Mulțumim pentru fotografii Archivo Casasola
Clasele superioare din Mexic îi pe învinovățeau imigranții chinezi pentru rețelele de trafic de droguri și tot ei se drogau cu opiu în baruri specializate. Între timp, cea mai mare parte a profitului din comerțul de droguri a intrat în buzunarele traficanților europeni și a politicienilor corupți.
Videos by VICE
Când ies la vreo petrecere în Mexico City, observ din ce în ce mai des că prietenii mei se simt vinovați că se bucură de un joint sau că trag o linie. Când fac asta, nu se pot opri să nu se gândească – măcar pentru o clipă – că contribuie un pic la războiul drogurilor din Mexic, care e responsabil de 50 000 de morți și de dispariția a zeci de mii de oameni pe perioada stăpânirii actualului guvern. Ar fi, poate, corect să nu mai spunem că fumează niște iarbă sau trag niște coca, ci fumează un deget, trag pe nas o limbă, iar bongul e făcut din torsul unui om. Apoi râd și încearcă să uite.
Începând cu anul 1940, mexicanii s-au condamnat, arestat și omorât între ei din cauza bucuriilor și a profitului care provin din substanțele psihoactive – profituri ce derivă, cel puțin parțial, din faptul că rezervele sunt prea mici, iar cererea e nesfârșită. Dar în ziua de azi, violența a atins un nou nivel de intensitate.
Problemele s-au adâncit în 2000, când Partidul de Acțiune Națională a câștigat alegerile în defavoarea Partidului Revoluționar Instituțional pentru prima oară în mai mult de 70 de ani. Apoi, în 2006, Felipe Calderón a fost ales președinte după ce a promis crearea de locuri de muncă. Cum a intrat în funcție, a decis ca, în loc să-și respecte promisiunea, să ducă un război brutal împotriva magnaților drogurilor din Mexic. Cruciada lui Calderón a afectat – și infectat – în scurt timp, întreaga țară.
După cum se poate vedea în fotografii de arhivă de la începutul secolului 20, înainte era ok să te droghezi în Mexic, dar adevărul e că anumite substanțe au fost interzise încă din perioada colonială. Când spaniolii și-au dat seama că indigenii foloseau tot felul de bunătăți tripante ca să intre în contact cu zeii lor sau călătorească prin spațiu, au început să le interzică. Așa s-a întâmplat cu cactusul peyote în 1670, când Inchiziția a depus în toate bisericile din Noua Spanie edicte care declarau utilizarea lui un păcat.
Prin secolul 19, utilizarea drogurilor a devenit iar populară. Peyote, iarba și frunzele de coca nu mai erau considerate păcătoase și au început să fie folosite în numele științei și medicinei. Asta era situația în aproape toate țările din lume în vremea aceea, doctorii și oamenii de știință au devenit păzitorii de la poarta paradisului drogurilor.
Pe la începutul secolului 20, drogurile deveniseră o chestiune de clasă. De aici au început problemele. Indigenii, deținuții și soldații erau considerați principalii utilizatori de marijuana; prin urmare, obiceiul era considerată vulgar. Spaniolii și metișii mai albi foloseau droguri mai „științifice” și străine ca heroina și opiul. În toiul revoluției mexicane, bogații, în special casnicele întreținute, frecventau barurile de opiu ținute de chinezi, unde câteva fumuri le făceau să uite de probleme.
Așa era viața pe când Mexicul nu era divizat de granițe de rasă, clasă și educație. Dar prin 1920, când revoluția a luat sfârșit, a început un nou război care va cuprinde în curând toată lumea. Între 1909 și 1919, guvernul american și aliații lui au făcut lobby pentru interzicerea globală a opiului. Măsura a fost susținută de multe țări, printre care și Mexic. Interdicția a fost semnată în 1912 la Haga și a fost inclusă în Tratatul de la Versailles în 1919, începând o nouă eră antidrog din cauza căreia Mexicul e azi îngropat între munți de cadavre.
La începutul secolului 20, nimeni nu înțelegea prea bine noua prohibiție a drogurilor. Cocaina și morfina produse de companiile farmaceutice europene se dădeau cu ușurință pe rețetă.
Droguri precum iarba erau considerate vulgare din cauză că le utilizau săracii; clasele superioare foloseau opiu și heroină, de obicei prescrise de doctori.
