Săptămâna familiei tradiționale

Am vorbit cu mame din România despre cum e să-ți crești singură copilul

„În România există conceptul ăsta cum că femeia este de vină că a părăsit-o bărbatul, sigur-sigur a făcut ea ceva de și-a luat ăla lumea în cap.”
8.3.17
mama
Fotografie de Jessica Pankratz via Flickr

Când apar copiii în viața ta, totul se schimbă. Totul! Viața ta de zi cu zi (și de noapte), viața ta socială, tu însăți (sau însuți, că nici tații nu scapă). Practic, nu mai ești tu în mijlocul lumii tale, ci mogâldeața aia la care te uiți și-ți vine să-ți dai palme, din diverse motive. Fie la gândul „ce dracu' o fi fost în capul meu" (mai ales când ești părinte tânăr) sau „Oau, eu am făcut ființa asta minunată?". Stările astea oscilează, dar, per total, e fain să ai copii, zic eu. Stau dovadă toate familiile care au mai mult de un copil, n-or fi toți nebuni să insiste în ceva ce nu le aduce fericire.

Publicitate

Dar să crești un copil sau mai mulți, în doi, e cum e. Te descurci, totul se împarte, de la schimbatul scutecelor la luarea deciziilor privind creșterea și educația plodului. Eh, când vorbim de un părinte singur, trecem în altă sferă, a celor pe care eu îi bănuiesc de ceva superputeri.

Așa că m-am gândit să le dau cuvântul mamelor singure, să-ți spună unde găsesc resursele psihice, emoționale și financiare să ducă (mai) tot greul singure.

Ana-Ioana Hrincescu, 35 de ani, operator call center

1488978292871-ana-hrincescu

Ana Hrincescu. Fotografie din arhiva personală

VICE: De când ești mamă singură și din ce motive?
Ana-Ioana
: Din vara lui 2013. Nici nu îmi vine să cred că a trecut atâta timp. El a plecat din țară, pentru un job mai bine plătit ca aici. Apoi timpul, distanța și alte discuții au schimbat natura relației dintre noi, până în punctul în care nu mai era nimic de făcut să rămânem împreună.

Ce e cel mai greu, ca mamă singură?
Uff… mie nu mi se pare că este un singur lucru mai greu. Multe mi s-au părut grele până am reușit să trec prin ele și multe mi se par grele și acum. Deciziile cu privire la copil, de la hrana și modul în care reacționezi în fața bolilor, socializarea cu alți copii și părinți, până la deciziile în privința educației. Am simțit de mai multe ori nevoia să împart responsabilitatea cu cel cu care trebuia de la bun început să o împart. Și, cum copilul meu este băiat, se simte câteodată nevoia de o prezență masculină și eventual de un cuvânt care să-l ghideze. Pe lângă astea, lipsa timpului liber sau a banilor nu a mai părut foarte importantă.

Publicitate

Te-ai simțit vreodată judecată de ceilalți?
Daaa, în special la început. În România este conceptul ăsta… ciudat i-aș spune, ca să rămân politicoasă, cum că femeia este de vină că a părăsit-o bărbatul, sigur-sigur a făcut ea ceva de și-a luat ăla lumea în cap. Inițial mă afecta destul de mult, încercam să mă apăr și să explic că, până la urmă, a fost o decizie comună, luată pentru binele nostru: al meu, al lui și al copilului. După un timp am învățat că lumea oricum vorbește și oricum crede doar ce vrea, indiferent ce zic sau fac eu. Și am eliminat din viața mea persoanele neimportante, iar celorlalți le-am explicat că este subiect închis comentariilor. A fost mult mai bine după!

„Liniștea, în toate formele ei - afectivă, psihică, reală - asta chiar este de ajutor."

Cum anume reacționează oamenii când află că îți crești singură copilul?
Pe lângă reacția de surpriză, în secunda următoare, apare mila. Ei bine, este deranjant. Nu ne ajută cu abolsut nimic mila! Accept și primesc ajutor în toate formele, de la vorbe bune până la hăinuțe. Dar mila doar încurcă și trage în jos. Eu muncesc, trăiesc, îmi cresc copilul, nu suntem pe moarte nici eu, nici el. Este greu, dar milă îți este de un pisoi părăsit în ploaie sau de un om fără nicio speranță. Eu am multă speranță, unii spun că prea multă (râde).

