Cum arată partea nevăzută a unui restaurant KFC
mancare

Cum arată partea nevăzută a unui restaurant KFC

Lanțul de restaurante fast food a lansat o seară de „bucătărie cu porți deschise” la 100 de locații din Marea Britanie.
7.5.17

O să fiu complet sinceră cu tine: n-am mai mâncat niciodată până acum la KFC.

Adică, sigur, mi-am făcut și eu rația de glume bune de te lingi pe degete despre cum e să mănânci dintr-o „găleată". Dar, din câte pot să-mi aduc aminte, n-am investit niciodată cu bună știință în rețeta secretă a Colonelului, n-am fost niciodată „zanga" de la un burger, nu m-am întrebat niciodată despre amestecul de 11 ierburi și condimente și n-am ronțăit niciodată un nugget prăjit din Kentucky.

Publicitate

Însă am mâncat la viața mea pui prăjit, mai ales în acest rai al găinilor, Berlinul, în care pasărea cotcodăcitoare în baie de ulei vine la pachet cu o salată de cartofi și-un morman de pâine care arată ca un cot prea expus la soare, sau în vârful unei grămezi de orez și năut cu murături de dimensiunile unui volan de mașină, servită într-un acvariu de peștișor auriu.

Deci când am primit invitația să-mi încerc norocul „în culise" la unul dintre restaurantele KFC din centrul Londrei, am acceptat într-o clipită. Evident. În primul rând, ca persoană care crede în bunăstarea animalelor domestice și a angajaților, m-a interesat să văd pur și simplu ce se-ntâmplă acolo în spate, printre băi de ulei încins și chiuvete de dimensiuni industriale. Dar și pentru că aș munci o tură ca cioclu, zidar, cosmeticiană, femeie de serviciu, muncitor la canalizare, învățătoare sau croitoreasă, dacă mi-ar permite să înțeleg mai bine ce fac mii de oameni în fiecare zi, ca să-și câștige existența. Mai ales dacă din banii ăștia primesc și-o cină pe gratis.

Când ajung la restaurant, mă izbește în primul rând imaginea unei căzi uriașe din plastic, de dimensiunile unui om, plină cu nuggets de pui.

Autoarea (a doua de la stânga) cu alți invitați la seara de bucătărie deschisă de la un KFC londonez. Fotografie via Freuds/KFC

Motivul pentru care am fost invitată la KFC, care e și motivul pentru care s-ar putea să fii invitat și tu la KFC în viitorul apropiat, este că afacerea globală cu pui s-a hotărât să lanseze o seară „de culise" la 100 dintre restaurantele sale de pe tot cuprinsul Marii Britanii. Se numește Bucătăria Deschisă KFC și conferă clienților acces la lumea puiului pane, prăjitului sub presiune și a maionezei.

Sunt complet în favoarea schemei ăsteia. E bine să ne gândim de unde ne vine carnea (în cazul ăsta, dintr-o pungă plastic cu bucăți de pui cărată afară din camera frigorifică într-o vadră argintie), cine o gătește (un tip cu șapcă KFC și cu plasă peste barbă, care, la fel ca majoritatea angajaților de la KFC, câștigă cel mai probabil salariul minim pe economie) și cam ce-nseamnă gătitul la o astfel de scară (o groază de mâncare perfect OK care ajunge să fie „donată" din cauza regulilor logistice stricte și a modelelor imprevizibile de comenzi).

Citește și KFC a lansat o ojă care miroase a pui prăjit

Înainte să fim lăsați în spatele tejghelei, ne schimbăm în ceva mai potrivit pentru tăvăleală. Mai exact, o pereche de galoși din cauciuc, în care lipăi prin cameră ca-n niște anvelope de mașină și care, teoretic, o să mă ajute să nu mă-ntind cât sunt de lungă într-o baltă de ulei vărsat, ca să plonjez cu capul înainte într-un morman de carne crudă de pui. Îmi mai pun și un halat alb, spilcuit, inscripționat perfect cu textul „Bucătărie deschisă", care mă face să arăt ca și cum aș face reclamă la o cutie toracică deschisă și – ah, da! – o plasă pentru păr și-o șapcă neagră de baseball. Arăt ca o doamnă de la cantină foarte rătăcită, pe drum spre un miting William Hague. E una dintre cele mai bune ținute din viața mea.

