Chestii

Ce am învățat după ce-am ars-o cu cadavre în jurul lumii

Autoarea și antreprenoarea de pompe funebre Caitlin Doughty ne povestește despre noua ei carte, în care explorează ritualuri de înmormântare de pe tot cuprinsul lumii.
Fotografii din arhiva lui Caitlin Doughty

Deși cu-o moarte toți suntem datori, lumea occidentală are o relație unică de disconfort cu fenomenul. Antreprenoarea de pompe funebre Caitlin Doughty și-a petrecut întreaga carieră militând pentru reforma complexului industrial funerar din lumea occidentală și pentru reevaluarea perspectivelor scârbite ale viilor care participă la proces.

Prin intermediul casei ei progresiste de înmormântări din Los Angeles, Doughty demontează miturile despre cum sunt tratate cadavrele și îi consiliază pe îndoliați despre cum pot să evite procedurile inutile (și costisitoare) asociate adeseori cu moartea unei persoane dragi.

Publicitate

În From Here to Eternity: Traveling the World to Find the Good Death, sequel-ul în curs de apariție la cartea ei din 2015, Smoke Gets in Your Eyes: And Other Lessons from the Crematory, Doughty își povestește călătoria în jurul lumii pentru a observa și a lua parte la ritualurile mai practice de înmormântare din alte culturi. Fie că stă de vorbă cu familii din Indonezia, în timp ce acestea curăță relaxate rămășițele mumificate ale strămoșilor lor sau se uită la japonezi îndoliați care culeg oase cu bețigașe din rămășițele de la crematoriu, înainte de a depune cenușa în statuete cu Buddha realizate cu tehnologii de ultimă generație, care strălucesc, Doughty vede umanitatea în relația celorlalte culturi cu moartea, care pare să lipsească de la noi.

Am stat de vorbă cu Doughty despre aceste îndeletniciri macabre și despre ce-am putea noi, ceilalți, să învățăm din ele.

Interviul a fost editat pentru lungime și claritate.

Cutii pline de natitas din Bolivia: cranii ale morților, despre care se spune că fumează, îndeplinesc dorințe și vorbesc cu viii

Cutii pline cu natitas din Bolivia: cranii ale morților, despre care se spune că fumează, îndeplinesc dorințe și vorbesc cu viii

VICE: Care este, după părerea ta, cea mai nefondată sursă de disconfort pe care o au occidentalii față de morți?
Caitlin Doughty: Simplu spus, ideea că un cadavru e periculos. Ideea că există acești factori de risc de îmbolnăvire sau că poartă boli sau ideea că actul descompunerii te împinge mai aproape de pericol.

Cum schimbi tu perspectivele despre moarte, într-o eră în care oamenii par mai puțin dispuși ca niciodată să accepte informații noi, care le schimbă perspectiva actuală asupra lumii?
Cred că pe mine și pe oamenii care fac același lucru pe care-l fac și eu ne ajută faptul că avem dreptate. E un bonus pentru cauza noastră.

Publicitate

De exemplu, facem o campanie de conștientizare în zona LA-ului, în comunitățile latino și afro-americane și adevărul e că înmormântările, pentru mulți oameni din comunitățile astea, costă mai mult de 10 mii de dolari. Și dacă alegi să ții cadavrele astea acasă două zile, să le pui la costum, vine toată lumea la tine cu mâncare pentru o petrecere. Poți să spui rugăciuni sau să faci ce vrei. Asta-i gratis!
Tot trebuie să plătești pentru cremare sau îngropare, dar toate costurile alea de mii de dolari pentru înmormântare se șterg cu buretele. Și asta e o chestie tangibilă pe care o putem oferi, care ajută la rezolvarea unei probleme în comunitate. Și nu trebuie să dea faliment sau să-și facă o campanie pe GoFundMe ca să-și poată îngropa morții.

Munca ta transmite ideea că mare parte din dubioșenia pe care o resimte comunitatea occidentală în privința morților e un comportament învățat, preluat din societate. Asta e o chestie de care tu a trebuit să te deprogramezi sau ești din naștere mai bine pregătită ca majoritatea să ai de a face cu moartea într-un mod calm?
Clar a trebuit să mă deprogramez. Nu eram mai bine pregătită. De fapt, poate eram chiar un pic mai speriată, iar anxietatea asta m-a determinat să mă confrunt din plin cu moartea.

Majoritatea celor care trăiesc în lumea occidentală n-au interacționat cu un cadavru și dacă au făcut-o, fusese îmbălsămat, le fusese prezentat pus la costum, machiat, deci nu e o trecere ușoară, să faci pe cineva să se simtă confortabil în prezența morților. Cred că primul pas în a trece peste asta e să le prezinți oamenilor proprii lor morți. Acolo se creează un cu totul alt tip de relație.

