Cei patru băieți din Londra care au ajuns vedete în tortură în Statul Islamic

Erau britanici, toți patru. Era de netăgăduit. Își țineau fețele ascunse și vorbeau despre ura lor față de Occident, dar accentele inconfundabile însemnau că prizonierii din închisoarea din Raqqa știau un lucru despre paznicii lor de la ISIS. Erau britanici, așa că le-au zis „The Beatles”.

Ostaticii n-aveau să afle, dar paznicii lor aveau mult mai multe în comun decât felul în care vorbeau. Cei patru crescuseră pe o rază de câțiva kilometri distanță unii de alții, în vestul Londrei, bătuseră aceleași străzi din zona Ladbroke Grove și amestecau mersul la moschee cu fotbalul și jocurile video.

Toți patru aveau să se lase cuprinși de idei extremiste pe la 20 de ani. Nu reușiseră să-și găsească un rol mulțumitor în viața de adult din Londra sau să-și împace identitatea musulmană și cea britanică, așa că s-au îndreptat toți spre o măreață bătălie peste mări și țări – una care avea să pună capăt tuturor posibilităților ca ei să-și mai construiască o viață normală înapoi acasă. În Siria, aveau să recurgă la brutalitate și dezastru. Guvernul SUA a afirmat că grupul a fost responsabil pentru bătaia, execuția înscenată și decapitarea a mai mult de 27 de persoane.

Deci cum anume au ajuns patru băieți britanici să se folosească de o violență atât de crâncenă încât să-i dezmoștenească însăși propria lor națiune? Și ce ne spun poveștile lor despre pașii fatali pe care-i fac oamenii în drumul spre radicalizare.

Cele patru identități ale notoriei celule ISIS au fost în sfârșit date publicității la începutul acestei luni, când oficialii americani au dezvăluit că Forțele Democratice Siriene (SDF), sprijinite de SUA, i-au capturat pe ultimii doi membri ai „Beatles” care se mai aflau în libertate: Alexanda Kotey, în vârstă de 34 de ani, și El Shafee Elsheikh, în vârstă de 29.

Aine Davis, un membru identificat anterior, a rămas închis în Turcia. Bărbatul în vârstă de 34 de ani a fost condamnat pentru calitatea de membru al unei organizații teroriste și a primit o sentință de șapte ani și jumătate în noiembrie 2015. Mohammad Emwazi, membrul mai bine cunoscut drept „Jihadi John”, a fost ucis în aceeași lună, șters de pe fața pământului de un atac american cu o dronă, la vârsta de 27 de ani.

Alexanda Kotey, care n-a fost crescut musulman, pare să fi fost cel mai devotat, în aparență, și zelos față de propria religie. A fost crescut la Shepherd's Bush de o mamă greco-cipriotă și și-a pierdut tatăl ghanez când era foarte mic. Era mare fan Queen’s Park Rangers, iar vecinii și-l amintesc jucând fotbal în grădină cu fratele lui mai mare.

La un moment dat, în adolescență sau pe la 20-și-un pic de ani, Kotey s-a convertit la islamism. Amestecul dintre noua sa religie și o politică simplificată, în care musulmanii erau văzuți drept victime la nivel global ale opresiunii necredincioșilor avea să se dovedească îmbătător. N-a trecut mult timp până când Kotey a ajuns foarte influent pentru alți musulmani mai tineri, cărora le împărtășea perspectiva noi versus ei asupra lumii de la taraba lui din apropiere de moscheea Al-Manaar, lângă stația Westbourne Park.

„Cunoștea oameni în atmosfera de socializare de la moschee, își făcea prieteni pe chestii inocente, gen fotbal și mersul la sală, iar apoi [îi] atrăgea în [propria] orbită”, conform unui cunoscut.

Și Emwazi și Davis mergeau la moscheea Al-Manaar, ceea ce a dus la niște descrieri superficiale, ca fiind locul unde s-au radicalizat. Uriașa moschee e un punct de atracție pentru o secțiune transversală amplă a comunității musulmane din vestul Londrei – merg acolo 3 000 de oameni pe săptămână; nu e genul de loc unde să se școlească o gașcă intimă într-ale jihadului.

Moscheea s-a chinuit să se distanțeze de acțiunile indivizilor care ar fi trecut pe-acolo. „Nu ne monitorizăm membri pe baza etniei lor sau a ideilor pe care le-ar putea avea în minte”, spune un purtător de cuvânt. „E ceva ce n-am avea de unde să știm sau cum să controlăm.”

Ca și Kotey, El Shafee Elsheikh era mort după fotbal și Queens Park Rangers. Și el a fost crescut de o mamă singură, originară din Sudan, și a crescut în White City, nu departe de stadionul QPR din Loftus Road.

Mama lui Elsheikh a mai explicat cum fiul ei s-a schimbat foarte brusc, în 2011, când a început să asculte CD-uri cu predicile lui Hani al-Sibai, un cleric egiptean radical care locuia în vestul Londrei și care rămâne sub sancțiuni ONU, SUA și UE pentru că se bănuiește că ar fi susținător al-Qaeda.

