Nu corporaţia face versificaţia

VICE: De cât timp lucrezi la Saga?

Primele texte cred că au deja vreo cinci ani. Am scris cu pauze, știam că un poem lung cere multă răbdare, așa că l-am lăsat să crească liber. La un moment dat nu mai speram că va ajunge în tipar, mă obișnuisem cu ideea că va rămâne neterminat, eventual adaptat pentru un spectacol. Am și lucrat la asta cu actrița Lala Misosniky. Dacă nu m-ar fi obligat să-l citesc de zeci de ori cu străini de față la repetiții inopinate prin cafenele, probabil că l-aș fi abandonat. L-am terminat anul trecut, după ce am cunoscut-o pe Mihaela. A trebuit să mă căsătoresc, ca să ajung la un happy-end și să termin cartea în consecință.

Ce te-a inspirat sa te apuci de ea?

Un pariu cu un prieten. El încerca să mă convingă că trebuie scris despre corporatiști. Eu ziceam că e o tâmpenie. La un moment dat mi s-a părut exact genul de tâmpenie pe care s-o fac.

Cum a decurs colaborarea cu Paul Hitter?

De Paul am auzit din VICE. Mi-a plăcut mult seria lui de desene cu România reală – videochat, tăierea porcului, cozi la moaște. M-a rupt cu stilul lui de desen brutal și sincer, cu nivelul de detaliu, cu multiplele povești pe care le pune într-o singură coală A3. I-am scris pe Facebook, i-am trimis manuscrisul, i-am sugerat câteva pasaje care, odată ilustrate, ar susține povestea. Le-a desenat noaptea, timp de patru luni. Pe vremea aia lucra încă într-un bar din München, desena când apuca. Sincer să fiu, nu mă așteptam să meargă atât de bine colaborarea. A avut libertate totală, dar a înțeles perfect feeling-ul și l-a interpretat în felul lui. Fără el nu scoteam cartea.

De ce merită corporatiştii o sagă dedicată lor?

Merită și un roman fluviu. O epopee. Pentru că plătesc taxe și fac copii. Pentru că locuiesc în cartiere rezidențiale unde nu m-aș muta nici cu forța. De ce am merita noi, poeții, poezii despre noi, scrise tot de către noi? De ce noi, cu impactul nostru minim în societate și în viețile celorlați, noi, cu fițele și fumurile noastre inutile, și nu ei? M-am săturat de autismele astea artistice.

Care a fost experienţa ta cu mediul corporate?

Nu am stat mai mult de şase luni în vreun open-space. Am avut doza mea de Pipera, când scriam la GQ și doza mea de agenție pe Barbu Văcărescu. Am fugit repede. Lucrez în schimb ca trainer și am lucrat ca publicitar constant cu corporațiile. Știu cum se vede Bucureștiul de la ultimul etaj din clădirea Vodafone, dar și de la Orange, din Europa House. M-am milogit după bugete la America House, prin Otopeni și prin spatele Casei Presei. Acum eu evadez din lumea aia, după ce facturez.

De ce crezi că este atât de nasol?

Nu am zis că e nasol. Atenție, nu disprețuiesc oamenii din corporații. Munca mea este un supliment nutritiv de care ei au nevoie, sper că și poezia mea le va face vine. E bine să treci pe acolo, dar e important să poți să pleci de acolo. Cred că pe termen lung e toxic, că viața e în altă parte, că ai nevoie de aer și spațiu ca să crești. Toată mișcarea masivă către downshifting și antreprenoriat din ultimii ani îmi dă dreptate. Am cunoscut și oameni tineri care s-au îmbolnăvit de nervi în corporație, puștani cu ulcer, tineri cu infarcte, femei cărora le-a căzut, la propriu părul sau au făcut Zona Zoster la 25 de ani. Cunosc, în schimb, și manageri cărora le priește la aer condiționat și cantină.