Fotografia autoarei

Când intru în bucătărie și trec de tejghelele strălucitoare și rafturile aurii cu pui prăjit, mă frapează cât de mic e locul ăsta din spate. Sigur, suntem trei care fac turul ăsta împreună, dar când stai să te gândești cam câți oameni ar fi aici într-o tură normală, la orice oră (până la zece persoane, într-o perioadă aglomerată) și că mulți ar transporta chestii recent prăjite, e cumva extraordinar că nu se duce totul naibii mai des. Trebuie să mă strecor printre doi tipi doar că să ajung la chiuvetă – posibil să-i și lipesc de două băi de ulei enorme, din inox, sub presiune – ca să mă spăl ca lumea pe mâini atât cu săpun, cât și cu dezinfectant de mâini dup-aia.

Rob, Chief Operations Officer la KFC, ne ținuse un scurt discurs de PR înainte să intrăm, ca să ne explice că, pentru el, evenimentul ăsta e despre „încredere" și „transparență". Rob are trei copii. Poartă o cămașă în carouri cu logoul KFC și folosește abundent cuvintele „cum trebuie" și „adevărat" când vorbește despre carnea de pui. Dar, dintr-o dată, cum stau eu așa lângă o trapă metalică inscripționată cu textul „Aburul și uleiul emanate pot provoca arsuri grave", încep să mă-ntreb dacă asta e „transparența" aia „ca lumea" la care se gândea Rob.

Amestecul secret de ierburi și condimente de la KFC. Fotografia autoarei

Apoi, un alt oficial KFC, înghesuit la un perete acoperit cu faianță albă, ne vorbește despre „rețeta secretă" a lanțului de restaurante, în timp ce foșgăie o pungă argintie plină cu ceea ce arată ca mâncarea pentru astronauți. Ăsta, ne explică el, e legendarul amestec dee ierburi și condimente care se adaugă la amestecul de ouă și lapte deshidratat și la făina albă, cernută. Ne îndreaptă atenția către două boluri crem, uriașe – gen, cât jumătate din înălțimea mea – pline cu pulbere albă, pufoasă. În ele, Julio, managerul, răstoarnă nouă bucăți de carne spălată de pui și ne invită să „punem mâna, ca să simțim". Se pare că e nevoie să cerni de zece ori, ca să acoperi aripile, copanele și piepturile, pe când ciocănelele sunt doar băgate de două ori.

Citește și KFC a câștigat procesul în care erau acuzați că folosesc găini mutante

Să mă scuzați o clipă, dar trebuie să menționez ceva: cum poate un pui să fie împărțit în nouă părți? De ce există un singur piept? Chiar vreau să întreb, dar fix în clipa aia sunt condusă spre cada cu făină, ca să-mi încerc mâna la frecatul unei aripi (pe care trebuie să o semi-înnozi înainte s-o prăjești) și al unui copan. Le scutur, îmi frec încheieturile ca să scap de excesul de făină condimentată și le pun în tavă lângă celelalte.

Nu pot să-mi închipui cum e colțul ăsta minuscul de bucătărie într-o sâmbătă seară călduroasă, când toate băile de ulei sunt pornite în același timp, angajații aleargă dintr-o parte în alta cu găleți pline de carne crudă de pui și tăvi de fileuri prăjite – toate astea sub ochiul atent al unui sistem computerizat de aprovizionare, ca să nu mai vorbim de manager. Poate e mai bine decât îmi închipui eu. Dar poate e mult mai rău.

Autoarea își pune burgerul în cutie. Fotografie via Freuds/KFC

Din cauza modului în care se petrec comenzile și gătitul la KFC (puiul e prăjit înainte de a fi comandat, astfel încât să existe întotdeauna mâncare pregătită, când intră clientul pe ușă), o cantitate enormă de mâncare depășește timpul decretat drept „acceptabil" de așteptare și trebuie să fie aruncată. Managerul îmi spune că, de fapt, e „donată", dar la un moment dat văd un tip care aruncă într-un sac negru de gunoi o tavă întreagă cu opt fileuri gătite, complet comestibile în continuare. Poate a greșit. Dar îmi închipui că se-ntâmplă des. La urma urmei, eu nu știu cât ține o bucată de pui prăjit sau cât durează să duci chestiile astea la oamenii cărora le sunt donate.

În fine, după dat prin făină și prăjit, ne vine rândul să încercăm să facem un burger. Din nou, chestia asta se întâmplă într-un spațiu care e cam jumătate din dormitorul tău de o persoană de la căminul studențesc. Spațiul din jurul nostru se află, în cel mai bun caz, la o jumătate de metru de un zid sau de o tejghea. Conform managerului general zonal, care ne face turul secției, un angajat obișnuit (o persoană plătită cu minimul pe economie) produce patru burgeri pe minut. De la chiflă la băgatul în cutie. Mie-mi ia 36 de secunde să fac unul singur. Dar astea-s așteptările: patru burgeri pe minut, adeseori timp de ore în șir. Prăjești chifla, storci maioneza din ceva ce arată a pistol de mastic, trântești chifteaua (pe care o iei cu niște clești din una dintre tăvile de deasupra capului), adaugi un strop de salată, închizi cutia, te-ntorci și o trimiți spre tejgheaua de servire.