Cum arată viața ta socială?
Cel mai des îmi petrec serile de weekend ca în oricare altă seară (râde). Dar asta este alegerea mea, nu mă ține nimeni și nimic cu forța în casă, doar prefer să îmi petrec timpul cu copilul meu, consider că așa mai recuperez perioadele din zi când nu sunt lângă el. Găsesc timp pentru viața socială. Evident, nu atât de mult ca o femeie fără copii și nu chiar atât de mult ca o femeie care nu este părinte singur. Dar nu trebuie să îmi petrec serile prin baruri pentru a considera că am viață socială. Am prietene, atât cu copii, cât și fără, cu care țin legătura la telefon, pe messenger, și cu care mă văd cu copilul după mine sau nu, că îl pot lăsa cu părinții mei fără frică. Am ieșit de mai multe ori la o cafea sau un suc, inclusiv seara. Consider că o pauză din când în când, de relaxare, de deconectare de la el, este utilă și pentru el.

Publicitate

Cum ai făcut față greutăților financiare?
Mă lovesc de ele la tot pasul. Cel mai greu a fost la început, apoi am învățat, din experiență proprie, să aleg ce este prioritar, esențial. În timp, afli că nu ai nevoie de tot felul de lucruri pentru a trăi normal. Da, renunți la lucruri, la excese, la răsfățuri zilnice. Și uneori apreciezi mai mult o prăjitură când o mănânci o dată pe lună decât dacă o mănânci zilnic. Cumpăr mai puțină mâncare, așa că se consumă toată, nu mai rămâne să se strice sau să o aruncăm. Caut reduceri, cantități mai mari sau mai mici în funcție de raport cantitate/preț. Am intrat într-un grup de mame singure și ne mai ajutăm una pe alta cu ce avem nevoie, dacă avem în plus. Nu este milă, este ajutor, și nu este cazul să ne fie rușine.

Unii părinți reușesc cu greu (sau deloc) să nu îl vorbească de rău pe celălalt, fapt care îi dăunează celui mic. Tu ai avut această problemă?
Nu, chiar deloc. Consider că trebuie să ajungă el să îl cunoască și să decidă el cât de bun sau rău este. Plus că mă gândesc că va crește și vreau atunci să mă iubească, nu să mă urască pentru că i-am băgat tâmpenii în cap despre tatăl lui. Gândesc în perspectivă.

„Dacă am nervi pe tatăl lui, îi vărs pe tatăl lui, în scris, pe mess, când nu sunt lângă copil."

Dana Marin, 43 de ani, director financiar în ONG

1488978312339-dana-marin

Dana Marin. Fotografie din arhiva personală

VICE: Povestește-mi puțin despre tine și fetița ta, de când o crești singură?
Dana: Fetița mea, D., tocmai a făcut 4 ani. Pe tatăl lui D. l-am întâlnit târziu. Deși am fost colegi opt ani în școala generală și avem mulți prieteni în comun, ne-am cunoscut abia când eu aveam 37 de ani. După două luni m-a cerut de nevastă și după nici un an ne-am căsătorit. Eram însărcinată în două luni când ne-am căsătorit. Am avut mari dubii asupra căsătoriei. Nu l-am iubit. Dar nici în ziua de azi nu-mi pot da seama de ce am făcut ceva ce nu-mi doream. Glumind cu prietenii, spun că a fost un accident.

Citește și: Cum e să fii mamă adoptivă la 23 de ani

Am divorțat de el când D. avea 11 luni, după numai 18 luni de căsătorie. Din punctul meu de vedere, căsătoria noastră a fost o greșeală. Am luat decizia de a divorța, o decizie unilaterală, el nu considera că ar fi ceva în neregulă cu noi. M-am gândit foarte mult la cum va fi afectată D. Și aș fi fost de acord să nu mă despart de tatăl ei, dacă acesta ar fi fost prezent în viața ei, atât fizic, cât și emoțional. Dar chiar și atunci, când locuiam împreună, el nu exista lângă noi, nu-și petrecea timpul liber cu noi.

„Acum, la trei ani de la divorț, nu regret deloc decizia luată și sunt convinsă că a fost cea mai bună pentru amândouă."

