Cum a fost ca româncă la o nuntă a ultimilor samariteni din lume

nunta ultimilor samariteni, ultimii samariteni din lume

Dincolo de conflictul israeliano-palestinian se ridică Muntele Garizim, cel mai sfânt loc pentru samariteni – oamenii despre care ai auzit, probabil, din pilda care spune că orice străin care ajută un necunoscut este un Bun Samaritean. Dar ei nu sunt doar personaje biblice, ci există în continuare, cocoțați deasupra orașului Nablus, din Palestina, în micul sat Kiryat Luza, în care ura dintre evrei și musulmani rămâne la poarta care-i rupe de restul lumii.

Un taximetrist palestinian mă lasă la poarta asta și se întoarce, pe drumul șerpuit, către Nablus, fosta capitală a Samariei. Satul se află sub control deopotrivă israelian și palestinian. Intru cu greu în sat, după ce doi colegi îi explică gardianului că mergem la nuntă. E ziua în care se căsătoresc Ruba și Sam, tineri samariteni, și un motiv de sărbătoare pentru întreaga comunitate.

Videos by VICE

Ei sunt ultimii samariteni ai lumii: 850 de oameni care locuiesc, aproape în mod egal, în Kiryat Luza și Holon, un oraș din apropiere de Tel Aviv.

1531478105606-P6260037
Fratele marelui preot, fondatorul muzeului local din satul samaritean de pe Muntele Garizim.

Care-i treaba cu samaritenii

Pe scurt, samaritean se traduce în ebraica antică cu „păzitor al adevărului, al Torei”. Spun despre ei că sunt „originalii”. Au cea mai veche limbă, cea mai veche religie, cea mai veche biblie. Samaritenii au fost oropsiți de cam toate popoarele care au trecut pe acolo, dar au rezistat în Țara Sfântă de peste trei mii de ani.

S-au format din amestecul iudeilor cu asirienii în 721 î.Hr și odată cu despărțirea de iudei, în secolul X î.Hr, au format Regatul de Nord – care devine mai târziu Samaria, în timp ce evreii aveau Regatul de Sud, cu capitala la Ierusalim. De aici n-au mai avut parte decât de războaie, strămutări forțate și un Imperiu Bizantin care i-a redus de la două milioane la câteva sute de oameni.

Nu intru și în toată povestea religioasă, important este că muntele ăsta e sfânt pentru că, în biblia lor, a zecea poruncă zice că aici trebuie ridicat un altar lui Dumnezeu. Samaritenii respectă doar cele cinci cărți ale lui Moise din Vechiul Testament, adică Pentateuh, și resping restul Bibliei. Cu toate astea, ne spun și povestea lui Iisus care s-a întâlnit cu femeia samariteancă, la fântâna lui Iacov, pe același munte.

Astăzi, însă, samaritenii sunt aceste personaje neutre într-o zonă în care israelienii și palestinienii continuă să se lupte, fără izbândă. Mulți dintre ei dețin trei pașapoarte și pot vota la alegeri în: Israel, Palestina și Iordania.

„Noi vrem să credem că putem construi un pod de pace între Israel și Palestina”, îmi spune Abood, un tânăr samaritean de 23 de ani.

1531476780686-P6260025
Abood, 23 de ani, tânăr samaritean din Kiryat Luza, la muzeul local.

Abood, pe numele lui jumătate arab, jumătate evreu – Abdullah Cohen, este ghid la muzeul local din sat și student la informatică. Abood face parte din familia Cohen, descendentă din tribul Levi, și una dintre cele patru familii de samariteni care au supraviețuit vremurilor. Pentru că e un Cohen înseamnă că într-o zi ar putea deveni mare preot al samaritenilor, cum este în prezent bunicul lui, în vârstă de 85 de ani.

Tânărul știe însă că n-are prea multe șanse: „Pentru asta trebuie să trăiesc o viață destul de sănătoasă”. Trebuie să îndeplinească două condiții majore: să fie cel mai în vârstă din familia Cohen și să trăiască pe Muntele Garizim.

