-a reamintit o realitate tristă, cea a românului frustrat, dar supus autorităților: pe la colțuri bârfește, se plânge și cere schimbare, dar când e vorba de ceva fapte se dă la fund, să nu aibă, cumva, de suferit.

Chiar dacă teatrul e înconjurat de un gard menit să țină la distanță curioșii care vor să vadă ce e dincolo de fațada care încă se menține relativ decent (am văzut clădiri care arată mai rău), am ignorat pancarta care mă avertiza că-i pericol de prăbușire și m-am strecurat înăuntru. Fațada a fost „redecorată” între timp cu diverse mesaje, probabil de un fan al lui Iordache, dar tot poți citi avertismentele autorităților.

Când am ajuns în incinta teatrului, am înțeles că pericolul de prăbușire e cât se poate de real. Printre cioburile de sticlă, PET-urile aruncate și hainele uitate pe jos de oameni ai străzii, am găsit multă tencuială și cărămizi sfărâmate de contactul cu solul. Pereții erau decorați cu de fel și fel de mesaje. Unele erau declarații de dragoste, altele mesaje ale galeriilor de fotbal. Cel mai amuzant a fost mesajul „Gaby+Pandele”, acompaniat de o inimioară. Am apreciat nota ironică a situației: până la urmă, mă aflam într-un imobil din proprietatea PMB.

Am ajuns și-n partea din spate a clădirii, unde se aflau cândva băncile/scaunele din aer liber, grădina interioară și scena. Capitelurile corintice (stil arhitectonic la greci și romani) din capătul fiecărei coloane de rezistență m-au fermecat, la propriu. Teatrul ăsta chiar e o bogăție arhitecturală, păcat că-i lăsată în voia sorții. Plăcile de beton au început să intre-n pământ, e vegetație cât vezi cu ochii și trebuie să faci slalom printre crengi de copaci ca să ajungi dintr-un punct în altul.

Totodată, când treci p-acolo, te rogi să nu-ți cadă în cap tencuială sau vreo cărămidă care și-a găsit echilibrul perfect intre două ochiuri de fier din plasa folosită odinioară la turnarea plăcilor de beton. Mucegaiul a acaparat fiecare colțișor, iar picăturile de apă care cad la fiecare pas îți lasă sinistra impresie că tavanul ăla e degeaba.

După coloanele de rezistență către paravanul din spatele scenei, am găsit două mâțe ce stăteau la pândă. Am înțeles și de ce: camera din spate s-a transformat în locuință pentru zeci de porumbei. Tot aici am găsit pereți decorați cu graffiti, câteva cadavre de păsări moarte, probabil vânate de felinele care pândeau, dar și cel mai fain mesaj care a fost mâzgălit pe zidurile alea ce se pot prăbuși în orice moment: „Viitorul nu mai e ce a fost”.

Imobilul inaugurat în 1953 cu ocazia Festivalului Internaţional al Tineretului, care îți dă impresia unui templu din Grecia antică, ar putea dispune de resursele financiare necesare pentru restaurare. Până la urmă, statul ne-a demonstrat că, dacă vrea, are de unde să scoată bani. Peste 35 de milioane de euro au fost acordați doar pentru plebiscitul de la debutul lui octombrie, prin care românii erau chemați la urne să redefinească familia. Sau doamna Firea ar fi putut folosi banii pe care i-a aruncat spre Catedrala Mântuirii Neamului. Dar pentru asta ai nevoie de inspirație și puțină voință. Sau măcar de câțiva cetățeni care să stea cu gura pe autorități.

Până ne vom bucura de restaurarea clădirilor de patrimoniu care chiar ar putea folosi la ceva (că tot bate Centenarul la ușă), putem să devenim puțin mai critici la adresa autorităților, în speranța că, la un moment dat, ne vom da întâlnire la un teatru, un muzeu sau o casă memorială, în loc să ne vedem la urne, pentru un vot absurd, sau pe la slujbele unei clădiri ridicate din grandomania Preafericitului.