Ce e cel mai greu când lipsește un tată din peisaj?
Cel mai greu este atunci când copilului îi este dor de el. Și tu nu-l poți aduce. După divorț avem custodie comună. Iar timpul de vizitare convenit este generos, zic eu: luni, miercuri, vineri de la 18-21. O dată la două weekenduri o poate lua. Treceau și câte trei-patru săptămâni fără să vină să o vadă. Eu nu am ținut cont de program. De câte ori a zis că vine, nu am avut nimic împotrivă. De multe ori mă rugam eu să vină să o vadă. Acum el s-a recăsătorit. Are o fetiță de cinci luni. Pe D. a început să o vadă mai des și chiar îmi cere să împărțim timpul ei, adică să stea 15 zile cu mine și 15 zile cu el.

Dă-mi exemple de situații în care prezența celui de-al doilea părinte ar fi ușurat considerabil lucrurile.
Mie nu mi-a fost ușor cu el. Așa că nu pot zice că prezența lui mi-ar fi ușurat ceva. D. cred că s-a obișnuit cu actuala situație și mi-a zis să-mi caut un băiat de „îndrăgosteală". Repet, ea simte lipsa prezenței masculine în viața ei. Dar este destul de echilibrată.

Publicitate

Te-ai simțit vreodată judecată de ceilalți?
Nu, niciodată. Am avut alături de mine oamenii care contează: prietenii, părinții, bunica mea și mătușa mea, colegii de serviciu (care intră, de fapt, la prieteni).

Cum stai cu viața socială? Când ai ieșit în oraș fără copil ultima dată?
Cam numeri pe degetele de la mâini ieșirile mele în oraș fără copil. Dar nu le simt lipsa. Îmi doresc atât de mult să stau cu ea, să ne plimbăm, să ne jucăm, să ieșim, încât nu simt nevoia și de altceva. Acum, de când tatăl ei o ia în weekenduri, eu am timp liber. Dar îl cam irosesc cu somnul și îndeletnicirile casnice.

Cum ai gestionat discuțiile cu D. despre lipsa tatălui?
Fiind foarte mică când am divorțat, a luat lucrurile ca atare. Prima dată când a înțeles că ea, eu și tatăl ei am locuit împreună a fost când avea cam un an și jumătate și a văzut niște poze. Discuții cu ea am avut multe, iar ideea acceptată de ea este următoarea: eu și tati am fost căsătoriți, ne-am iubit, ne-am dorit un copil și uite așa am născut-o pe ea. Dar acum eu și tati nu mai suntem căsătoriți. Tati acum e căsătorit cu S. și locuiește cu ea. Iar noi, eu și D., vom cunoaște un băiat simpatic, cu care să râdem mult și să ne plimbăm și să ne placă amândurora. Nu știu dacă mă voi căsători, dar pentru ea va fi un prieten foarte bun, mai mare (așa cum are prieteni copii poate avea și prieteni adulți). Dar în niciun caz asta nu înseamnă că va avea doi tați (așa cum vrea ea acum).

Publicitate

Te-ai lovit și de greutăți financiare, ca părinte singur?
La divorț, fostul soț a convenit să-mi dea pensie alimentară în valoare de 200 lei pe lună. Până când D. a mers la grădiniță nu am primit nimic de la el. Atunci a apărut o ceartă pentru că ne doream grădinițe diferite. Eu am înscris-o la grădinița preferată de mine, fără acordul lui, pentru că, atât timp cât el nu-mi dădea nici pensia alimentară, nu puteam crede că va plăti jumătate din taxa grădiniței (vreo 875 lei/ lună). Atunci el mi-a dat restanța la pensia alimentară (care pe 22 de luni a avut o valoare mai mică decât salariul meu). În prezent nu participă la niciun fel de cheltuieli. Din fericire, din punct de vedere financiar nu stau tocmai rău. Plus că, dacă aș păți ceva, părinții mei m-ar ajuta, așa cum o fac mereu, la nevoie.

Aș vrea doar să mai spun că a avea un copil, indiferent de statusul social, de starea materială etc., este cel mai minunat lucru de pe pământ. Deși eu declaram că nu vreau copii, D. mi-a schimbat punctul de vedere. Și îi mulțumesc pentru toată fericirea pe care mi-o oferă, pentru toată emoția bună și pentru toată iubirea. Și tot ce îmi doresc este să fiu capabilă să o fac fericită, să se simtă iubită și ocrotită. Pentru că ne oferim reciproc cea mai minunată relație pe care și-o poate dori cineva.