Dar Abood nu se grăbește s-ajungă acolo. Îi place libertatea, chiar dacă trăiește într-una dintre cele mai închise societăți din lume. Cu o zi în urmă, când ne-am cunoscut la muzeu, împreună cu grupul de jurnaliști români cu care am venit în Palestina, m-a invitat la nunta din comunitate. Așa că m-am întors să văd dacă se bagă manele, sarmale și dacă se fură mireasa și la bunii samariteni.

1531479503250-P6260043
Case de pe strada principală din satul samaritean.

Fuste scurte chiar și de Sabat

Credeam c-am să mă lovesc de conservatorism și haine tradiționale, dar odată intrată în sat, fetele pe tocuri, cu fuste scurte și părul coafat pretențios, care se îndreaptă spre locul nunții, îmi dau cu prejudecățile în cap.

Abood râde de mine: „Chiar și sâmbăta, de Sabat, femeile poartă fuste scurte”.

Sabatul este respectat cu sfințenie aici: nu se muncește în casă, nu se gătește, nu se folosește electricitatea, toată lumea merge la sinagogă și se roagă de șapte ori pe zi. Și tinerii și bătrânii fac asta de vineri seara până sâmbătă, la apus. Dacă lipsești de la sinagogă, toată lumea o să observe asta, spune Abood. „Dacă ieși pe stradă și îți folosești telefonul, lumea va spune că faci ceva nebunesc.” Fiecare final de săptămână este marcat de aceste reguli despre care Abood spune, totuși, că sunt binevenite.

„Sabatul e o evadare, altfel am sta toată ziua cu capul în telefoane.”

Dincolo de tradiții, „samaritenii se adaptează şi adoptă lucrurile moderne: avem televiziune, internet, Facebook şi Twitter. Călătorim în SUA şi Europa, în multe ţări, samaritenii sunt moderni”, după cum ne-a spus și Hasni Cohen, fratele marelui preot, cel care a fondat muzeul local în urmă cu 22 de ani, cu ajutorul lui Yasser Arafat.

Cu toate astea, tehnologia a adus ceva vrajbă în sat: au sau nu voie să folosească aerul condiționat în sinagogă. Abood e ușor amuzat de povestea asta. A fost o dezbatere importantă în comunitate și cele două sinagogi au luat decizii diferite: una folosește aerul, cealaltă refuză. „Nu există nicio regulă scrisă despre așa ceva.” De unde și confuzia liderilor comunității.

În celelalte zile ale săptămânii, însă, samaritenii trăiesc la fel ca oricare dintre noi. Doar că pe un munte sfânt, și sunt conduși de un mare preot, și fac sacrificii de miei și au cel mai mare barbecue din Țara Sfântă, și merg cu toții în trei pelerinaje pe an, și societatea lor e cam ca în Game of Thrones, și au vreo 15 feluri de tahini și nici nu prea au voie să se căsătorească în afara comunității.

1531477396934-samariteni-nunta1
Nunta samaritenilor într-o seară de miercuri. Se numește „The White Wedding”.

Nuntă în sat

Acum, însă, se căsătoresc doi tineri din comunitate. Pe drum, Abood îmi spune că mireasa are 26 de ani, iar mirele, 35 de ani, și vine după o poveste tragică: „iubea altă femeie, dar ea a murit și toată lumea s-a întrebat dacă va reuși să găsească pe altcineva din comunitate. A avut noroc.”

Ajungem la o terasă în aer liber, amplasată între bloculețele albe și vilele cochete din sat. E decorată festiv, dar nu exagerat, cu mese încărcate cu mâncare și băutură. Da, samaritenii beau alcool. În spate, se vede cortul amenajat, cu ringul de dans și alte mese, rotunde. În mijlocul terasei stă un grup de preoți bătrâni, îmbrăcați în sutane negre, cu chipiuri roșii, care încep un fel de incantație, semn că mirii trebuie să sosească.

În aer miroase a bahur, un fel de tămâie din lemn de agar. Mirii apar într-o limuzină Mercedes, neagră, care oprește în fața intrării. Sunt îmbrăcați convențional, rochie albă, costum. Mă-așteptam la ceva mai spectaculos, dar sigurii care sparg peisajul tipic de nuntă sunt preoții care-și continuă cântarea. Doar familiile și câțiva apropiați par atenți la ce se întâmplă pe partea religioasă, în rest, tinerii beau bere, își fac selfie-uri, copiii stau cocoțați pe garduri.

