Am plecat din România și am găsit alcool și prostituate în țara cu cei mai mulți musulmani din lume
High hui

Am plecat din România și am găsit alcool și prostituate în țara cu cei mai mulți musulmani din lume

Allah mai închide uneori ochii la păcatele pământenilor.
07 Iulie 2017, 7:47am

Peste două sute de milioane de oameni. Indonezia este și cel mai mare arhipelag din lume, mii de insule. 17 000 ca să ne jucăm de-a precizia. Asta înseamnă că eșuate pe plajele albe sunt femei blonde cu sutiene minuscule și chiloți rătăciți în văile bucilor, tentații la care micul musulman este expus zilnic de diavolul australian sau suedez sau rusesc, căruia trebuie să îi facă față fără să cedeze și, în același timp, fără să piardă banii din turism. Ce ar fi mai simplu decât să îi spui: „piei drace!!!", dar atunci dracul s-ar duce să își facă vacanțele în Thailanda sau în Filipine.

Am fost în Indonezia în vara lui 2014, am bătut țara din Jakarta în Bali, din Flores în Komodo, din Yogyakarta în Borneo. Am ajuns taman de Ramadan, sărbătoare considerată unul dintre cei cinci stâlpi ai islamului.

„Musulman sau non-musulman?"

În Jakarta, pe marginea drumului copii cu farfuriuțe din tablă strâng bani pentru Palestina. „Save Gaza" scrie pe un banner și apoi niște vorbe în indoneziană.

Fiind Ramadan, șoferii sunt nervoși că nu mănâncă toată ziua; de la 3 dimineața și până la 6-7 seara, stomacurile înghit doar sudălmi și aer greu de praf și fum. Allah, din ceruri, vede lumea multicolor, reflectată în particulele de benzină scuipate de miile de scutere și motociclete.

În fiecare seară la 6, înainte de cina care nu mai vine, vine ploaia care nu mai pleacă. Zilnic la 6, cerul e negru ca sufletul lui Hrebenciuc și după un buchețel de fulgere aruncate din încheietură, ca de un bucătar care sărează o știucă, începe ploaia. Apa mă-mpinge în Istiklal Majid, moscheea gigant ridicată peste drum de biserica catolică.

Descălțarea, pantofii în mână, lipăitul pașilor pe marmura albă, sute de pași deciși, străbătând uriașele coridoare unde covoarele zac rulate, intestine de uriași strânse în ghemuri imense. Recitesc ce am scris: imens, gigantic, uriaș, enorm.

Moscheea ar putea înghiți de opt ori Gara de Nord, e Kalarau, monstrul care a halit luna, lăsând cerul pustiu.

„Musulman sau non-musulman?"

„Non-musulman", răspund ochilor întrebători ai unui ghid-bodyguard-dirijor de circulație care mă oprește când dau să intru în sala mare, deasupra căreia două tabele electronice, ca în aeroport sau la bursă, anunță cifrele credincioșilor sosiți la rugăciune. Sau zilele până la judecata de apoi. Au și ei judecata de apoi? Și apoi? Sau poate anunță câte victime sunt în Palestina. Cine poate ști?

Citește și: Am plecat din România ca să iau ayahuasca în jungla amazoniană și m-am vindecat de frică

„Second floor", degetul înțeapă aerul, indicând scările, în dreapta. Picioarele plescăie pe marmură până la balconul care se cască peste cele opt gări prinse sub cupola moscheii. În dreapta intră bărbații, în stânga femeile. Agitație de gură de metrou la Unirii, la ora 5 după-masa, înainte cu trei zile de Crăciun. Podeaua e acoperită cu un covor cu dungi de ghidare, fiecare credincios se așază cu vârful picioarelor la dungă, alinierea.

Credincioșii se grăbesc ca întârziații la poarta fabricii. Nu se așază anapoda, ca în biserică, unul hăis, altul cea, pătrunjel aruncat în ciorbă. Nu. Aici se înșiră pe primul rând, apoi pe al doilea rând, apoi pe al treilea rând, mergeți în dreapta-comanda unul din ghizii-bodyguarzi care îi ajută să se orienteze în panica întârzierii. Sunt atrași de vocea imamului ca pilitura de fier trasă de un magnet. Hop, sunt în genunchi, cu fruntea pe linia mochetei, cu fundul ajungând fix până la linia din spate.