Mihaela P., 38 de ani, marketing manager

VICE: De cât timp îți crești singură copilul?
Mihaela: Nu sunt și nu am fost căsătorită niciodată cu tatăl copilului, am hotărât să mă mut singură cu copilul în septembrie 2015, deci sunt mamă singură de un an jumate. Am luat această hotărâre pentru că implicarea tatălui în aspectele ce țineau de creșterea copilului se micșora pe zi ce trecea și am considerat că un copil merită să aibă părinți implicați alături de el, chiar dacă tatăl nu va fi cel natural.

E ceva despre care poți să zici că e cel mai greu în a crește singură un copil?
Cel mai greu este când copilul vede alți copii alături de „mami și tati" și întreabă de ce lângă el e doar mami. Sau când copilul are nevoie să aibă discuții tată-fiu. Eu am băiat și e mai greu, e greu și pentru mine că nu mă pot consulta cu tatăl în decizii comune pentru copil.

Publicitate

Te-ai simțit judecată de cei din jur?
M-am simțit oarecum judecată de familia mea, însă nu pentru că am ales să plec cu copilul, ci pentru că „nu am fost suficient de atentă la semnele de lipsă de implicare ale tatălui, înainte de a decide să facem un copil".

Cum stai cu ieșirile în oraș, în weekend?
Weekendul îl petrec 75% acasă, cu băiatul. Ne relaxăm, ne jucăm mult împreună, ieșim afară dacă timpul permite, ieșim la cumpărături, vizităm prietenii. Având familia în provincie, îi mai vizităm cam o dată pe lună. Sau mai avem ieșiri de câte un weekend la munte, la mare etc., împreuna cu alți prieteni sau cupluri cu copii. Pentru viața socială singură, nu am timp. Unde se poate, iau copilul cu mine. Unde nu, gen bar, club, renunț la ieșire, pentru că nu am cu cine lăsa copilul, iar cu o persoană complet străină, adică o bonă, nu vreau să îl las.

Citește și: Cum e să fii mamă singură, transgender, în România

Ai avut discuții cu cel mic referitoare la lipsa tatălui? Cum a reacționat?
Băiatul este încă mic, are doi ani și opt luni, așa că discuții încă nu au fost. Doar când tatăl său pleacă seara acasă, după ce a fost la noi și l-a vizitat, întreabă „unde pleacă tati?" și eu îi spun că „tati pleacă la el acasă și va veni la tine data viitoare".

De probleme financiare te-ai lovit?
Da, m-am lovit, deoarece, cel puțin la început, tatăl copilului a primit foarte urât plecarea noastră și nu a contribuit cu absolut niciun leu la creșterea și întreținerea copilului, considerând că în acest fel mă pedepsește pe mine. Ulterior, am discutat și a fost de acord să contribuie cu aproximativ un sfert din cheltuielile ce țin de copil - creșă, mâncare, medicamente. Mai exact, din cheltuielile mari, nu întreținere, haine, încălțăminte etc. Am făcut față cheltuielilor muncind mai mult, mi-am completat veniturile cu cele încasate din colaborări, conexe celor provenite din jobul full-time.

Marina Albu, artist, 32 de ani

1488978331190-marina-albu

Marina Albu. Fotografie de Punky

VICE: Ce e cel mai greu când când lipsește celălalt părinte din peisaj?
Marina: La noi nu lipsește total din peisaj, cel puțin nu din al ei, dar cu desăvârșire din al meu. Atunci când îmi e greu nu pot suna pe nimeni să vină în ajutor. E greu pentru că și singurătatea apasă, în sine. Nu știu ce să zic, e cumplit de greu. Nu pot face singură tot ce e nevoie, pur și simplu nu am energia și timpul necesare.

Te-ai simțit vreodată judecată de ceilalți?
Nu vorbesc despre asta cu cei din jur.

Publicitate

Au fost anii ăștia de mamă singură așa cum ți i-ai imaginat când erai însărcinată?
Nu mi-am imaginat atunci vreun scenariu, însă speram totuși la o familie extinsă, nu să fim doar noi două. Dar nu am proiectat în viitor. A fost copleșitoare toată experiența, cu sute de momente în care simțeam că pur și simplu nu mai pot. Începând cu perioada de sarcină și încă se mai întâmplă.

