Cum e să fii urmărit obsesiv în online când jobul te obligă să fii activ pe social media

Nu era nici nouă dimineața, dar „Assholster” era deja la treabă. Utilizatorul anonim de Twitter care o hărțuise online pe jurnalista ReWire Imani Gandy ani întregi își crease încă un profil de Twitter ca s-o agreseze - al treilea din dimineața asta. Era inutil să le blocheze - de fiecare dată când încerca, răsărea un nou profil cu un ID asemănător și cu același avatar enervant de obosit cu Grumpy Cat, ca să reia aceleași acuzații inepte din cauza cărora îl blocase și prima dată.

Ca-n oricare altă zi din ultimii patru ani, în care Assholster o urmărise online pe Gandy pe Twitter, din 2012 până-n 2016, utilizatorul a început prin a-i arunca în față insulte rasiale. Apoi, pe măsură ce se scurgea ziua sau săptămâna, posta tweet-uri din ce în ce mai bizare și dezlânate, în care insista că și-a inventat povestea cu tumoarea la glanda pituitară ca să primească atenție și că, în ciuda faptului că nu scrisese și nu spusese niciodată nimic de genul ăsta, ar fi pro-pedofilie. De multe ori, utilizatorul îi eticheta în postări prietenii și compania la care lucra aceasta sau le răspundea lor la postări, numai ca să rămână omniprezent în lumea online a lui Gandy.

„S-a ajuns în punctul în care nu mă mai simțeam în siguranță pe net”, a declarat Gandy pentru Broadly. „Eram îngrozitor de anxioasă. Încercam să râd de ce se întâmpla și să par ok pe Twitter ori de câte ori intram în altercații cu el sau când mă făcea c***ră, dar chiar mă afecta.”

Prietenii lui Gandy și fanii ei de pe Twitter au implorat-o să „iasă de pe net” pur și simplu, dar nu prea avea de ales. Ca jurnalistă cu vizibilitate și creatoare a popularului blog Angry Black Lady Chronicles, Gandy era un personaj în ascensiune, ale cărei luări ferme de poziție pe subiecte rasiale și drepturi reproductive îi cimentau numele ca militantă influentă pentru femeile de culoare. A se retrage din ochii publicului pentru că o hărțuia cineva însemna nu doar să renunțe la cariera ei, ci și la oamenii cărora le dăduse o voce.

Pentru cei mulți care, ca și Gandy, se bazează pe vizibilitate constantă, apariții în public și interacțiune continuă cu lumea de-afară ca să-și facă meseria, această luptă dintre vizibilitate și vulnerabilitate e greu de dus. Pentru că munca lor îi obligă să stea sub privirile și atenția publicului, jurnaliștii, activiștii, influencerii și alte persoane publice pot fi susceptibili la atacuri din partea hărțuitorilor și agresorilor, ale căror obsesii sunt alimentate de locațiile, fotografiile și paginile de pe rețelele sociale constant actualizate, pe care victimele lor sunt obligate să le întrețină.

Rhonda Saunders e consilieră pe probleme de hărțuire și amenințări la nivel internațional, autoare și procuroare, printre ai cărei clienți se numără de la Steven Spielberg și Madonna la oameni obișnuiți. „Stalkerii sunt în delir”, explică aceasta. „Mulți dintre ei consideră că au o relație cu oamenii pe care-i urmăresc. Când îi văd pe Twitter, pe YouTube sau la ceva gen conferință de presă, tind să creadă că victima le vorbește în mod direct lor. Din punctul ăsta de vedere, cu cât cineva e mai vizibil în felurile astea, cu atât mai mult își încurajează stalkerul să acționeze.”

După spusele lui Saunders, majoritatea victimelor urmăritului obsesiv se izolează de lumea din jur, devin din ce în ce mai invizibile în viața de zi cu zi, numai ca să rămână în siguranță. Tind să dispară de pe rețelele sociale, lucrează de acasă și nu mai merg la cumpărături, la restaurante sau în spațiile publice pe care le frecventau înainte. Faptul că se ascund astfel le poate deraia complet relațiile și cariera, dar le și ajută să supraviețuiască, pentru că devine mai greu pentru stalkeri să le găsească.

Victimele care sunt persoane publice nu au întotdeauna varianta de a se ascunde. A se afișa public e parte din meserie, chiar și-atunci când astfel de acțiuni fac meseria aia cu-atât mai periculoasă.

Stalking-ul e o formă disruptivă și dăunătoare de hărțuire, definită de Institutul Național de Justiție drept un comportament repetat (în două sau mai multe ocazii), care poate determina o „persoană rezonabilă să se teamă”. Conform Centrului de Resurse pentru Stalking, urmăritorii își fac victimele să se simtă astfel printr-o serie de metode printre care se numără și apariția neanunțată la victimă acasă sau la muncă, trimiterea de daruri sau e-mailuri nesolicitate, folosirea GPS-ului sau a altor tehnologii ca s-o monitorizeze, postarea de informații personale și zvonuri despre victimă pe rețelele sociale, vandalizarea proprietății sau bunurilor acesteia și folosirea de amenințări și a unui discurs instigator la ură care o înfricoșează.