Peste gărduțul care desparte stadionul lui Allah în femei și bărbați, e microhaos. Căci femeile-spre deosebire de bărbați care nu au decât o ciupilică albă-trebuie să se costumeze de rugăciune. Intră pisoiași de mall, blugii țipă pe ele, paiete și pietricele și apoi scot din săculeț echipamentul credinciosului: covorașul, unele au chiar ceva care arată a Louis Vuitton, iar fetițele au burcă și covoraș cu Hello Kitty. Peste pantalonii țipirig trag o fustă dintr-un atlas lucios, alb sau bej, pasteluri romantice. Fetițele clar sunt în roz, toate. După fustă, ne ocupăm de segmentul superior al trupului. Peste cap vine un soi de voal care coboară până la brâu și este țintuit de tâmple cu un elastic, ca un borcan de gogonele pus în septembrie. De sus, înveșmântate astfel, arată ca un câmp de popice care așteaptă să fie trântite la pământ de puterea credinței. Jap, toată lumea flexează genunchii și acum este cu fundul în sus, apoi iar în picioare, iar pe jos, singurul sport de performanță practicat asiduu în Jakarta.

Citește și: Am primit o petardă lacrimogenă la un protest din Palestina și mi s-a făcut dor de România

Poșetele domnițelor și sacii care au vărsat costumul de rugăciune, sunt grupate în grămezi la baza stâlpilor de metali care susțin moscheea. Pe stâlpi sunt prinse plasme. Cum nu se prinde Antena 3, sunt stinse. Negre. După rugăciune, femeile își strâng covorașele și rup formația. Cad pe mochetă, se lățesc pierzându-și marginile ca o pată de umezeală pe tavan, de la inundația vecinului; se lasă să scape din ele însele și își oferă momentul ăla al zilei când nu sunt nimic decât apă pe mochetă. Multe dintre ele adorm și nu clintesc când, printre bălțile umane, copiii aleargă scoși din minți.

Pe culoare, pe ciuci, bărbați și femei mănâncă puținul adus cu ei în pungi de plastic. Trei copii mă atacă: ișter, ișter. Asta aud eu dar ei de fapt zic „mister, mister". Mâini întinse mă urmăresc 10 metri, ca un călător a cărui geantă a fost prinsă de uși în troleibuz și acum fuge pe lângă mașină, captiv. O voce bubuie, copiii se întorc la bază. Dacă mister e mic la suflet și nu le-a dat nimic, ei știu că Allah e mare și-o să îi aștepte cu Hello Kitty și Haribo în rai.

Cum poți să bei bere în Ramadan (fără să-l superi pe Allah)

În Yogyakarta, în timpul zilei, în timpul Ramadanului, nu se găsește bere. Nici măcar la supermarket. Dragă recepționerule, vrem să bem o bere, sunt 237 de grade, arde buza, mai ceva ca Ana Lesko, se zbate-n flăcări. Recepționerul asudă mocnit, pârâiașe îi șerpuiesc pe față: „Nu se poate. Sultanul a vorbit cu primarul și au interzis vânzarea de alcool în Yogyakarta."

„Bine, dar la ce oră se ridică interdicția?"
„Niciodată. Ține până se termină Ramadanul."
„Păi cum, maestre, de ce minți în sfânta lună a curățeniei spirituale și așa și pe dincolo? Aseară am fost la cârciuma cutare și am băut chiar două beri Bintang și sultanul, poliția sau primarul nu au intervenit să ne oprească."
„Atunci mergeți acolo și beți. Noi aici respectăm legea."
Recepționerului i se bate ciudat ochiul. De la căldură? Nu.

