Chestii

Oamenii care serbează faptul că și-au pierdut o mână sau un picior

Între timp, s-a dezvoltat un adevărat fenomen aniversării amputărilor.
01 Martie 2017, 1:32pm

Ziua decursese lin pentru Jamie Kvamme. Citise o carte, băuse o cafea și se plimbase în jurul casei de pe lac pe care o închiriase pentru câteva zile împreună cu soțul ei. O juxtapunere ciudată cu ceea ce se întâmplase în aceeași zi acum un an, când și-a pierdut piciorul stâng într-un accident de motocicletă.

Azi a fost o zi lipsită de evenimente, a scris pe Instagram Kvamme, 31 de ani, dedesubtul unui selfie însorit pe ponton, cu o undiță sprijinită de proteza pentru picior. „Îmi simt inima plină și recunoscătoare."

A pus hashtag-ul #ampuversary.

Dacă o să cauți hashtag-ul ăsta pe rețelele sociale, o să găsești o grămadă de oameni care comemorează ziua în care și-au pierdut membrele. Poveștile sunt în același timp sfâșietoare și pline de speranță – și mulți dintre acești oameni aleg să-și amintească ziua respectivă ca ziua în care au primit o a doua șansă la viață.

E o zi nostalgică, în care reflectă la cât au evoluat între timp, a zis dr. Catherine Atkins, psiholoagă la Centrul medical Langone din New York, care ajută persoanele care au membre amputate să se adapteze la noul lor corp și la noua viață. „Anul trecut le era greu să meargă până la baie, iar acum merg cu bicicleta."

În America, două milioane de persoane și-au pierdut membrele. Peste jumătate dintre amputări sunt din cauza bolilor vasculare și a diabetului; aproximativ 45 de procente sunt cazuri ca ale lui Kvamme, cu membre pierdute în accidente. Două procente dintre amputări au loc din cauza cancerului. Deși nu e clar cine a inventat prima oară termenul „ampuversare", Coaliția Persoanelor Amputate l-a primit cu căldură. În luna aprilie, Coaliția va organiza o campanie prin care va încuraja comunitatea să-și împărtășească poveștile despre membrele amputate cu restul lumii.

Citește și: Am vorbit cu un tip care și-a găsit liniștea după ce și-a amputat piciorul

Pentru Saul Bosquez, 32 de ani, care și-a pierdut o parte din piciorul stâng și două degete de la piciorul drept în timpul războiului din Irak, fiecare ampuversare e diferită. La fel ca mulți alții care au făcut armata, o numește ziua în care și-a pierdut o parte din corp, dar nu și viața.

Bosquez n-a știut cum vrea să-și serbeze prima aniversare. Încă se recupera la Centrul Medical Militar Walter Reed din Washington, D.C. Avea deja o proteză pentru picior și se putea deplasa, dar încă avea probleme psihologice. Până la urmă, a hotărât să-și aniverseze amputarea singur, cu o friptură, un joc de poker pe internet și câteva trabuce.

La alte ampuversări a jucat golf; iar anul acesta, al zecelea, mi-a zis că are de gând să facă ceva special împreună cu soția lui.

_Citește și: _Tipa asta a dat în judecată o companie de tampoane, după ce și-a pierdut piciorul din cauza lor

Alții au dus comemorarea și mai departe. Când Angela Wojtaszczyk, 33 de ani, o cofetăreasă din Hampton, Virginia, a primit o comandă de tort pentru ampuversare în luna octombrie a anului trecut, a presupus că prăjitura e pentru Halloween. După ce i-a scris clientului, a aflat că scopul prăjiturii era foarte diferit.

„Am fost curioasă dacă persoana care și-a pierdut piciorul se poate bucura de așa ceva. Cum se simte cineva când serbează ziua în care și-a pierdut piciorul?" mi-a zis Wojtaszczyk. S-a inspirat din niște căutări sinistre pe Google ca să prepare tortul în formă de picior care conținea piele (fondant și ciocolată), carne (blat roșu catifelat) și os (fondant și ciocolată). A cioplit inclusiv fire de păr pe picior. „A fost distractiv să-l prepar, dar nu știu cât de distractiv le-a fost lor să-l mănânce", a zis ea. Wojtaszczyk s-a simțit ușurată când persoana serbată, un tip foarte vesel, a venit să ridice prăjitura în valoare de 175 de dolari.

Priscilla Sutton își sărbătorește ampuversarea în fiecare an printr-o cină cu cei mai buni prieteni. Într-un an, cineva i-a făcut o broșă decorată cu un picior.

Abia la a 11-a ampuversare a îndrăznit o colegă să-i aducă Priscillei Sutton un tort în forma piciorului pe care l-a pierdut. Tortul presărat cu bombonele Skittles reflectă dispoziția colorată și veselă a Priscillei, care se reflectă și în propozițiile prin care descrie greaua încercare prin care a trecut.

„Practic, aveam cu el dureri cronice de la naștere și am hotărât să-l tai ca să scap de asta. Cea mai grozavă decizie din viața mea", a zis Sutton, 38 de ani, care s-a născut cu mai multe defecte din naștere, inclusiv cu degete lipite între ele. Mi-a povestit că și-a incinerat piciorul și încă îi păstrează cenușa ca amintire.

„În fiecare an îmi sărbătoresc piciorul amputat, care a muncit din greu pentru mine timp de 26 de ani", mi-a zis Sutton.

Sunt mai mulți factori care determină cum gestionează o persoană pierderea unui membru, conform spuselor lui Atkins. Și-a pierdut piciorul din cauza diabetului? Asta poate duce la ură de sine pentru că persoana se poate simți vinovată că nu și-a tratat bine boala. Și-a pierdut cariera din cauza amputării? A avut probleme cu alcoolul sau drogurile? Fiecare amputare are povestea ei și cauzează probleme psihologice specifice.

Citește și: Se pot vindeca traumele psihice cu Ecstasy?

„Cum reușim s-o transformăm într-o sărbătoare, fără să scăpăm din vedere trista realitate a pierderii?" a zis Atkins.

Postările extrem de pozitive de pe rețelele sociale îi poate face pe oameni să înțeleagă greșit comunitatea persoanelor care au suferit amputări. Numeroase studii arată totuși că mulți dintre membrii comunității sunt afectați de depresie și anxietate.

Timp de mulți ani, Peggy Chenoweth a fost unul dintre ei. Imediat după facultate, un calculator i-a zdrobit piciorul (asta era în 1998, înainte de era MacBook). A încercat să-l salveze timp de cinci ani, prin douăzeci de operații. „Ziua amputării a fost cea mai grea din viața mea", mi-a zis. „Îmi amintesc că m-am trezit dimineața și m-am uitat în jos și mi-am dat seama că va fi ultima oară când îmi văd degetele de la picioare."

Citește și: Cum e să trăiești cu sindromul intestinului iritabil

Ani de zile, a simțit că acest corp fără un picior nu e corpul ei. Acum, Chenoweth, 42 de ani, are un podcast despre viața ei ca persoană amputată. Mi-a zis că i-a fost greu să-și aniverseze amputarea în primii ani. „Mă prefăceam și mă simțeam ipocrită, pentru că oamenii îmi spuneau că sunt puternică, iar eu mă simțeam oribil în interior."

Până la urmă, o prietenă i-a vorbit deschis despre distanța dintre fațada pe care o afișa și adevărata ei stare mintală. În data de 3 iulie și-a comemorat piciorul pierdut cu multă reflecție, o plimbare și un tort.

„Nu poți uita niciodată data respectivă. Nu ai cum."

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia