Am să scriu despre Nicolae Manolescu. Sincer, n-aș fi vrut, dar când am văzut ce amploare a luat textul său despre pierderea feminității și dispariția doamnelor adevărate, din alte vremuri, am decis să aștern aici câteva cuvinte.

De la momentul publicării, pe 25 octombrie, textul scris de Manolescu a fost pulverizat în tot mediul virtual. Blogări, editorialiști ai unor publicații despre care nu auzisem până acum, colaboratori ai unor reviste de stânga, ba chiar și colegi de condei din Adevărul l-au desființat pe președintele Uniunii Scriitorilor. I s-a reproșat că e sexist, ostil la adresa femeilor, demodat, că nu înțelege și nu-i pasă de lupta de emancipare feminină din ultimele decenii. Mai pe scurt, că bate câmpii.

Videos by VICE

Chestia cu bătutul câmpii la Manolescu nici nu merită comentată. E „clară și distinctă”, vorba unui alt mare scriitor, ca și domnul Manolescu. Că autorul aruncă la ghena de gunoi câteva zeci de decenii în care femeile au încercat să-și câștige un statut social cât de cât decent, punând în loc imaginea unei gospodine respectuoase, și asta mi se pare neinteresant. Sincer, nu înțeleg, cine s-ar fi așteptat ca Manolescu să vină cu o altfel de părere? Și-au pus femeile ce luptă pentru emancipare, măcar pentru o secundă, vreo speranță în el? De ce ar face asta?

Citește și: De ce cred ca bărbat că e bine să existe feminism în România

Am citit textul foarte atent, ca la școală, așa, când ni se cerea să identificăm „ce-a vrut să spună autorul aici”, și, dacă nu știam, eram făcuți de căcat în fața întregii clase. L-am citit de parcă viața mea ar fi depins de el. Mi-am pus multe întrebări, am încercat să-mi dau seama ce e în spatele acestor cuvinte. De unde a apărut chibritul care a dat foc întregii lumi?

Într-un final, mi-am dat seama că de nicăieri și că, probabil, toți cei au fumegat virtual îl iau mult prea în serios pe autor. Dar, ceva tot mi-a ieșit. Iată, deci, câteva concluzii neșlefuite, în continuarea dezbaterii academice din ultimele zile:

Manolescu continuă să publice texte fără miză pentru că nimănui nu-i pasă ce scrie

Ca să înțelegi textul ăsta, trebuie să-l înțelegi pe omul care l-a scris. Oamenii revoltați de pe internet se întreabă cum de a putut să apară un astfel de text în Adevărul. Dilema asta are două probleme. Prima e, de fapt, o eroare, deopotrivă logică și empirică, prin care se crede că Adevărul, sau orice cotidian din România, ar fi o platformă pentru texte de calitate, care să dea naștere unor dezbateri sociale autentice. Nu, nu e așa.

A doua eroare, de data asta cauzată de necunoaștere, ține de faptul că revoltații din mediul virtual au presupus că există un soi de OK, dat de redacție, unui (oricărui) text care intră în ziar. Că e citit atent și un consiliu redacțional, compus din oameni pasionați de meseria lor, își dau acordul spre publicare.

Am lucrat la ziarul care a publicat textul lui Manolescu, Weekend Adevărul, din 2009, până la mijlocul acestui an. Când „Nicky” (cum era poreclit maestrul în redacție) trimitea textul, se întâmplau următoarele lucruri:

1. Se descărca textul de pe mail și se răspundea autorului „Am primit, vă mulțumim”.

2. Se citea o dată textul, ca să se poată găsi o fotografie care să corespundă.

3. Se pagina textul.

4. Se mai citea o dată textul, ca să nu fie greșeli de ortografie flagrante.

5. Și gata.

Întregul mecanism al presei de tip cotidian stă într-un principiu: ai o pagină goală, pagina aia trebuie umplută, ca să poată pleca ziarul la tipografie. Nicolae Manolescu avea o pagină a sa, iar acolo putea să scrie ce voia el. Nimănui nu-i păsa. Nimeni nu se interesa de conținut, înainte de publicare. Tot ce conta era: „A trimis Manolescu”.

Majoritatea textelor trimise de actualul președinte al Uniunii Scriitorilor, pe vremea aceea ambasador al României pe lângă UNESCO, începeau așa: „Stau (completează cu nume de stradă din centrul Parisului) și beau o (completează cu marcă de cafea)”. După care, începea să detoneze bombele de presă, normal: cine ne-a furat Litoralul, începe școala, vara la Câmpulung Muscel, Robespierre, China și romanul polițist etc.

Ce ar trebui să înțelegi din enumerarea asta provizorie, e că Manolescu poate să scrie și despre utilizarea fizicii cuantice în bucătărie, că oricum nimănui nu-i pasă. Se publică orice, pentru că are o carte de vizită atașată: președinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Și poate că de aici ar trebui să înceapă nervii ăia adevărați, nu de la faptul că modelul de femeie al autorului este o casnică arătoasă. Tot Adevărul publica, prin februarie 2013, un material în care îți explica, cu tone de exemple, cum a ajuns kitsch-ul, prostia și lipsa de talent să definească Uniunea Scriitorilor.