„Marele Preot va citi acum ceea ce se numește Ketubah – un angajament matrimonial, un fel de contract între familii”, îmi explică Tomer, unul dintre prietenii lui Abood. „E toată comunitatea aici, de pe munte și din Holon. Doar cei care au probleme de sănătate sau care n-au putut călători n-au venit”, mai spune el.

Marele Preot începe să recite ceva în ebraica veche, pe un ton gros și sacadat. După minute bune de răgușeală, lumea își pierde interesul, tânjește să audă din boxe niște habibi.

1531478879837-nunta-de-samariteni-bautura
Am primit patru sticle de șampanie de la unul dintre barmanii palestinieni din Nablus, care servea la nunta din seara aia.

Dacă pleci din comunitate, îți pierzi samaritanismul

În timpul ceremoniei, îl întreb pe Tomer ce se întâmplă dacă o femeie din comunitate se îndrăgostește de cineva din exterior. „Doar bărbații pot aduce femei din afară, pentru că tradiția spune că fata devine parte din familia bărbatului și nu invers. Dacă vrei să pleci, ești liberă să pleci, dar îți pierzi apartenența la comunitate.”

Practic, tradiția are prioritate în fața iubirii. Asta este una dintre marile provocări pentru tinerii de aici. Să rămână pe loc.

1531477493432-P6270050
Tomer, în așteptarea mirilor.

„Aș vrea ca traiul în afara comunității să fie mai acceptat. Asta nu are legătură cu religia, ci cu faptul că avem o comunitate atât de mică pe care trebuie să o creștem. Probabil cei mai bătrâni cred că dacă pleci departe, pentru mult timp, nu-ți mai respecți la fel tradițiile. Personal, nu am nicio problemă cu cineva care pleacă afară”, povestește Abood care a fost plecat în Anglia, Polonia și Austria. Dar nu ai voie să dispari mai mult de o lună.

Samaritenii vor să-și țină tinerii aproape, tocmai pentru că, în 1919, după Primul Război Mondial, au trăit un moment crucial: mai existau doar 146 de samariteni care trăiau într-o comunitate din Nablus. Cu timpul, pentru a-și extinde fondul genetic, au început să accepte căsătorii cu evreice, dar n-a fost îndeajuns.

Un studiu de acum câțiva ani le-a arătat că, dacă nu primesc oameni din exterior, vor ajunge să fie doi bărbați la o femeie, ceea ce le-ar îngreuna considerabil extinderea, mai ales una fără defecte genetice.

1531477626060-alexandra-ucraina
Alexandra este a doua femeie din Ucraina care a intrat în comunitatea samaritenilor.

Soluția pentru samariteni vine din Ucraina

Și defectele astea există. Le văd la câțiva oameni de la nuntă, cu dizabilități locomotorii. Abood spune însă că problema nu este atât de gravă, deși au mai existat cazuri de veri care s-au căsătorit între ei. „Avem și persoane care s-au născut cu deficiențe de auz, dar incidența este undeva sub 0,5%.”

Ca să evite asta, samaritenii au găsit o soluție. Și ea vine din Ucraina. În 2001, comunitatea a primit-o pe Lena, iar după ea au mai urmat încă 14.

„Orice blondă pe care o vezi aici vine din Ucraina”, îmi spune Tomer cu un rânjet complice. Încep să caut blonde, printre nuntași, și privirea mi se oprește pe o tipă înaltă, îmbrăcată într-un deux-pièces roșu aprins, cu un copil de mână. E Alexandra, din Herson, sudul Ucrainei.

N-apuc însă să mă duc la ea, fiindcă slujba religioasă se încheie și lumea se mută în cort. Începe petrecerea. Mirii intră triumfători pe ringul de dans pe melodia „Conquest of Paradise” de la Vangelis. Artificii, aplauze, baloane, camere de filmat, fum de discotecă și dansul se pornește pe „Rida” lui Kafek Bi Kafi.

Dau cu Shazam s-o găsesc p-asta, apoi mă pierd în orientalele care urmează. Deopotrivă arăbești și evreiești.