Publicitate

E diferența dintre a te pune într-o încăpere cu un cadavru oarecare sau a te pune într-o încăpere cu soția, partenera sau mama ta moartă. Asta ar schimba situația pentru tine. Nu te-ai uita la mama ta ca să spui: „Ăh, ce cadavru scârbos!" Iar un cadavru neîmbălsămat tot arată foarte asemănător cu persoana respectivă, nu e o versiune ciudată, de nerecunoscut, a ei.

Citește și Am stat o noapte să păzesc un om mort, ca-n tradiția evreilor

Multe dintre ceremoniile pe care le menționezi în cartea ta, care sunt firești în context, ar putea să pară sinistre pentru unii cititori. Deci unde tragi linia între ritual și profanarea unui cadavru. Și ce părere ai despre perspectiva sistemului nostru legal asupra a ceea ce constituie profanare în general?
Asta e o zonă care mă fascinează și am purtat conversații lungi pe tema asta cu Tanya Marsh, profesoară de Drept la Wake Forest și experta supremă pe tema legislației asupra rămășițelor omenești din Statele Unite.

Fiecare stat definește altfel profanarea și toate sunt atât de vagi. E ceva de genul „profanarea unui cadavru e ceva ce contravine înțelegerii noastre sacre asupra îngrijirii unui corp." Până la urmă, ce înseamnă asta?

Există astăzi o firmă care scoate tatuajele de pe cadavre. Au lansat un tip de contract cu companiile de pompe funebre, astfel încât directorul face o incizie în jurul tatuajului și trimite bucata aia de piele spre păstrare companiei respective. Rudele rămase în viață pot să păstreze bucata respectivă ca obiect de artă. Iar [Marsh] susține că asta încalcă legile împotriva profanării de cadavre, pentru că tăierea unui cadavru, cu excepția scopurilor medicale, nu-i ceva ce agreăm în America.

Publicitate

Dar domeniul e într-o continuă schimbare. Mult timp, oamenii au luat incinerarea drept profanare. Pentru mine, se rezumă la întrebarea: fac sau nu ceva ce rănește profund sensibilitatea rudelor?



La fel, unde tragi linie între respectarea memoriei persoanei care a fost cândva în viață și materia rămasă după moartea acesteia?
Eu sunt o persoană destul de laică și nu cred că ce rămâne din tine după moarte are vreo legătură cosmică cu cine-știe-ce călătorie. Dar cred în ideea că ținem înmormântări și interacționăm cu cadavrele pe tot cuprinsul lumii, în fiecare cultură și am făcut asta de-a lungul istoriei omenirii. Asta arată cum corpul mort chiar are o anumită magie și importanță. Arată că oamenii vor să ritualizeze gestul de a-și lua rămas bun și îl împart pe pași, cu sarcini de făcut. Cultura noastră, la momentul de față, e una dintre primele din istoria omenirii, care zice: „Ritualuri? Nu! Nu fac așa ceva."

Cred că ideea asta agresiv laică a morții, până-n punctul în care oamenii zic: „Nu-mi pasă ce se întâmplă cu corpul meu. Nu înseamnă nimic. Arde-mă și aruncă-mă la veceu." Cred că asta e o negare în sine. Și e destul de periculos să spunem că n-avem nevoie de ritual sau de o modalitate de a ne plânge morții.

Un perete de urne în formă de Buddha luminate cu LED-uri, într-un mausoleu futurist de la Tokyo.

Capitolul despre Japonia e diferit de celelalte, în sensul că acolo cultura despre moarte pare mai orientată către viitor și mai condusă de tehnologie decât celelalte, din locuri mai încărcate de tradiție. Vezi practicile lor drept o metodă de a acoperi distanța față de occidentalii seculari?
Absolut! Cele două chestii de care se tem cel mai mult industriile funebre din țările occidentale, vorbitoare de limbă engleză sunt a lăsa familiile să stea pe lângă cadavre în orice formă nemediată și tehnologia. Sunt locuri în care se consideră că a face o prezentare PowerPoint cu fotografii la priveghi e o chestie revoluționară. Consideră că a face un site frumos e o corvoadă. Deci acolo ne aflăm la ora actuală.

Publicitate

Și de-asta am vrut să mă duc în Japonia, pentru că ei au o industrie funerară foarte deschisă față de tehnologie. N-o să le iasă toate, evident. Cred că peste vreo 20 de ani sau cam așa ceva, o parte o să fie privite ca Tamagotchi-ul: o relicvă istorică drăgălașă. Japonia se descurcă de minune la a îmbina tradițiile, a vedea cadavrul, a veni la incinerare, a ține kotsuage-ul (ceremonia în care se transferă oasele în urnă). Dar, în același timp, sunt cumva și răsplătiți pentru că au tot felul de opțiuni foarte tehnologizate pentru cenușă.