Publicitate

N-aș vrea să fiu aia care nu se lasă până nu strică tot hazul, dar gândește-te câte cutii de carton pentru burgeri implică toată treaba. Cutii de carton care, după doar câteva minute, sunt aruncate la gunoi. Nu trebuie să fii cercetător în domeniul climei ca să înțelegi că s-ar putea să avem aici niște probleme de sustenabilitate.

Fotografia autoarei

Ieșim din bucătărie și ne îndreptăm spre zona de mese. Mă așez la o masă în fața lui Jack, directorul de inovație de la KFC și-mi deschid cutia să-mi admir produsul muncii. O chiflă albă, pufoasă, cu un spârc de maioneză chipotle, o bucată de pui prăjit și atâta salată cât să-mi umple căușul palmei. E gustos. Maioneza e bună. Mâncarea prăjită în baie de ulei e întotdeauna bună, nu?

Mă uit la o mică tablă de lângă cotul meu drept, care-mi spune că KFC-ul a vândut 4,9 milioane de litri de sos alb – echivalentul a două bazine de dimensiuni olimpice. Asta-nseamnă o groază de cuve de plastic pentru sos nereciclate.

În timp ce mâncăm, Jack ne povestește despre „moștenirea" și „rădăcinile sudiste" cu care se mândrește KFC-ul. Ni se mai dau și un delicios porumb fiert, niște cartofi prăjiți și încă o bucată de pui prăjit. Asta ar putea foarte bine să fie una dintre bucățile pe care le-am cules din cada cu făină acum câteva clipe, mă gândesc, în timp ce mănânc pielița.

Citește și Cum sunt șaormele din alte țări europene față de aia din România

KFC-ul își schimbă amenajarea interioară odată la cinci ani, spune Jack și își dorește să țină pasul cu tendințele culinare majore.

„O să ofere KFC-ul vreodată pui de rasă liberă?", întreb. La urma urmei, Hellman's folosește ouă de rasă liberă în maioneza pe care o vinde în Marea Britanie, iar la Starbucks se servesc doar ouă de la găini crescute la sol. Și, când ai o cotă de piață ca a KFC-ului (vând circa 14 milioane de bucăți de pui pe săptămână și au peste 890 de restaurante pe tot cuprinsul Marii Britanii), clar ai putea să negociezi un preț rezonabil pentru puiul de rasă liberă. Ar putea, probabil, să transforme complet modul în care sunt crescuți puii în Marea Britanie.

„Noi ne concentrăm în primul rând pe aromă", îmi spune Jack și pare un pic încurcat. „Adică, ne pasă de bunăstare – toți puii noștri sunt de la Red Tractor, iar toată carnea de pe oase de la noi e din Marea Britanie și Irlanda. Dar, na, trebuie să ne menținem competitivi. Iar pentru noi cel mai mult contează aroma."

Fotografia autoarei

Nu e cea mai bună scuză pe care am auzit-o la viața mea. De fapt, nu-i deloc o scuză. Rasa liberă nu e doar o opțiune de gust, ci e o chestie importantă pentru mulți oameni. Și clar ar fi o bună oportunitate pentru KFC să stea la cârma unei mișcări destul de importante. În schimb, conversația se întoarce înapoi la maioneza cu piper negru și la burgerul „Dirty Louisiana".

Rob se întoarce și îmi spune că KFC-ul nu are angajați pe contracte minimale, dar că plătesc salariul minim pe economie, mai degrabă decât un salariu la nivelul minimului de trai. Îmi șterg sos barbecue de pe obraz. S-a făcut deja ora 9 seara și-s sătulă în modul ăla cumva isteric, care te face să vrei să continui să mănânci până-ți amorțesc degetele de la picioare. În difuzoare începe să se audă piesa lui Robyn „Call Your Girlfriend", cada uriașă din plastic cu nuggets de pui e sprijinită de perete ca un castel gonflabil dezumflat, iar eu mi-am scos plasa de păr. Am mâncat mai mult pui în ultimele două ore decât în cele două luni dinainte de asta și suficientă maioneză cât să ung o locomotivă de tren.
E momentul să mă duc acasă, mă gândesc. Și să mănânc niște legume.