Oamenii dansează cu mișcări de mâini și șolduri pe care niciun pick-up artist nu știe să te învețe. O zăresc la o masă pe Alexandra și mă duc să vorbesc cu ea. Înțelege greu ce-i spun, pentru că nu rupe deloc engleză, dar insistă să vorbim în rusă.

Îl chem pe Abood să salveze situația. Alexandra, 34 de ani, și-a cunoscut samariteanul printr-o agenție de matrimoniale. Bărbatul a venit în Ucraina, a vorbit cu ea și după o săptămână a cerut-o de nevastă. Locuiește de 15 ani în comunitate și spune că n-a plecat după bani, ci pentru că „aici, toată lumea e mai bună și mai serioasă decât acasă. Aici sunt oameni care mă iubesc”. A învățat araba și ebraica și, în timp, a reușit să se obișnuiască și cu Sabatul, deși i-a fost greu la început.

„Îmi plac tradițiile samaritenilor, dar viața de zi cu zi este una cât se poate de modernă”, povestește Alexandra, care are doi băieți și-o fată.

Nu s-a gândit dacă ar fi de acord ca fiica ei să se mărite cu cineva din afara comunității, dar spune că și-ar dori totuși să fie cineva îndepărtat, pentru a evita orice riscuri genetice. Tocmai asta nu-i place la samariteni: „prea multe căsătorii în familie”.

În comunitate mai sunt și alte fete din Ucraina, dar nu fac notă discordantă de restul samaritenilor. „Suntem toți o familie, aici”. Mama și prietena ei cea mai bună, din Ucraina, vin deseori în vizită și ea, la rândul ei, se duce anual în orașul natal, împreună cu copiii.

Femeile care vin în comunitate au șase luni de probă, un fel de trial, în care trebuie să învețe tradițiile, să le poată transmite mai departe copiilor, să se familiarizeze cu Sabatul și să se obișnuiască cu gândul că vor trăi mereu la poalele muntelui Garizim. În asta, constă, de fapt, păstrarea identității samaritenilor.

Pe de altă parte, orice femeie care pleacă de aici nu se mai poate întoarce în comunitate. „Noi luăm, nu dăm”, îmi spune un bătrân samaritean, care zice că m-ar primi și pe mine cu brațele deschise. Merge și România.

1531477817367-samariteni-nunta4

Israel vs Palestina, la samariteni în sat

Samaritenii sunt deschiși cu turiștii de peste tot din lume, vor ca oamenii să afle despre existența lor, să le cunoască povestea, să le viziteze locurile sfinte. Își păstrează o direcție neutră, cum spune fratele marelui preot, pentru a se proteja:

„De fiecare dată le-am zis palestinienilor și evreilor că trebuie să învețe de la samariteni. Războiul nu este bun pentru niciunii. Cred că trebuie să existe o țară pentru palestinieni și una pentru israelieni. Ierusalimul de vest pentru evrei, cel de est pentru arabi. Fără asta, nu există pace, și dacă nu e pace aici, nu e nicăieri în lume.”

De fapt, muntele ăsta sfânt e un loc de întâlnire neutru. Samaritenii din Israel pot veni aici fără probleme, la fel cum vin și alți israelieni pentru a-și întâlni prieteni palestinieni. Dar asta nu înseamnă că toți samaritenii gândesc la fel despre conflictul care macină cele două țări.

Ameer, de exemplu, e un tânăr de 23 de ani, care-a venit la nuntă din Holon. Lucrează în Israel, are o singură naționalitate: israeliană, spre deosebire de samaritenii de pe munte, și-mi spune bucuros, la coada de la dozatorul de bere, că în două săptămâni se însoară cu verișoara lui Abood. „E rar să găsești o fată din familia Cohen.”

1531477727693-P6270056
Ameer și iubita lui sunt din Holon, oraș lângă Tel Aviv, Israel.

Dintr-o bere într-alta, ajungem să vorbim despre conflictul israeliano-palestinian și opinia lui diferă de ce-am mai auzit până acum la nuntă: „Cred că, dacă palestinienii chiar ar fi vrut pacea cu Israelul, ar fi obținut-o acum mult timp. Israelul a făcut tot ce a putut pentru pacea cu palestinienii, dar ei nu o vor, pentru că maximul pe care Israelul îl poate da palestinienilor este minimul pe care ei și-l doresc”, îmi explică el.

