10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unui polițist de la Omoruri din România

În rubrica Memento Mori discutăm săptămânal despre moarte și misterul care o înconjoară. Dacă vrei să fii la curent cu ce apare nou, abonează-te aici.

Alexandru Ionașc nu e sectoristul ăla burtos și pus mereu pe harță, cu care te-ai obișnuit din cartier. Când nu anchetează cele mai odioase crime din județul Cluj, unde este șeful Biroului Omoruri, tipul ăsta de 31 de ani cântă într-o formație și în puținul timp liber o taie pe coclauri pe motorul său super sport.

Alex e unul dintre puținii polițiști de la Omoruri din România care nu are niciun caz nerezolvat în departamentul său. Asta e mare lucru într-un loc ca țara noastră unde, conform ultimelor statistici, avem peste șase sute de mii de dosare penale cu autor necunoscut.

L-am vizitat pe Alex în biroul său de la Poliția Cluj, ca să aflu care e relația lui cu moartea.

VICE: De ce ai vrut să te ocupi de omoruri, când puteai să faci orice altceva în poliție?
Alexandru Ionașc: Cei care se visează polițiști se gândesc la ramura asta - tipi care investighează crime, caută, anchetează - și mai puțin la statul în intersecție și datul de amenzi pentru lipsa centurii. A fost firesc să fiu atras de partea asta din meserie.

La începutul carierei am lucrat pe cercetări penale, la Năsăud, dar de patru ani m-am transferat la Cluj, la Omoruri, pentru că e competitiv, sunt cazuri interesante și chiar dacă e mai greu să promovezi, pentru că sunt mai mulți oameni și toți foarte bine pregătiți, am vrut provocarea asta. Această secție este văzută ca elita poliției.

Plus că e o muncă deosebit de frumoasă să reușești să pui tot puzzle-ul cap la cap și să-l soluționezi după câteva luni. Am avut și dosare în care două babe se certau pe un petic de pământ. Când rezolvi o ceartă, în loc de o crimă, nivelul de satisfacție nu e același.

Ce fel de aptitudini speciale trebuie să aibă un ofițer care anchetează crime?
Atenția la detalii e cea mai importantă. Și să fii bine pregătit, pentru că omorul este cea mai gravă infracțiune din Codul Penal. Nivelul tău profesional trebuie să fie ridicat, să fi lucrat înainte pe dosare cu violență, cu tulburarea liniștii publice, cu scandaluri șamd. Eu nu știu pe nimeni în secția Omoruri care să fi venit direct din școală. Apoi mai sunt și cursurile de pregătire. Eu n-am participat încă la vreunul, dar am colegi la București care au fost la FBI în State și au făcut tot felul de specializări. Cert e că trebuie să ai experiență în poliție înainte să vii aici și mai ales un profil psihologic destul de puternic. Să „ai stomac pentru asta”, cum spunem noi.

Există vreun caz anume care te-a marcat în mod deosebit?
Cele care te marchează cel mai tare sunt cele în care sunt implicați copii. Acolo și autopsiile sunt cele mai grele. Un caz care îmi vine în minte nu a fost un omor propriu-zis, ci doar un caz cu impact social foarte mare: un copil sfâșiat de câini acum câțiva ani la Câmpia Turzii. A sărit în curtea unei fabrici aflată lângă școală ca să-și recupereze mingea. Patru dulăi l-au atacat și l-au făcut bucăți. L-am văzut pe copil pe targă, la spital, sfârtecat tot. Eu nu sunt părinte, dar știu de la colegii mei care au copii că sunt cu atât mai mult marcați de chestiile astea.

Când eram în Academie și am intrat prima dată la morgă, în noaptea aia am dormit cu televizorul pornit. În rest, să știi că nu prea sunt așa impresionat de cazuri. Nu mă gândesc la ele în timpul liber, nu-i visez noaptea. Asta e meseria mea, mi-am ales-o, nu mă obligă nimeni s-o fac și nu aș renunța la ea pentru nimic în lume. Am muncit prea mult ca să ajung aici. Din liceu visam să mă fac polițist, deci nu prea văd ce m-ar determina să renunț.

Cum depășești momentele care te dau peste cap?
Încerc să găsesc un echilibru între serviciu și viața personală. Deși spun de multe ori că ceea ce văd nu mă mai impresionează deloc, nu e neapărat un lucru bun. Dar nu prea ai cum altfel să mergi înainte. Am diferite pasiuni. Eu zic tot timpul că ziua nu-mi ajunge. Mă trezesc la șase dimineața și adorm în jur de miezul nopții. Cânt într-o formație, merg la sală și mă dau cu motorul.

Cum te pregătește Poliția psihologic pentru o astfel de meserie?
Nu te pregătește diferit față de alte departamente din poliție. Testele psihologice și fizice sunt aceleași pentru toți. Avem psihologi în poliție și putem merge oricând la ei, dar nu e obligatoriu, iar eu n-am simțit încă nevoia să vorbesc cu unul. Avem aceleași sporuri și beneficii salariale ca toți colegii. Nu e ca-n filme, când vezi un detectiv că-și ia zile libere după ce rezolvă o crimă super-complicată. Noi ne luăm liber când avem suficiente ore suplimentare. Sunt perioade în care lucrezi mult peste program. Au existat săptămâni în care de joi până duminică am dormit opt ore. Știi cum intrau cazurile? Unul după altul. Două omoruri și două morți suspecte, dintre care unul incendiat. Deci clar după un astfel de sfârșit de săptămână îți iei liber. Fizic nu mai poți.