Chiar îmi face cu ochiul, cu ambii ochi, cu sprâncenele care aleargă spre rădăcina păduricii de conifere carbonizate care îi crește de la jumătatea frunții în sus. Încearcă să-mi transmită ceva telepatic, dar mi s-a stricat receptorul, prind mesajul cu pureci, omul explodează iritat: „Încercați totuși la roomservice."

Citește și: Am fost în Beirutul traumatizat de război și mi-am dat seama de ce merge România bine

Stânga-împrejur, la patru metri distanță de recepție sunt Statele Unite ale Roomserviceului, această zonă liberă de islamism unde mâna sultanului cel rău nu poate să ajungă. Vrem să luăm bere. Două beri.

„Nuuu, nu așa."

Lipsa noastră de delicatețe, atitudinea toporistă îl scârbește pe președintele Republicii Roomservice.
„Vă duceți în cameră și sunați. Și berea nu o luați aiurea cu voi, pe terasă. O beți în cameră."

Ciocănit la ușă, de trei ori, urmat de „rumselvis". O domniță cu o singură bere, un San Miguel fermentat pe pământ păgân, sticla ascunsă, ca o mierlă adormită, sub un prosopel alb. 330 de mililitri, 72 de mii de rupii. Șase dolari jumate.

Card? Nici pomeneală. Totul e cash, doar e marfă de contrabandă. Dacă scotocește sultanul prin gunoi și dă de facturica San Miguel? Ne ia mama dracului pe toți.

La mii de kilometri depărtare, Borneo, istoria se repetă.

Berea Bintang la sticlă de 660 de mililitri o iei de la cârciumile de plajă din Gili cu 35 de mii de rupee, de la cele cu ștaif din Jakarta cu 55 de mii și din Kumai, herpesul Kalimantanului, dintr-un chioșc mizer, scufundat până la țâțișoare în gunoi, cu 65 de mii de rupee. Asta înseamnă cam șase parai. De fapt, nu cumperi tu berea. Vorbești la recepție, arborând o mină conspirativă, tupilându-ți setea păcătoasă după un zâmbet viclean. Eventual faci cu ochiul, bagi basul la înaintare: „Nu e pentru mine, e pentru copilașii mei, tripleți. Dacă beau bere pot să îi alăptez mai ușor."

Hm.

Recepționerul se lasă convins, cheamă un băiat și băiatul ăsta știe pe cineva care să meargă undeva de unde poate să cumpere bere, tu-i mama ei de bere, că greu se mai găsește în bătătura lui Mohamed! Și costă toată povestea dublu pentru că, deh, acum trebuie să cumpărăm câțiva brăduți de mașină, să purificăm aerul, să nu simtă Allah duhoarea de hamei.

Pe cât de complicată este aprovizionarea cu alcool, pe atât de simplă este aprovizionarea cu fetițe.

Unde am înțeles ce legătură există între cifra opt și prostituție

Tot ce știu despre prostituție știu de la șoferul Merti. Merti arată ca omulețul Michelin, are burtă peste burtă peste genunchiul care are și el burtă și vezi un început de burtă și la gleznă. Merti e din Bali, în Bali prostituția e în floare, sunt mai relaxați balinezii, că nu sunt musulmani aici.

E legală prostituția?

„Noooo, nici vorbă. Dar dacă știi unde să mergi, găsești tot ce trebuie. De pildă, în Sanur, în toate casele al căror număr are 8 la final, 8, 18, 28, 38, 48, e câte un bordel."

De ce 8?

Nu știe, dar ce importanță are, putea să fie șirul lui Fibonacci. Nu e vreun cod al lui Da Vinci, ci doar un mod de organizare nemțesc și curat.

Merti știe de povestea cu 8, 18, 28 de la clienții lui indieni, d-ăia de India, care veneau la distracție carnală în Bali. Oamenii se arătau total nemulțumiți de lipsa de flexibilitate a bordelurilor care nu le permiteau să negocieze. Poate dacă mergeau la karaoke ar fi fost mai bine.

În Indonezia, la karaoke nu se cântă la microfon sau, mă rog, se poate spune că se cântă exact ca în bancul cu Scufița și lupul care o invită să-i ia cariciul în mână și să-i facă la dânsul dedicație bunicii.