Mexic a devenit un punctul de trecere pentru toate substanțele ilegale din US, datorită unei fisuri ciudate. În 1909, guvernul Statelor Unite a interzis importul de opiu pentru consum intern (în afara uzului medical); totuși, era legal să fie importat în State și exportat imediat în Mexic și alte țări. Afacerea era prea profitabilă pentru a interzice total trasnporturile de narcotice în Statele Unite. În scurt timp, traficanții americani și europeni au găsit parteneri mexicani care aduceau opiu din Macau în san Francisco, îl trimiteau imediat în Mexic și de acolo îl transportau din nou, ilegal, în Statele Unite. Mexic a început să-și dezvolte o reputație de facilitator al utilizării de droguri și a altor obiceiuri discutabile.
Guvernul mexican și cetățenii săi au reacționat învinovățindu-i pe imigranții chinezi, o țintă ușoară. Oamenii de afaceri mexicani erau invidioși pe succesul antreprenorilor chinezi și toată lumea, chiar și populația indigenă, îi considera inferiori. La scurt timp, guvernul a aprobat un număr de prohibiții. În 1923, președintele Álvaro Obregón a interzis importul tuturor narcoticelor. Doi ani mai târziu, președintele Plutarco Elías Calles a negociat cu guvernul Statelor Unite să intensifice condamnarea narcoticelor și a traficanților de alcool. Dar asta nu a oprit circulația drogurilor.
Lupta înarmată împotriva drogurilor în Mexic s-a intensificat în 1947, când Harry Aslinger, primul comisar al Biroului Federal de Narcotice (un precursor al DEA), a pus presiune pe guvernul mexican să lanseze operațiuni antidrog în nord-vestul Mexicului (mai ales în Sonora, Sinaloa, Durango și Chihuahua). Această luptă cu arme s-a întețit între 1960 și 1970, când consumul de droguri recreaționale de către tineri a devenit mai popular de ambele părți ale graniței.
Războiul cu drogurile a devenit o obsesie americană. Nixon și Reagan au inițiat campanii care frizau nebunia. De exemplu, în 1969, în timpul operațiunii Interception, granița intre America și Mexic a fost închisă temporar, într-o încercare de a-i convinge pe oficialii mexicani să captureze și să ucidă mai mulți traficanți. În 1976, guvernul Mexicului a lansat operațiunea Condor, prin care soldații distrugeau orașe și ucideau populații întregi pentru a proteja lumea de maleficii cultivatori de marijuana și mac.
Organizațiile traficante care transportau drogurile peste graniță au reacționat la aceste agresiuni cumpărând mai multe arme, investind mai mulți bani în coruperea politicienilor și devenind tot mai violenți și imprevizibili.
Era o vreme când consumatorii de droguri nu erau considerați o problemă de sănătate publică, Asta datorită doctorilor, care aveau grijă ca toată distracția să tămână sub jurisdicția lor. De fapt, în 1940, Departamentul de Sănătate al Mexicului a reușit să înainteze cu succes un act care legaliza drogurile în toată țara. Pentru o scurtă perioadă de timp, utilizatorii au putut merge la dispensare unde doctorii le ofereau doze zilnice de heroină și alte substanțe la prețuri mai mici decât cele de pe piața neagră. Logica guvernului era că puteau să țină consumatorii la distanță de probleme și în același timp puneau capăt traficului ilegal. Legalizarea a durat doar câteva luni înainte să fie anulată, în principal din cauza presiunii venită din partea Statelor Unite.
Acest război continuă și azi, dar e mult mai brutal și sângeros decât oricând și nu dă semne că s-ar opri prea curând. Cei mai mulți oameni cred că ideea legalizării e o nebunie – o pierdere nerealistă de vreme. S-ar putea să aibă dreptate; sunt prea mulți bani în joc pentru politicieni ca să ne dea voie să folosim droguri după bunul plac și să elimine piața neagră care a cauzat atâtea morți. N-o să-i judec, dar nici n-o să fiu vreodată de acord. Legalizarea s-a întâmplat deja o dată, și pot să văd pacea din ochii înlăcrimați ai stonerilor din zilele acelea.
Froylan Enciso e masterand în istorie la Universitatea de Stat din New York, Stonybrook. Dizertația lui se concentrează pe piețele de droguri din Sinaloa, Mexic.
Traducere: Oana Maria Zaharia