Îmi spune însă că n-a avut niciodată probleme, ca samaritean și israelian, dar crede c-ar fi periculos pentru el să coboare de pe munte, în Nablus, pentru că nu știe arabă. În timp ce vorbim, samaritenii se înghesuie pe ringul de dans pentru marele hit Tel Aviv.

Ameer o ia pe iubita lui de mână și se pierd în mijlocul mulțimii.

Nu fură nimeni mireasa și nici sarmale nu sunt pe mese, dar muzica îi aduce laolaltă pe toți samaritenii: cu rochii scurte, hijaburi sau costume scumpe.

E abia 23.45, dar sindrofia se apropie de final. E oricum, o zi de miercuri. Tatăl mirelui ia microfonul și face un fel de dedicație de final, mai mult cântată, care se încheie cu Inshallah. Mirii pleacă la casa lor, dar Abood și prietenii lui n-au somn.

1531477845493-Screen-Shot-2018-07-13-at-130118
Dansul de final, în care mirele este purtat pe umeri de unul dintre cavaleri, iar mireasa a fost urcată pe un scaun și susținută de restul bărbaților de la nuntă.

Un cui cu marijuana medicinală pentru pace

Așa ajungem în curtea casei lui Brito, un băiat de 25 de ani care lucrează în Tel Aviv și care și-a plănuit deja vacanțele pe următorii trei ani: Amsterdam, Islanda, și Australia. Mulți dintre samariteni au joburi în Israel și asta le garantează salarii mai mari decât în Palestina. Pentru samaritenii de pe muntele Garizim nivelul de trai e mai înalt ca la Dubai.

Ne așezăm în balansoarul din curte, iar lumina nopții face ca totul să pară alb în jurul meu: casa, terasa, balansoarul, gardul. Brito aprinde nonșalant un cui cu marijuana medicinală. „În Tel Aviv e cel mai bun canabis medicinal din lume”, spune el.

Într-adevăr, Israelul este lider mondial în producția de canabis medicinal și tot ei l-au dat pe Profesorul Raphael Mechoulam, părintele canabisului modern, primul om care a descoperit și a studiat efectele THC-ul.

„Celor bătrâni nu le place ideea de fumat iarbă, dar așa e în orice țară din lume. Unii oameni din comunitate vorbesc despre beneficiile medicinale ale canabisului, alții nu înțeleg iarba”, îmi spune Abood râzând. E optimist că într-o zi marijuana va fi ca fustele mini: odată interzise, acum purtate și de Sabat.

În tabloul ăsta complet surprinzător, cei doi băieți samariteni răspund la orice întrebare despre viața lor din comunitate.

Cel mai greu lucru? Să ții Sabatul și să nu faci sex până la logodnă.

Cel mai mare vis? Să poată pleca fără să însemne că își părăsesc comunitatea. Pentru că iubesc tot ce este pe muntele ăsta. „Poate o să ajung eu mare preot și o să fac legal asta”, glumește Abood.

Femeile au voie să avorteze? Doar în condiții excepționale, care țin de sănătate.

Ce cred despre gay? „Eu nu judec oamenii după orientarea sexuală, dar nu mă întreba ce credem din punct de vedere religios”, îmi spune Abood.

Câte soții ai voie ca samaritean? Brito spune „fără număr”, de data asta Abood îl contrazice: „ai voie patru”.

1531477937801-samariteni-3
La plecarea din satul samaritean.

Se stârnește o dispută între cei doi despre ce scrie în Tora și cine are dreptate. „Sunt dese astfel de dezbateri între mine și Brito”, spune Abood. E ca și când te-ai uita la doi tineri ca oricare alți tineri, de oriunde altundeva: beau, fumează, râd, discută despre fete și cariere. Doar că aici, la poalele muntelui sfânt, e vorba despre libertate și tradiții, despre constrângeri și viitor, despre legile din Tora care planează asupra vieții lor, oricâte cuie ar fuma.

Articolul a fost modificat după publicare.

https://www.facebook.com/viceromania/