Cât din serialele cu crime și polițiști e ficțiune și cât e realitate?
Păi, resursele acelor detectivi sunt cu siguranță ficțiune în România (râde). Dar da, mult din ceea ce vezi în filme se întâmplă într-un caz real de crimă. Doar că, la noi, sunt mai puține situațiile în care tipii cu care ne confruntăm sunt extrem de deștepți și extrem de atenți la detalii și chestii de genul ăsta - un lucru bun pentru noi, ca polițiști. Dar cel mai interesant caz din ultimii ani, chiar dacă nu a fost la Cluj, e clar Elodia, o crimă perfectă, nu? Nu au fost găsite nici cadavrul, nici arma crimei. E genul de criminal care și-a făcut foarte bine treaba. Și totuși, uite, că Cioacă a fost condamnat.

Care e profilul criminalului român?
De obicei bărbat, preponderent din mediul rural sau cu educație minimă. De cele mai multe ori, se adaugă și consumul de alcool. Ca armă, cel mai des e folosit cuțitul. Sau mai bine zis, obiecte tăietoare-înțepătoare, că se mai omoară și cu sapa, cu furci, topoare și ce le mai cade în mână.

Iar motivul principal este violența care degenerează în omor din cauza lipsei de educație. Adică se iau la ceartă din tot felul de nimicuri și ajung să-și dea cu sapa-n cap sau să scoată cuțitul pentru că doar atâta știu. Gândește-te puțin: ca primul tău instinct să fie să-i dau unui om cu ceva în cap, înainte de orice altă formă de apărare, înseamnă că nu înțelegi implicațiile unui astfel de gest, nu ai educația și empatia să realizezi că ce faci e foarte grav. Astea-s omorurile la noi. Scandaluri care degenerează.

De câțiva ani, la Cluj, nu mai există crime nerezolvate și avem una dintre cele mai mici rate de omor din țară - maximum cinci pe an. E foarte puțin comparativ cu Moldova sau cu alte zone ale țării, unde rata omorurilor este mult mai mare. Dar să nu crezi că, dacă avem o rată mică, stăm degeaba. Dincolo de faptul că suntem chemați și la incidente de genul moarte suspectă sau cine știe ce alte violențe soldate cu decese - deci resurse implicate ca la un caz de omor - un dosar durează cel puțin două, trei luni, dacă nu și mai mult. Asta în cazurile simple, în care autorul și dovezile sunt clare. Există și cazuri complexe, unde e nevoie de specialiști, audieri de martori. Plus că nu ai doar un caz odată. Te poți ocupa de câteva în același timp, în funcție de cum se întâmplă. Iar cum noi în prezent suntem mai puțin cu doi oameni decât ar trebui în departament, volumul de muncă e mai mare.

Ce înseamnă moartea pentru tine?
Moartea, cum zicea Marin Preda, e ceva natural, se întâmplă tot timpul în jurul nostru. Numai noi o facem să pară urâtă. Când ne referim la ea, ne îngrozim și ne panicăm. Totodată, mă face să-mi dau seama cât de fragili suntem cu adevărat și cât de ușor putem s-o pățim. Am văzut o grămadă de situații în care îmi dădeam seama că omul ăla nici măcar nu se aștepta că o să moară. Și-a început ziua ca oricare dintre noi. În orice moment se poate termina și asta mă face să mă bucur mai mult de viață.

Care este cel mai urât mod în care poți să mori?
Cel mai ușor e să mori de infarct. Cel mai nasol e să mori ars de viu. Știu de la cei care au supraviețuit că durerile sunt insuportabile.

De ce la Biroul Omoruri lucrează mai mulți bărbați decât femei?
E adevărat. Eu am trei ofițeri în subordinea mea, toți bărbați. Sunt foarte puține birouri de omoruri în țară unde lucrează femei. Nu cred că se cuvine ca o domnișoară să tragă de morți și să-i care, așa cum am făcut eu și colegii mei. Sunt și situații în care ne aflăm singuri cu autorul crimei, la fața locului sau în mașină, și prefer să am lângă mine un coleg bărbat. Să nu mă înțelegi greșit. Nu sunt un tip misogin. Femeile sunt la fel de bune, dacă nu chiar mai bune în munca de polițist: la investigații economice, unde lucrezi cu acte, cu firme, cu contabili.

Dar când vine vorba de societatea românească, cu părere de rău o spun, femeile în uniformă nu sunt percepute de cetățeni ca reprezentantul legii, ca o autoritate, și atunci infractorii își permit mult mai multe decât și-ar permite cu un bărbat. Ori noi nu avem metode ca în State, unde pui mâna pe taser, îi dai două șocuri electrice și l-ai calmat. La noi ai ori somație, ori pistol.

Cred că ar fi oportun ca probele sportive la școlile de poliție să fie egale, atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Dar, până atunci, mă gândesc mereu că omul ăla care tocmai a omorât pe cineva e capabil de orice, inclusiv să mă atace pe mine sau pe colegul meu, așa că am nevoie de un partener pe care să mă pot baza fizic.