Cu toate astea, există motive întemeiate să credem că radicalizarea lui Elsheikh n-ar fi avut loc peste noapte. S-au acumulat dezamăgirile. Se însurase în Canada în 2010, dar soția lui nu reușise să-și ia viza ca să vină în Marea Britanie. N-avea cum să treacă la un job mai bun decât cel pe care-l avea la un garaj local, deși studiase ingineria la facultate. Iar fratele lui mai mare era la închisoare pentru posesie de arme, în urma unei lupte între bande.

„Radicalizarea poate părea că se întâmplă rapid – poate să pară așa chiar și pentru membrii familiei, dar crizele psihologice din substrat tind să se dezvolte într-un timp mult mai îndelungat”, explică d-rul Afzal Ashraf, expert în terorism și ideologie extremistă de la Universitatea Nottingham. „Frustrările se acumulează de-a lungul unei perioade lungi și-apoi brusc găsești un grup care oferă o perspectivă alb-negru asupra lumii, care te-ajută să dai sens la orice.”

Și despre Mohammed Emwazi se crede că ar fi fost influențat de predicile aprige ale lui Hani al-Sibai și ajunsese să adopte o formă brută de islamism politizat, fără vreo perioadă mai lungă de studiu religios.

Crescut de imigranți kuweitieni în diverse case de prin North Kensington, elev la Academia Quintin Kynaston, în adolescență nu era cunoscut să fie prea credincios. Era fan Manchester United, mort după rap, și purta șepci de baseball. Le-a spus colegilor de la școală cât de mult îi ura pe Tony Blair și George Bush. Profesorii l-au ajutat cu problemele în a-și gestiona furia.

Emwazi s-a împrietenit cu Bilal al-Berjawi și Mohammed Sakr, doi tipi un pic mai mari din North Kensington, care s-au dus să lupte cu grupul islamist al-Shabaab în Somalia. Aveau să fie uciși de atacuri cu drone acolo, în 2012.

„Emwazi a venit dintr-o rețea mai mare de tineri islamiști din zona aia a Londrei de vest”, explică Raffaello Pantucci, autorul cărții We Love Death as You Love Life: Britain’s Suburban Terrorists. „Al-Berjwai și Sakr erau foarte cunoscuți printre oamenii care veneau și plecau din Somalia, iar Emwazi o ardea cu cercul ăla. Era o suprapunere de mici găinari și oameni care alunecau în jihadism.”

În 2009, când avea doar 21 de ani, Emwazi s-a dus în Tanzania, susținând că vrea să meargă în safari. Acolo a fost interogat de agenții MI5, care l-au acuzat că încearcă să ajungă în Somalia ca să lupte cu al-Shabaab. Apoi, o vreme a pendulat între Kuweit și Londra, înainte ca autoritățile cu imigrația să-l împiedice să se întoarcă în Kuweit. La începutul lui 2013, a reușit să plece din țară, spunându-le părinților lui că se duce în Turcia să-i ajute pe refugiați.

Aine Davis a crescut în Hammersmith cu mama lui și un tată absent de-acasă – dar nu prea se știe altceva despre copilăria lui. Ca tânăr adult, a adunat un șir de condamnări ca dealer de droguri, înainte să ajungă la închisoare în 2006, pentru posesie de arme de foc. S-ar fi convertit la islamism fie în închisoare, fie la scurt timp după ce a fost eliberat.

Dacă Davis era cel mai experimentat criminal din „The Beatles”, s-ar putea – în mod pervers – să se fi dus în Siria, ca să rămână curat. Soția lui, Amal El-Wahabi, a sugerat în timpul procesului ei din 2014 (a fost condamnată pentru că încerca să-i ducă bani lui Davis în Siria) că plecarea din Londra trebuia să fie bună pentru „corpul și sufletul” acestuia. Dar avea să zboare din Marea Britanie în 2013, pentru ceva mult mai tulburător decât traficul de droguri.

Cei patru bărbați au ajuns pe drumuri diferite în Siria și în orașul nordic Raqq. Doar despre Kotey se știe că a călătorit acolo la un moment dat, după ce a abandonat o expediție a unui convoi de ajutoare în Gaza în 2009. Despre Elsheikh se crede că s-ar fi dus în Siria cândva în 2012 și că s-ar fi alăturat inițial afiliaților al-Qaeda, înainte să se mute la ISIS. Emwazi și Davis au ajuns în Siria în 2013, anul în care ISIS – înființat inițial în Irak – a început să obțină victorii teritoriale importante în interiorul țării.

E posibil ca vreunul dintre ei să se fi dus acolo fără intenții violente, mânat doar de ideea de a le ajuta pe victimele regimului Bashar al-Assad?

„Dacă te duceai în 2011-2012, pot, probabil. să cred că la început te credeai Che Guevara, că faci bine și-i salvezi pe oprimați”, spune Rafaello. „Dar când cauza devine stabilirea unui califat ISIS și tu nu te dai în lături de la nimic pentru cauza aia, atunci e evident că s-a transformat în cu totul altceva.”