Antoni povestește că, undeva în Borneo, mașina care îi transporta pe el, prietena lui și alte 20 de persoane către Pangkalan Bun, a făcut un mic detur să lase două femei într-un pitoresc sătuc cu căsuțe colorate, pe fiecare dintre ele fiind o firmă care zicea: karaoke. Iote ce de cântăreți sunt aici, în Borneo. Pesemne că muncitorii care se spetesc lucrând la defrișări sau la uriașele plantații de palmieri, doresc să interpreteze hituri muzicale, dar nu știu versurile și atunci Universal Records sau, ce știu eu, ce megastudio s-a gândit să le ofere această superbă oportunitate de a cânta într-un cadru organizat.
„Peste tot cereau taxă de intrare. Chiar ca să intri în sat se cere taxă de intrare. Toți localnicii zâmbeau și mi-au zis că așa e la ei prostituția."

Cu cântec.

Citește și: Am stat trei zile într-un cult islamic „feminist"

Oare care or fi prețurile dacă ții cont că muncitorii din junglă nu primesc mai mult de 100 de dolari pe lună? Și oare cât de disperat să fii ca să te riști la un karaoke, când SIDA în Indonezia se-ngrașă în fiecare an mai ceva ca un baron PSD?

Unde am aflat că o prostituată în Borneo costă 20 de lei

S-a terminat Ramadanul. Stau la hotel Grand Kecubung Pangkalan. Bun, patru stele, piscină, 30 de euro pe noapte. Beau ceai pe terasă cu francezii Bruno și Pascale, căci nu se găsește alcool că aici sunt musulmani și musulmanii de aici nu te lasă să bei bere decât dacă plătești dublul prețului pe care îl dai la musulmanii din Lombok. Ca să iei o bere, vorbești cu băiatul de la recepție, care vorbește cu băiatul de la colț, care vorbește cu băiatul de la prăvălie, care vorbește cu băiatul de la depozit care... și uite așa se strâng adiționalele și berea ajunge 65 de mii de rupee (19 lei).

La televizor, pe canalul de prezentare și promovare ale hotelului, Bruno a văzut însă că poți să consumi whisky la karaoke.

Ce karaoke frate?

La etajul -1, în fundația lui Grand Kecubung. Hai să vedem.

Chelnerul care ne-a adus ceaiul spune: „Go, many girls!"

Francezii nu par să se dumirească nici în al doișpelea ceas spre ce ne îndreptăm. Coborâm, deschidem ușa de termopan și ne proțăpim lângă o tejghea pe care este un aparat POS și mercurialul. Zice așa: golden lady-64 de mii rupee pe oră (mai ieftină decât o bere Bintang), titanium lady-90 de mii rupee pe oră (27 lei), small room-120 de mii de rupee (36 lei), big room 240 de mii (72 lei).

Whisky? Numai dacă luați un golden lady sau altceva din ofertă.

Poltergeist. Hotelul e crescut, de data asta nu pe un cimitir indian, ci pe unul de vise de fecioare care au ajuns pe calul greșit al cavalerului venit să le salveze.

Agitat, Bruno își amintește că a citit următoarea istorie: până de curând, în Borneo existau bordeluri cu urangutani. Dacă nu aveai chef de golden sau titanium lady, îți puteai lua o domniță urangutan. Nu am crezut, dar întreaga poveste este aici.

Ceva mai grotesc nu am citit în viața mea.

Trei ani de zile am încercat să mă dumiresc, dar nu am înțeles niciodată: ce fel de animale pot să îți interzică alcoolul-că se supără Ăl de sus-dar te lase să abuzezi ani de zile un urangutan ras și pus în lanțuri?

Citește și alte articole de călătorie:
Am vorbit cu români despre cum și-au luat un an liber de la muncă, să-și găsească fericirea De ce trebuie neapărat să vizitezi insula Apocalipsei din Grecia Dacă vrei să vizitezi Rusia, ca român, asta-i tot ce trebuie să știi

Vezi mai jos mai multe fotografii din Indonezia: