De ce turiștii distrug lumea în care trăim

Am crescut în Indonezia, făcând drumuri pe ruta Jakarta – Bali, o insulă chiar în mijlocul a ceea ce ghizii numesc „Banana Pancake Trail". Desigur, Insula Zeilor e mai mult decât vezi cu ochii, dar atunci când îți numești insula acasă, turiștii care călătoresc doar cu un rucsac în spate nu sunt niciodată prea departe.

Deci cum e să provii dintr-un loc în care turiștii ăștia (majoritatea caucazieni) vin să „se regăsească” sau „să experimenteze o cultură mai simplă”. Este al dracului de enervant. Ăsta pare a fi traseul obișnuit al multora – termină liceul sau facultatea și apoi își iau o pauză să călătorească (de obicei un an sau doi) pentru a experimenta cu adevărat o cultură din Asia de Est. Cu excepția faptului că atunci când turistul obișnuit spune „explorare profundă”, se referă de fapt la sorbitul din smoothie într-o cafenea din Canggu, înainte a zbura în Bangkok pentru o petrecere pe Kao San, urmată de, ai ghicit, clătite cu banane în dimineața următoare.

Dar faza stă în felul următor: și mie îmi place foarte mult să călătoresc. Dar atunci când stau pe net, majoritatea site-urilor pe care le văd fac reclamă țării mele – și întregii regiuni – unei audiențe formate din occidentali cu bani. Există site-uri care propun bugete „modeste”, care înseamnă de fapt mai mult decât salariul pe o lună întreagă a celor mai mulți indonezieni. Alții explică cum să te descurci cu „șocul cultural în oglindă” – noțiunea asta că 1-2 luni în Asia de Sud te vor schimba atât de profund încât îți va fi greu să te readaptezi la viața ta plictisitoare de acasă. Poate că este greu să te reîntorci la vechea ta viață după ce ai petrecut atât de mult făcând practic nimic. (Nu, băutul de bere Bintag pe plajă și mersul în temple nu prea se consideră activități, scuze.)

Uite, înțeleg. Abia ai terminat facultatea, eşti plictisit de faptul că ai stat toată viața într-un singur loc şi eşti relativ bogat (în comparație cu restul lumii). De ce nu ai vrea să călătoreşti? Dar nu pretinde că e o chestie revelatoare. Citesc pe un blog că stilul de viață nomad te învață să fii mai deschis, pentru că întâlneşti oameni noi şi diferiți. Pariez că dai cu piciorul unor perspective noi şi la tine acasă.

OK, dar turismul creşte PIB-ul în nişte țări de altfel sărace, argumentează turiștii ăștia. Ei bine, cheltuirea de sume mari într-o țară în curs de dezvoltare cu o monedă care are o rată de conversie proastă nu îmbunătățeşte viețile oamenilor; doar forțează globalizarea pentru nişte popoare momentan nepregătite pentru asta.

Şi crezi că occidentalii sunt singurii cu bani? Rezervă-ți o zi şi urmăreşte-l pe un jakartan, cu un venit peste medie, în vacanță în Bali şi te asigur că probabil cheltuie mai mulți bani decât îți permiți tu, cu bugetul tău de 35 de dolari pe zi.

Ca să nu mai menționez toate locurile precum Bali care s-au sacrificat ca să atragă cât mai multă valută străină. Turiștii adoră să se lamenteze despre cum se pierde autenticitatea (AKA sărăcia) unui loc atunci când este supus unei schimbări dramatice. Dar cine crezi că întreține această dezvoltare? Și cum ar trebui să ne simțim noi atunci când casa noastră este transformată într-un tărâm de vis pentru turiști, plin de mâncare scumpă și cluburi de rahat care îi obligă pe localnici să plătească o taxă, asta în timp grupuri de școlărei cu pielea arsă de soare, în maiouri cu Bintang, intră fără nicio problemă?

Între timp, turiștii încearcă pe cât posibil să cheltuiască cât mai puțini verzişori. Așa că asta înseamnă că economia locală are parte de mai puțini bani, în timp ce toate magazinele încă simt nevoia de a satisface confortul occidentalilor și creează un portret distorsionat al Asiei de Sud. Este o cursă în care mâncarea ieftină, fără gust, câştigă pentru că așa vin cei mai mulți bani.

Canggu n-are nevoie de un alt bar care să vândă smoothie-uri. Nu avem nevoie de mai multe cluburi pe plajă care să ceară taxă pe o bucată de nisip care cândva era gratuită. Casele de vacanță și cafenelele cred să se dezvoltă mai repede decât orezul în climatul din Bali, căci altfel nu înțeleg cum de fiecare dată când mă întorc acasă, mai văd răsărită câte o casă de vacanță (sau 50).

Știu, este ușor să-i vorbeşti de rău pe toți oamenii ăia care își petrec zilele pe plajă, bând bere, și bucurându-se de viață. Dar este dificil și să te simți OK când casa ta se transformă într-o versiune de Instagram. Este greu să-ți vezi propria cultură diluată de consumul internațional în masă. Vreau ca drăcia mea de sambal să fie în continuare picantă.

Cu toții avem responsabilitatea de a arăta compasiune şi înțelegere față culturile locurilor pe care le vizităm. Un selfie nu este o revelație culturală. În loc să faci asta, rezervă-ți timp să ne cunoşti cu adevărat. Pune întrebări. Ascultă. Nu te plânge.

Sau mută-te. Dacă chiar vrei să fii „un nomad digital” sau un „cetățean global” sau orice altă denumire nebunească pe care o mai folosesc milenialii, atunci alege-ți o țară şi mută-te acolo. Treci prin procesul de aplicare pentru viză, cozile de la biroul de imigrare şi învățatul unei limbi noi. Trăieşte în afara bulei de expat, dar nu încerca s-o „arzi nativ” sau cum i s-o mai fi spunând. Fii tu însuți, dar încearcă în acelaşi timp să-i înțelegi şi să-i respecți pe ceilalți. Înțelege cum e să fii localnic. Apoi, data viitoare când mergi în Bali, uită-te în jur şi spune-mi că n-am dreptate.

Articolul ăsta a apărut inițial în VICE ID.