Cum e să faci teatru fără scenă în România

Nu prea mă arunc în mod normal la teatru experimental din România. Eu sunt mai pop și mă enervează piesele de teatru în care actorii țipă pe scenă în chiloți. Dacă mai bagi și replici vulgare, m-ai pierdut. Mi se pare că e un fel de abordare Șoc! Senzațional a ceea ce ar trebui să însemne artă și trebuie să fie justificat genul ăsta de teatru ca să îmi placă.

Am fost să văd Julie. RAMPA VS. Strindberg pe încredere și pentru că am auzit că nu se joacă într-un teatru, ci într-un spațiu experimental, în The Ark. Când am ajuns, părea că am intrat în bucătăria unui restaurant, nu exista cortină sau scenă, actorii pur și simplu mișunau pe acolo.

Din momentul în care a început piesa, simțeam că mă uit pe gaura cheii la viețile unor oameni la fel ca mine, deși era vorba de un text mai vechi de o sută de ani. Actorii erau naturali, dialogul actual, muzica de fundal parcă era din playlistul de Revelion 2017.  Într-o lume în care scenele marilor teatre din București sunt ocupate de monștri sacri și media de vârstă de pe scenă bate spre 60 de ani, e tare să vezi cum un grup ca Rampa-și fac singuri locul.

Tot ei au pus în scenă și spectacolul Azilul într-o fabrică părăsită din Capitală. Mi-a plăcut atât de mult, că m-am băgat în vorbă cu actorii, ca să aflu ce înseamnă teatrul fără scenă. Am vorbit cu regizorul trupei Mihai Alexandru Ion despre asta și restul crew-ului a făcut completări.

VICE: Cum a fost să jucați într-o fabrică abandonată? 
Mihai Alexandru Ion: Azilul se juca pe un nivel care avea 250 de metri pătrați. Erai în mijlocul poveștii, nu aveai unde să pleci, iar personajele erau peste tot în jurul tău. Se juca însă în tot spațiul, și afară, pe acoperiș - unde făceam un grătar. Îi păcăleam că e pauză și când ajungeau în curte, de fapt se juca în continuare. La un moment dat, vecinii au încercat să cheme poliția, că nu înțelegeau de ce se țipă „Omoar-o pe Natașa!"

A trebuit să plecăm de acolo pentru că ne trebuia un panou electric care ar fi costat vreo două mii de euro, iar noi nu am putut strânge banii ăștia.

Cât timp ați jucat acolo? Ce fel de feedback ați avut?
Am jucat o vară. După fiecare spectacol rămâneam cu spectatorii la un pahar cu vin în curtea fabricii. Am primit felicitări, recomandări, sfaturi. Oamenii ne spuneau că trebuie neapărat să continuăm. Erau mai mult oameni de cultură, din teatru, tot idealiști. UNATC-ul ne-a dat un premiu. A fost un spectacol pe care noi l-am iubit și ne-am făcut treaba cu el pentru momentul ăla. Dar mai departe nu decidem noi. Teatrul nu e o știință și noi, nelucrând după o rețetă, nu avem așteptări categorice. Primăria a vrut să ne ajute după asta. Unul dintre proiecte a fost să ne trimită la Bulandra, să jucăm acolo Azilul. Așa că am mutat tot spectacolul din fabrică, în două săptămâni, într-un spațiu nou. Cu surprize. Construisem un porumbel uriaș din ipsos de doi metri și ceva și nu aveam ferestre sau uși pe care să îl putem scoate. Pe lângă porumbel, făcusem și un cap uriaș al lui Lenin, care avea vreo 400 de kile pe care a trebuit să îl lăsăm tot în fabrică. Am avut  timp să repetăm în teatru vreo 3 zile. Am jucat spectacolul la Bulandra o dată cu sala plină, după care ni s-a spus că trebuie să plătim, să ne plătim și pe noi, ca să putem continua.

Bulandra e cu chirie?
Cam așa ceva. Ei au o trupă, o sală, iar restul sunt colaboratori. Ei nu putea susține 20 de oameni sau câți eram, plus regie, plus tehnic, plus decoruri, toate din afară. Ideea e că a trebuit să ne oprim. Ceva a fost prea mare, dar nu am aflat încă ce.

Am tot văzut artiști care se plâng că nu vin oamenii să îi vadă și le reproșează lipsa de interes pentru teatru. Voi le propuneți și niște spații alternative unde să vă vadă spectacolele. Cum aveți de gând să atrageți publicul să vină după voi în condițiile astea?
În niciun fel. Nu e un obiectiv al nostru, e o consecință a ceea ce facem. Nu simțim că trebuie să condiționăm ce facem noi de numărul oamenilor care vin să ne vadă. Cu oamenii ai un dialog, dacă îi respecți. Ne dorim să vină la spectacolele noastre oameni care nu vin de obicei la teatru. Avem prieteni care nu merg la teatru și îi înțelegem, nu prea au ce să vadă care să aibă și relevanță în viața lor. Sperăm că venim cu o alternativă la care să se poată raporta.

Dar există un trebuie? Trebuie să mergem la teatru, trebuie să mâncăm vreun tip de artă cu forța?
Habar nu avem dacă există. Dar nu ar trebui să existe o obligație.

E greșit ca un om de 30 de ani să spună că el vrea la cinema?
Nu. Noi asta auzim. Am făcut și niște sondaje în acest sens și filmul bate teatrul. E mai interesant, e mai credibil. Foarte mulți oameni ne-au spus că teatrul e prăfuit, teatrul e învechit. Dar oamenii vorbesc din propriile experiențe și, dacă au ajuns la o așa concluzie, greu îi mai întorci din drum. E trist, dar se trag astfel de concluzii după o singură experiență. Iar pentru noi nu e nimic egal ca valoare. Și nici oamenii nu sunt la fel. Unuia poate să îi placă spectacolul nostru foarte mult, altuia deloc. Și s-a și întâmplat să avem astfel de feedback. Ceea ce ni se pare onest.