În orice caz, cei patru londonezi au rămas acolo și le-a mers foarte bine. S-a scris mult despre cultura martiriului la jihadiști, disponibilitatea de a căuta moartea, dar doctorul Afzal Ashraf consideră că subestimăm încântarea multor tineri islamiști de a se afla într-o echipă care câștiga. „Tipii ăștia erau atrași de o promisiune credibilă de reușită”, spune acesta. „Succesul spectaculos al ISIS când câștigau teren însemna că oamenii cu o narațiune de plângeri se entuziasmau să facă parte din ceva care părea să reușească.”

Deși unii dintre recruții străini aveau să devină dezamăgiți, întrucât comandații ISIS, în principal irakieni, îi foloseau drept carne de tun în linia întâi, cei patru londonezi și-au găsit un rol esențial la Raqqa. Treaba lor era să păzească ostaticii occidentali într-un loc pe care prizonierii îl numeau „Cariera”.

„Poate că n-ar fi fost utili ca luptători, pentru că n-aveau prea multă experiență pe câmpul de luptă, dar erau o unitate formată de la sine, care putea să colaboreze”, spune Pantucci. „Pentru că erau vorbitori de engleză, ce metodă mai bună de a transmite un mesaj lumii vorbitoare de engleză? Au devenit utili în scopuri propagandistice.”

Grupul făcea mai mult decât să țină lumea pe loc și-atât. Ostaticii care-au supraviețuit le-au descris aptitudinile de a-i tortura. Javier Espinosa se referă la caracterul lor „psihopat”. Jurnalistul spaniol și-a amintit cum Emwazi i-a șoptit în detaliu ce s-ar întâmpla dacă i-ar tăia gâtul lui Espinoza. „Prima lovitură ți-ar secera venele. Sângele se amestecă cu saliva.”

Ostaticul danez Daniel Rye Ottosen a descris cum paznicii britanici se jucau cu ei și-i puneau să cânte cântece despre Kenneth Bigley, ostaticul al-Qaeda decapitat în Irak. „Nu li se spunea să intre și să ne bată… dar făceau asta pentru că voiau, le plăcea.”

În memoriile sale, Ottosen îl descrie pe „George” drept cel care dădea ordinele și cel mai imprevizibil dintre ei. „Ringo” filma când era nevoie. Dar „Jihadi John” era vedeta, cel care-a devenit notoriu în jurul lumii.

În august 2014, ISIS a dat publicității un clip cu un personaj îmbrăcat în negru: Emwazi, care îl decapita pe fotojurnalistul american James Foley. În septembrie a apărut în alt clip – decapitarea jurnalistului american Steven Sotloff. Au mai urmat și alte crime: morțile asistenților de întrajutorare britanici David Haines and Alan Henning, asistentul american de întrajutorare Peter Kassig și jurnaliștii niponi Haruna Yukawa și Kenji Goto.

Guvernul american spune că celula a decapitat în total 27 de captivi. Printre victimele lor se presupune că se numără și luptători sirieni capturați pe câmpul de luptă.

Emwazi a murit și a rămas neclar care dintre cei trei londonezi încă în viață era „George”, care era „Ringo” și care era „Paul”. Jurnalistul francez Nicolas Henin, ostatic supraviețuitor, îmi spunea că nu putea să le lămurească identitățile. Citează procesul legal care s-ar putea să-i aștepte în continuare pe Kotey și Elsheikh. Deși se pare că Marea Britanie le-a retras cetățenia, oficialii americani și britanici încă mai discută unde vor fi deținuți și cum vor fi judecați. De curând, Secretarul de Interne Amber Rudd a făcut aluzii că ar putea fi repatriați în Marea Britanie, deși Secretarul Apărării, Gavin Williamson, spusese în trecut: „Nu cred c-ar mai trebui să pună piciorul vreodată în țara asta. Și-au întors spatele Marii Britanii, valorilor noastre și tuturor lucrurilor pe care le simbolizăm – sunt cei mai răi dintre cei mai răi.”

Chiar și-acum, cu tot ce știm, e ciudat de tentant să credem că cel puțin unul dintre membrii grupului ar fi avut un pic de decență, că nu toți erau malefici în mod egal și complet. Dar există puține dovezi de decență de care să ne agățăm. Departamentul de Stat al SUA spune că Kotey „cel mai probabil a fost implicat în execuțiile și metodele de tortură excepțional de crude ale grupului”. Elsheikh „și-a atras reputația pentru waterboarding, false execuții și crucificări.”

Putem să-i dăm deoparte pe cei patru ca excepții, devianți, dar coborârea lor în tenebre nu-i atât de excepțională. Serviciile de securitate consideră că 800 de cetățeni britanici au fugit ca să se alăture ISIS. Există potențiale lecții de învățat din toate cele 800 de povești.

Trebuie să înțelegem mai bine de ce atâția musulmani de a doua și a treia generație se simt atât de nesiguri de locul lor și de ce acest islamism decăzut, politicizat, le oferă atât de multă claritate și un țel.

În cele din urmă, Marea Britanie va trebui să găsească contra-narațiuni mai convingătoare, dacă vrea ca povestea jihadiștilor londonezi să rămână doar o notă de subsol a istoriei, mai degrabă decât un semn al vremurilor care vor veni.