Circa 7,5 milioane de americani sunt supuși la genul ăsta de hărțuire în fiecare an, dintre care cele mai multe sunt femei, iar cel mai des abuzatorul e un partener intim sau o cunoștință. 20% din victime sunt vizate de străini. Asta se întâmplă mai des în cazul hărțuirii online. Pentru că persoanele publice precum Gandy sunt urmărite de un public larg pe rețelele sociale, stalkerii nu trebuie să-și cunoască victimele personal ca să le hărțuiască - le pot face să „simtă frică” din orice loc cu internet prin Wi-Fi.

Conform expertei în stalking online, consultantei de management de risc și avocatei Alexis Moore, datele despre prevalența urmăriri obsesive online sunt greu de accesat, pentru că puține victime raportează așa ceva și pentru că agențiilor care se ocupă de asta le e greu să țină pasul cu site-urile și platformele de social media în continuă schimbare pe care le folosesc stalkerii online pentru a-și hărțui victimele. Dar știm că cele două variante ale urmăririi obsesive se suprapun adeseori - un studiu din 2014 a dezvăluit că dintre persoanele hărțuite în persoană avuseseră și experiențe de stalking online. Un alt studiu din 2011, cu 6 379 de participanți germani a constatat că 40% dintre respondenți experimentaseră hărțuirea online, în timp ce 6,3% fuseseră urmăriți online într-un mod care durase mai mult de două săptămâni și care le afectase semnificativ viața.

Chase Strangio e unul dintre acei oameni.

Cunoscut avocat ACLU și activist pentru drepturile persoanelor trans, care a reprezentat clienți celebri, printre care Chelsea Manning și Gavin Grimm, Strangio știe la prima mână cum e să trebuiască să rămâi vizibil în timp ce ești atacat. E de datoria lui să fie atât accesibil, cât și vocal - așa ajunge la oamenii pe care încearcă să-i ajute și apără cazurile pe care le susține. Are o prezență activă pe rețelele sociale, interacționează regulat cu cei care-l urmăresc, îi ține la curent cu știrile și critică vocal cazurile de ură și oprimare.

Așa cum se-ntâmplă cu mulți activiști trans, hărțuirea pe platforme precum Facebook și Twitter e la ordinea zilei pentru Strangio. Majoritatea hărțuirii cu care se confruntă batjocorește existența lui ca persoană trans; oamenii îi trimit mesaje pline de ură, în care fac mișto de felul cum arată și îi spun că persoanele ca el sunt scârboase și-ar trebui să moară.

„Te epuizează să citești mesaje pline de ură, mai ales când deja ți-ai petrecut mare parte din viață urându-te pe tine și felul în care arăți”, spune Strangio. „Poți ușor să cazi în capcana dorinței de a te ascunde de o lume care caută să exploateze toate modurile în care suntem învățați să ne urâm.”

Atacurile se întețesc ori de câte ori Strangio critică neonazismul sau ipocrizia dreptei creștine. Când se-ntâmplă asta, adeseori stalkerii și hărțuitorii îl vizează pe Strangio și offline. Primește amenințări pe e-mailul de la muncă și pe robotul telefonului de serviciu, iar hărțuitorii îi sună frecvent și șefii, ca să ceară concedierea acestuia.

După masacrul din 2016, de la Pulse, Strangio a postat mai multe tweet-uri în care denunța reacțiile islamofobe la adresa atacului și critica legătura dintre violența anti-LGBTQ din Statele Unite și retorica urii propagată de dreapta creștină. Reacția pe care a primit-o de la utilizatori din social media care păreau a fi de extremă dreapta a devenit atât de intensă încât a trebuit să-și închidă contul de Facebook. După aceea, Strangio a devenit mult mai eficient în a nu-și divulga poziționarea geografică sau informații despre copilul său online.

Deși astfel de incidente pot fi traumatizante pentru victime, poate fi greu să acționezi legal împotriva stalkerilor și agresorilor, în mod special când hărțuirea se petrece online. Unul dintre motive e că depunerea de plângeri și solicitarea de ordine de protecție au costuri prohibitive și mănâncă mult timp unora dintre victime. Un alt motiv e că ambele tipuri de urmăriri nu lasă în urmă dovezi fizice evidente și, din cauza asta, Moore spune că rar sunt luate în serios de poliție, chiar și atunci când victima are o față cunoscută sau un nume cu ceva influență.

„Fără dovezi tangibile, fizice, că s-a petrecut o crimă - sânge, cartușe de gloanțe, geamuri sparte - e dificil și cronofag pentru forțele de ordine să înțeleagă de ce merită să dedice atenție și resurse umane pentru investigarea acuzațiilor aduse de victime”, explică Moore. „Preferă amprentele; chiar și-un cadavru - orice ar face crima mai simplă și clară.”

Hărțuirea online gravă a devenit atât de răspândită încât efectele pe care le poate avea asupra sănătății mintale a victimei trec adeseori sub tăcere. Conform psiholoagei cliniciene și expertei în violență domestică în cuplu de la Universitatea Townsend Christina Dardis, oamenii hărțuiți și urmăriți online tind să prezinte efecte „semnificative și unice” la nivelul sănătății lor psihice, cum ar fi depresia și PTSD-ul.

În loc să acorde prea mult credit amenințărilor și abuzurilor din partea unor persoane ca Assholster, Moore spune că poliția și o anumită parte din public au mai degrabă tendința de a vedea hărțuirea și stalking-ul online drept nimic mai mult în afară de prețul scump pe care-l plătești pentru vizibilitate pe net. Deși se simțea extrem de stresată și anxioasă, Gandy spune că de-asta n-a raportat niciodată forțelor de ordine prin ce trecea. „Ce era să fac?”, se întreabă aceasta. „Să le spun polițiștilor că un tip oarecare e rău cu mine pe Twitter?”

Dardis mai notează și că reticența noastră de a recunoaște cam cât de dăunătoare pot fi chestiile gen stalking online este, poate, legată de cât de importantă pentru viețile noastre sociale a devenit prezența online. Chiar dacă știm că ne doare că ne expunem la hărțuire, ignorăm efectele, pentru că deconectarea de la sfera socială ne-ar putea afecta grav relațiile, capacitatea de a ne face meseria și de a rămâne conectați la lumea din jur, spune aceasta.

Se aplică în mod special în cazul lui Gandy. „Ca jurnalistă, cam trebuie să fii online”, spune aceasta. „Uneori, e mai bine să te confrunți cu asta, decât să lași să-ți afecteze cariera.”

Pentru multe victime ale stalking-ului, efectele asupra sănătății psihice ale „confruntatului cu asta” pot fi aproape la fel de disruptive. Conform lui Dardis, victimele se simt adeseori înfricoșate, izolate și vulnerabile. Printre alte efecte des întâlnite se numără atacurile de panică, pierderea poftei de mâncare, depresia și sindromul de șoc posttraumatic. Majoritatea victimelor, fie ele celebre sau nu, trăiesc efectele astea într-o formă sau alta, dar Dardis spune că au tendința să se intensifice în două cazuri. Primul este acela în care victimele nu sunt crezute de cei dragi și nici de forțele de ordine. Al doilea e cel în care victimele care se bazează pe vizibilitate ca să-și facă meseria trebuie să dispară din atenția publicului.

„O mare provocare, atunci când cauți ajutor împotriva stalking-ului online, cu care se confruntă mai mult victimele mai vizibile digital sau social, e recomandarea pe care o primesc frecvent și anume să-și șteargă profilele de social media și să-și schimbe numerele de telefon și adresele de e-mail”, spune aceasta. „Deși are ceva sens, ca strategie de autoprotecție, e un șoc pentru viața oricui să-și schimbe complet persoana online… A-ți șterge toată prezența de pe rețele s-ar putea să-ți limiteze contactele sociale, iar sprijinul social scăzut e un factor de risc pentru și mai multe probleme de sănătate mintală. Deși e înțelept să te autoprotejezi, a le cere victimelor să-și îngrădească lumea nu e o reacție suficientă la problemele de stalking, pentru că le împovărează cu propria victimizare.”

În anumite cazuri, a ieși complet de pe net poate fi absolut necesar pentru a asigura siguranța victimei, iar, uneori, ajustarea prezenței tale pe rețelele sociale, prin eliminarea informațiilor personale și neîntrebuințarea numelui real poate fi o măsură importantă de siguranță. Totuși, în alte cazuri, folosirea prezenței online pentru a construi comunități de sprijin, atât online și offline, poate fi important pentru sănătatea ta psihică, în timpul unui chin precum stalkingul.

Asta e calea pe care a ales-o Gandy. Mai degrabă decât să asculte sfatul prietenului care îi spunea să iasă de pe Twitter, a făcut față prin a căuta alinare în același nucleu de fani și suporteri care probabil au atras stalker-ul către ea inițial. „Am trecut peste asta găsindu-mi comunitatea pe Twitter“, spune ea. „Cred că e mai greu dacă nu ai public, dar aș sfătui pe oricine care trece prin ce trec și eu să încerce să-și găsească o gașcă pe Twitter. E Vestul Sălbatic acolo. Ajută să-ți găsești oamenii tăi.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.