Găsești timp și pentru viață socială? Cum te împarți?
Nu, nu pot să spun că găsesc vreo resursă pentru viață socială. Vorbesc și consum enorm în creșterea Lilei. Asta nu înseamnă că dispare toată umbrela socialului, socialul e și acea orice interacțiune, chiar și cele din cadrul lucrului pe care îl practică cineva. Deci nu e o izolare completă.

Ai avut discuții cu cea mică referitoare la lipsa tatălului? Cum sunt?
La noi nu sunt grele. Suntem relaxate amândouă și acceptăm ceea ce e ca pe un dat. Însă e adevărat că mi-a spus de câteva ori că i-ar plăcea să locuim cu toții împreună.

Cum ai făcut față greutăților financiare pe care le întâmpină mulți dintre părinții singuri?
Aoleooo. Cu banii a fost horror. Încă e. Nu știu cum o vom scoate la liman. Cred că va trebui multă încredere și chiar puțină nebunie să îmi imaginez că se va schimba radical situația. Trebuie să cred că e posibil. Altfel nu va putea fi.

Mihaela Nacu, 47 de ani, responsabil financiar

1488978411628-mihaela-nacu

Mihaela. Fotografie din arhiva personală

VICE: De când ești mamă singură?
Mihaela: Am fost mamă singură de la început, Clara nu își cunoaște tatăl. Cel biologic este altul decât cel din acte, distanța între despărțire și divorț a fost de șase ani și numele tatălui de pe certificat a fost varianta cea simplă. Adică să-i dau numele soțului. M-am despărțit în 2008, Clara s-a născut în 2010, am divorțat în 2014.

Tatăl ei biologic știe de existența ei și nu a dorit să își cunoască fiica?
Corect.

Publicitate

Cum au decurs discuțiile despre lipsa tatălui din viața ei?
Discuțiile au pornit de la mine, pe la 3-4 ani, acum are 6 ani, deoarece ea nu întreba nimic despre tatăl ei. În continuare rar vrea să discute acest subiect. Acum răspunde la întrebarea despre tatăl ei cu: „nu am tată" sau „nu este în țară".

Cum ți-ai descrie viața socială?
Viață socială, orice ar însemna, nu prea am, spre deloc. Bunicii au murit, alte rude în București nu există. Există o bonă la care pot apela limitat din cauza posibilităților financiare reduse. Mai este fosta cumnată, care stă în provincie și la ea doar mergem uneori în vacanță. În ce momente din viața fetei tale simți că duce cel mai mult lipsa tatălui?
Atunci când vede alți copii alături de tați, îi simte lipsa.

Unii părinti reușesc cu greu (sau deloc) să nu-l vorbească de rău pe celălalt, fapt care îi dăunează celui mic. Tu ai sau ai avut această problema?
Nu, am considerat că nu are sens să-l vorbesc de rău, fiecare cu deciziile și conștiința lui.

Te-ai simțit vreodată judecată de cei din jur pentru că îți crești singură copilul?
Da, de la momentul în care am anunțat că păstrez copilul până acum.

De către cine te-ai simțit judecată și cum s-a manifestat această stigmă, să-i zicem?
Prieteni și colegi de serviciu mi-au spus că nu este bine și sănătos pentru un copil să-l crești singură. Și că mie îmi va fi foarte greu pentru că nu am niciun ajutor. Și mai sunt unii copii care se distanțează de copil când află că „nu are tată".

Cristina T., 36 de ani, fotograf

VICE: Spune-mi câte ceva despre tine, de când și din ce motive ești mamă singură.
Cristina: Am un an și trei luni de când sunt singură, am o fetiță și am pus punct relației pentru că nu ne mai înțelegeam. Fetița are acum doi ani și cinci luni.

Tatăl participă în creșterea copilului?
Da. În sensul că este aproape în fiecare zi la grădiniță sau la mine, să o vadă, luăm deciziile împreună - grădiniță, doctor și ce mai e.

Publicitate

Ce e diferit acum față de cum era când locuiați împreună, în ce privește creșterea copilului?
Și atunci era implicat, dar noi nu ne mai înțelegeam. Creșteam copilul în certuri, reproșuri și jigniri zilnice. Nu se întâmpla o dată pe săptămână să ne certăm, ne certam în fiecare zi.