Dar faptul că voi jucați în spații neconvenționale vă îngreunează misiunea de a aduce oamenii să vă vadă?
Noi jucăm acolo unde suntem doriți în momentul ăsta. În București există foarte puține spații dedicate teatrului. Și e nevoie de scene pentru teatru. Suntem pe ultimul loc în Europa la capitolul ăsta. Aici sunt până în 30 de spații dedicate, independente și de stat, iar în Budapesta peste 150.

Păi și nu e mai cool să faci teatru în spațiu alternativ?
Păi e mai cool, cu bune și cu rele, mai ales că te provoacă. Trebuie să ții cont mult mai tare de ce e în jur. La teatru e totul gândit să fie luat de la zero, ca să-ți poți construi lumea. În momentul în care ești într-un loc care are deja personalitate, e foarte prezent, trebuie să ții cont de asta și clar îți va modifica și povestea. E mai interesant, dar noi nu facem asta pentru că avem un crez, pentru că vrem să aducem teatrul în realitate și să jucăm pe stradă, nu. Pur și simplu în București nu sunt mai multe alternative, iar zona de independent nu este încă foare încurajată. Oricum e foarte greu să reziști în independent atât timp cât ai alternativa teatrului de stat. Noi venim cu sinceritate și întrebări, nu pretindem că avem răspunsuri. Sperăm că o să le aflăm odată cu publicul, pe care îl dorim mai de vârsta noastră așa, pe la 20 și ceva de ani.

În ce sens ai alternativa? Ca producții?
Da, ca producții. Gândește-te. Costul real, în medie, al unui bilet la teatrul de stat este în București vreo 2 000 de lei. Vorbim de cost, ca investiție, nu de prețul unui bilet. Adică costul întregii producții împărțit la numărul de bilete vândute, cam atât iese, vreo 2 000 de lei. Atât costă ca un spectator să se uite la un spectacol de teatru. Dacă tu plătești 20 de lei, restul de 1980 lei sunt bani subvenționați. Diferența nu ai de unde să o acoperi în independent la momentul ăsta. E foarte greu ca cineva din afară să înțeleagă lucrurile astea. E mișto ce facem, dar greu.

E clar că e greu. Dar de unde vin banii? Că nu pare o afacere prea bună. Vă mai vine să faceți treabă?
Noi nu știm să facem business. Dacă am vrea să facem asta, probabil am avea spectacole care nu ne-ar mai reprezenta pe noi. Și nu e loc de compromis.

Credeți că există o datorie morală a cetățeanului să sprijine teatrul?
Sprijină teatrul pentru el, nu pentru altcineva. Nu e ca și cum ar sprijini un ONG în Africa ce nu are legătură cu propriile lui beneficii. Își face lui însuși un bine. E ca atunci când dai 20 lei pe o carte. Nu i-ai făcut un bine librarului că i-ai dat lui bani, ți-ai făcut ție un bine că ai mai învățat ceva.

Dar în ce spații ați jucat până acum?
Am jucat prin fel de fel de teatre prin țară cu spectacole itinerante. Am jucat în Londra și a fost foarte șmecher. Ne-am dus complexați și ne-am întors aroganți de acolo pentru că, de fapt, nu suntem așa departe de ei. Am fost acolo într-un festival, vara trecută. Am fost prima trupă din România selectată și am mers susținuți de ICR.

Tare. Dar unde sunteți de găsit acum?
Aici, la The Ark. Sperăm să ajungem la cinci spectacole pe care să le producem aici anul acesta.

Și cum vă promovați?
Nu ne prea promovăm. Noi suntem pe modelul din vorbă în vorbă.

Și câtă răbdare aveți să se ducă vorba? Nu e o abordare prea light?
Ne-a mai zis cineva care lucrează în PR să facem și noi un scandal. Să ne știe lumea. Dar vezi, un scandal trebuie și ăla susținut. Și nu avem astfel de intenții. Trebuie să fii genul acela de om sau să-ți asumi cumva treaba asta și nu e de noi. Vrem ca oamenii să vină la noi pentru că vor, pentru că se regăsesc cumva în ceea ce facem. Să avem o legătură spirituală cu spectatorul și să fie pe bune. Am jucat și cu trei spectatori în sală și a fost genial. Nu am simțit că am pierdut nimic. Am juca în fiecare zi așa. Pentru noi a contat, pentru cei care au venit, la fel. Nu e pe cantitate.

Compania noastră are câțiva ani. E o nimica toată în comparație, de exemplu, cu Bulandra, pe unde au trecut mii și mii de oameni, care a făcut istorie. Noi suntem onești, știm unde ne poziționăm în această etapă din viața noastră și nu emitem pretenții nefundamentate. Înțelegem de ce merg oamenii la teatrele mari, nu avem cum să nu. Nu putem să pretindem că avem aceleași avantaje ca o instituție de asemenea mărime. Vrem să avem un dialog cu publicul, să fim deschiși unii cu alții. Dar deschiderea asta nu se va întâmpla peste noapte. Mai întâi trebuie să creăm legătura, să avem un soi de intimitate cu cel care ne vede. În martie avem două noi premiere la The Ark. Sunt două texte care n-au mai fost montate până acum și care sunt puțin diferite de ce vezi de obicei la teatru. Sperăm să producă întâlniri cât mai interesante cu publicul.