Deci, ca să-ți răspund la întrebare, chiar cred că există o intersecție importantă între genul de om care ți-ar zice: „Eu sunt laic, cu mine să nu faci nimic" și o persoană care ar fi interesată despre ce s-ar putea face cu cenușa lor, cu ajutorul unor tehnologii mișto.

Citește și O să-ți transmiți înmormântarea live pe net și n-o să-ți pară deloc dubios

Pe măsură ce tehnologia evoluează și ne apropiem de „soluții" SF din ce în ce mai plauzibile la ideea de moarte, cum ar fi „ uploadarea minții ", cum crezi că ne vor influența relația cu moartea corpului?
O să aibă un impact imens. Cred că există niște argumente mai evidente în ce privește riscurile Singularității: Deja am suprapopulat la limită o planetă care nu ne poate susține și există o discrepanță enormă de bogății, deci oamenii care vor beneficia de așa ceva vor fi, cel mai probabil, bărbații albi bogați din Silicon Valley. Așa că viața și moartea ar deveni o chestiune de clasă.

Publicitate

Ce mi se pare mie și mai interesant și e ceva despre care oamenii care promovează genul ăsta de tehnologie nu prea vorbesc, e cât de mult îți afectează ideea că ți se va termina motivația de a face orice. Tu ai face interviul ăsta cu mine azi, dacă ai știi că viața ta e infinită?

Deci să zicem că toată lumea ar fi super relaxată și meditativă și ar trăi clipa, pentru că nemurirea ar fi un dat. OK, atunci cine ar mai munci la progresul societății? Cine ar face mâncarea? Cred că există atât de multe probleme etice de care încă nici n-am început să ne apropiem, iar majoritatea au de a face cu impactul uriaș pe care-l vor avea creșterea duratei de viață și relația noastră cu moartea asupra ideii propriei noastre umanități.

Dincolo de aspectul financiar rapace, ce anume face relația occidentală disociativă și inconfortabilă cu morții o practică culturală mai puțin validă decât altele de-a lungul istoriei și de pe cuprinsul lumii?
Munca mea constă în a întreba oameni de 20-30 de ani despre experiențele lor cu moartea, iar răspunsul care a revenit de nenumărate ori a fost: „Am fost la un priveghi, cadavrul era super îmbălsămat, era machiat în sicriu și m-am simțit super dubios. Am bătut-o pe mama pe umăr și era tare ca piatra. Pur și simplu n-a fost o experiență bună pentru mine și nu cred că mai vreau să mă duc vreodată la niciun priveghi public ca ăla."

La ceea ce propun eu în loc primesc așa niște reacții pozitive încât mi-e mult mai ușor să vorbesc în termeni denigratori despre felul în care e organizată industria funerară occidentală. Și singurii care mi se opun sunt cei care lucrează în industria funerară.

Publicitate

Progresul industriei funerare a fost un efort pur capitalist. Se bazează pe consumerism, nu pe credințe religioase sau ale comunității.

O familie din Indonezia curăță rămășițele mumificate ale unei rude.

Dintre numeroasele ritualuri la care ai asistat pentru cartea ta, a existat vreunul care să te facă să ai o reacție viscerală și/sau neașteptată sau să te simți un pic scârbită din cauza unui anumit obicei, chiar și cu trecutul și credințele tale?
Nu cred, pur și simplu pentru c-am fost atât de entuziasmată să văd chestiile astea.

Am încercat să fiu deschisă la ideea de a mă răzgândi, dacă era cazul, dar ce-am văzut mi-a întărit, în general, credințele că oriunde te-ai duce, oamenilor le pasă foarte mult de morții lor. Chiar dacă scot, la propriu, un gândac din penisul unei mumii, e un gest foarte iubitor, făcut cu bune intenții.

A existat vreun obicei unic de înmormântare, pe care n-ai putut să-l vezi sau să-l incluzi, chiar dac-ai fi vrut?
Sincer, [editura a zis] gen: „OK, Caitlin, faci asta deja de doi ani și jumătate. Hai, dă-ne odată cartea aia." Dar dac-aș fi fost o bogătașă excentrică, ar fi durat zece ani să scriu cartea asta și ar fi avut două mii de pagini.

În Bali, când mor persoane foarte importante, le pun sicriele în niște urne uriașe, înalte cât un bloc cu șapte etaje, mărșăluiesc cu ele pe stradă și le dau foc. E ca la Burning Man. Mi-ar fi plăcut la nebunie să văd asta.

În cele din urmă, niște sfaturi practice. Care-i cea mai bună metodă prin care te abții să nu râzi la o înmormântare?
Dacă nu e un moment complet serios, poate mai bine râzi. Simte-te bine. Dar dacă e o înmormântare super serioasă, încearcă să te gândești la propria ta înmormântare ca să te abții.