Îți este mai greu să o crești de când el nu mai este sută la sută lângă tine?
Normal că îmi este greu. Noi ne-am despărțit în momentul în care eu eram în indemnizație, nu aveam un salariu, mă descurcam cu ăia 700 de lei pe lună, din care trebuia să îmi plătesc o casă, pentru că am vrut să am casa mea, asta dinainte să-l cunosc, și trebuia să plătesc o rată la casă, plus toate costurile casei, plus copilul. Mi-a fost greu dar, pentru liniștea mea și a Emei, cred că a fost cea mai bună alegere.

Din ce am citit pe grupurile de mame singure, nu sunt ușoare discuțiile cu cei mici despre lipsa tatălui.
Știe că tatăl ei stă la el acasă, că o iubește foarte mult. Știe, nu i-am ascuns nimic, și ea vorbește și înțelege ce se întâmplă. Reacționează ok acum. Acum vreo jumătate de an, a avut o perioadă în care era foarte, foarte înnebunită după taică-su și voia să stea mult timp cu el și era greu când pleca.

Dar a trecut perioada asta și acum ea îi spune „pa-pa, tati, ne vedem mâine". E foarte liniștită și a înțeles că asta este situația.

Te-ai simțit vreodată judecată de ceilalți? Cum reacționează când află că îți crești singură copilul?
N-am simțit în niciun fel judecată că sunt o mamă singură, dar nici nu m-am fălit sau n-am spus în gura mare că sunt singură. Doar prietenilor apropiați. Nu știu, pentru mine a fost un șut în fund ca un pas înainte decizia asta. Am pus punct relației cu el pentru că în felul ăsta am putut să mă implic mai mult în ceea ce-mi doream, și anume cariera mea, afacerea mea. Eu zic că am devenit mult mai puternică după această ruptură.

Cât privește ieșitul în oraș, viața ta socială, s-a schimbat?
Da. Nu mai am viață socială. Este zero. Și nu exagerez, pur și simplu este zero. Principala mea ocupație sunt munca și Ema.

Citește și: Mi-am convins mama să nu mai fie anti-vaccinare, dar n-a fost deloc ușor

Dar ea stă sută la sută cu tine, nu se întâmplă să doarmă și la tatăl ei?
Numai la mine stă. Niciodată n-a dormit la el și nici el nu ar vrea să o ia din cuibul ei. Și mi se pare normal, pentru moment. Dar îmi doresc să mai plec. Când am diferite evenimente la job, care se întind și seara, rămâne cu ea, la mine, și pleacă în momentul în care ajung eu acasă.

Deseori ne imaginăm cum va fi viața după o anumită decizie, la tine s-a pupat ce-ți imaginai că va urma după despărțire cu ce a fost, de fapt?
Este foarte bine ce mi s-a întâmplat mie. Mi-a fost greu să pun punct pentru că mă gândeam că n-o să mă descurc financiar și n-o să mă descurc cu toate treburile casei, cu un câine, cu copilul… Dar în momentul în care am spus gata, până aici, lucrurile au crescut foarte mult. M-am ambiționat și am început să lucrez singură. Eu am lucrat ca fotograf de evenimente mondene înainte să rămân însărcinată. Acum nu mi se mai potrivea lucrul ăsta pentru că însemna să lipsesc nopțile de acasă. Drept urmare, m-am axat pe fotografia de familie, care mi se potrivește mănușă. Cred că dacă el ar fi fost în continuare în viața mea, m-ar fi tras în jos. El nu mă sprijinea absolut deloc în direcția asta, îmi spunea că trebuie să lucrez pentru cineva, asta era concepția lui, că nu e ok să ai afacerea ta.

Viața Emei cum s-a schimbat după despărțire?
Nu s-a schimbat foarte mult. Exceptând faptul că taică-su nu doarme cu noi în aceeași casă, el este implicat în creșterea ei și în timpul ei liber. Nu cred că are cum să îi simtă lipsa. Financiar am un sprijin, dar este minor. Nu am fost căsătoriți niciodată.

Dacă mai este vreun aspect important despre care nu te-am întrebat, te rog să îmi spui.
Mă gândeam că eu, dacă aș fi într-o relație care n-ar fi ok și aș citi lucrurile astea, poate m-ar influența. M-ar interesa părerile unor mame singure despre cum se descurcă ele.