Citește și: Ce-i kitschios și lui Dumnezeu îi place

Manolescu a trimis un drept la replică, ușurel, așa, după care a continuat să trimită texte chiar pentru ziarul care dădea cu activitatea sa de pământ. Iar Adevărul a continuat să-l publice. Și te întrebi de ce nu i-a sărit mai multă lume în cap, după textul ăsta? Păi, uite, d’asta. Pentru că sunt puțini scriitorii care n-au acceptat să intre în Uniunea Scriitorilor. Majoritatea, inclusiv ăia care publică cărți despre Fuego sau folosesc „pulă” și „pizdă” ca semne de punctuație, și sunt premiați de Uniune, stau bine mersi acolo, să-și tragă indemnizațiile.

Și ghici ce? La revistele și revistuțele unde lucrează ăștia nu o să găsești un singur lucru negativ despre Manolescu.

Textul din Adevărul este ca o șaorma uriașă, cu de toate, dar fără niciun gust

Am să las deoparte ideile expuse în text, în măsura în care poate fi vorba de așa ceva. Ce mi-a atras atenția, încă de la prima lectură, este structura textului. Da, asta e problemă a mea, o am încă din facultate. Când citesc o chestie, primul lucru la care mă uit e cum e construit textul, de unde a pornit autorul, unde a ajuns și, mai ales, cum a ajuns acolo.

Nu am cărți publicate, nici experiență de critic literar și aș băga mâna-n foc că n-am citit nici unu la sută din cărțile parcurse de Nicolae Manolescu. Dar, după mintea mea, structura textului său e cam așa:

a. Autorul explică de ce nu e el misogin, ca să nu fie interpretat greșit.

b. Autorul a urmărit un serial de televiziune, despre Irlanda de la începutul secolului XX, și s-a simțit revoltat de excluderea femeilor de la vot.

c. Autorul își afirmă respectul pentru mișcările feministe de până în Al Doilea Război Mondial, pus în antiteză cu dezamăgirea provocată de „politizarea problemei egalității”, de către feministele post-belice.

d. Autorul reproduce o întâmplare care l-a avut în centru pe Andrei Pleșu, întâmplare care nici măcar nu merită pomenită.

e. Autorul își exprimă o altă dezamăgire, legată de dispariția feminității, înlocuită de o punere a „poalelor în cap” generalizată.

f. Autorul consideră că emanciparea femeii i-a adus mai degrabă neplăceri, decât beneficii.

g. Autorul se întreabă nostalgic: „Unde sunt femeile de altădată?”.

Citește și: Feministele mi-au explicat de ce nu există femei în politica românească

După cum vedeți, textul are de toate: istorie, morală, concepte speculative, ca „feminitate” (cine poate defini așa ceva ar merita Nobelul, cu siguranță), amintiri personale și concluzii duioase. A, da, și ar mai fi ceva. În facultate, că tot am adus vorba despre asta mai devreme, îi spuneam „sofism”.

Cuvântul ăsta, pe care-l găsești pe la filosofii antici greci (de unde a fost și importat în logică), înseamnă un raționament greșit din punct de vedere al conținutului. Cum ar fi, de exemplu, să spui că tu ai văzut câteva țate, pe stradă sau la televizor, și că e nasol că toate femeile au ajuns țate astăzi. Și că e și mai nasol că femeile și-au pierdut feminitatea, pe care o aveau în vremurile în care toate doamnele erau feminine și nu exista nicio țață.

Textul ăsta nici măcar nu e despre femei și feminism, ci despre nostalgie

Fă exercițiul ăsta. Renunță la nervi și la indignare și gândește-te că-l citești pe cineva căruia îi e dor, să spunem, de sarmalele bunicii sale. Despre același lucru e vorba și aici. De cineva căruia îi este dor de vremurile în care era tânăr. Nu de femeile de atunci, nu de feminitatea pe care o găseai la fiecare colț de stradă, ci de starea aia pe care ți-o dă tinerețea. De imaginile de atunci, de gusturi, de persoane care, poate, au dispărut între timp, de o altă morală și de un altfel de stil de viață.

Chestiile astea s-au dus. Te mai gândești la ele, din când în când, și te apucă nostalgia. „Băi, dar cum era atunci…”. Și acum cum e? În niciun caz ca pe vremuri. Păi, uită-te la toți tinerii ăștia, nu dau doi bani pe valorile tale demodate. Critică, protestează, dau cu pumnul în masă, își permit să facă lucruri scandaloase ca să se facă auziți. Nu, nimic nu mai e ca pe vremuri.

Doar că asta nu te face misogin. Ci un moralist care nu mai înțelege lumea din jurul său și e depășit de viață.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citește și alte materiale despre feminism:
Ghid de feminism pentru tipi
Femeile împotriva feminismului au o problemă cu deschisul borcanelor
Am fost la o tabără de feministe militante radicale