Știință și tehnologie

Am vândut calculatoare-n România anilor 2000 și am înțeles ce înseamnă să-ți țepuiești clienții

„Am vândut și calculatoare de trei mii de dolari la chinezii din Europa. Aveam o listă de prețuri specială pentru ei, adaosul era 25%."
19 Iulie 2016, 10:12am
calculatoare, magazin de calculatoare, teapa clienti

Până să ajung să activez într-o multinațională sau măcar într-o firma de servicii IT, am lucrat timp de un an într-un magazin de calculatoare dintr-un cartier mărginaș bucureștean. A fost un început umil pe care nu mi l-am dorit neapărat, dar nu aveam studii în IT la vremea respectivă și asta a fost singura șansă ca să lucrez în domeniu și să prind cum merg lucrurile.

Era începutul lui 2003 și ceea ce nu știam la acea dată era că lumea magazinelor de calculatoare de la colțul blocului se apropia de un obștesc sfârșit, lăsând loc hipermarketurilor și magazinelor online.

Aici eram cu un prieten, la o bere, în spatele magazinului de calculatoare din Socului. Când nu vindeam ceva, cam asta făceam. Toate fotografiile fac parte din arhiva autorului

Însă, momentul ăla a fost cel mai bun ca să-ți bagi banii în tehnică de calcul. Proaspăt ieșiți din demența anilor 90, românii începuseră să aibă bani. În plus, tocmai începuse nebunia creditelor doar cu buletinul si aproape oricine își permitea să-și cumpere un calculator în rate. Nu existau magazine online, așa că metoda cea mai comuna de shopping era să o iei frumos la picior pe bulevard și să aduni oferte de pe tejghelele tuturor magazinelor de calculatoare care îți ieșeau in cale.

Citește și: Am instalat calculatoare pentru combinatori, bodigarzi și videochatiste din România anilor 2000

Și nu erau puține. La mine pe stradă, de exemplu, pe o lungime de cinci sute de metri erau patru, deci dacă te țineai serios de treabă, aveai ceva maculatură de adunat.

Ajuns acasă, analizai prețurile și cumpărai de unde era cu trei dolari mai ieftin.

Zilele începeau cu o sticlă de votcă, de la alimentară

Povestea mea începe cu prima zi. Am ajuns la locul de muncă, cu o sticlă de cola la jumate. Pe vremea aia eram destul de timid și introvertit, iar acolo am dat peste niște veterani puși pe caterincă. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să mă ia la mișto că beau cola.

Apoi, m-au trimis să iau o sticla de Kreskova de la alimentara de lângă.

Singurul lucru pe care-l pot spune în apărarea unor oameni care-și încep ziua la serviciu cu votcă e că treaba asta se-ntâmpla în februarie, iar încălzire nu prea era în magazin.

Am aflat atunci că șeful meu, Răzvan, tipul care deținea amplasamentul, avusese un magazin încă din 1996, împreună cu un prieten, în zona Obor. Magazinul era mare, zona era bună si se făceau o grămadă de bani. Vorbea cu entuziasm de vremurile alea.

Puterea de cumpărare nu era așa de mare, însă competiția mică si prețurile mari îți lăsau loc pentru o marjă generoasă.

Rică, într-o poză din tinerețe, în care decojea o sticlă de bere

Rică, unul din băieții care au lucrat acolo în perioada aia, mi-a povestit cum se făceau afacerile la sfârșitul anilor 90:

„Profitul era ceva... Păi, gândește-te, am vândut și calculatoare de trei mii de dolari la chinezii din Europa. Răzvan avea o listă de prețuri specială pentru chinezi. În loc de 10% adaos, avea 25%. Deci bani erau, dar cum se vedea cu ei, îi tira în club. M-a sunat într-o noapte să-i aduc banii din casa de marcat, rămăsese lefter. Erau vreo 30 de milioane. Bani foarte mulți la vremea aia".

Treaba a ținut până prin 2000. Vânzările începuseră sa scadă pentru că se înmulțiseră magazinele de calculatoare din zonă. Dezavantajul de a avea bani mulți la 20 și ceva de ani este că nu te gândești atât de mult la a-i reinvesti în afacere, cât cum să-i spargi pe distracție. Datoriile la distribuitori s-au adunat, până când, într-un final, s-au văzut in situația de a nu mai putea lua marfă.

Au băgat firma în faliment și fiecare a mers pe drumul lui. Asociatul și-a făcut o firma de net. Răzvan a deschis magazinul din Sălăjan.

Strategii ca să faci rost de niște „atenții"

Cam așa arăta un depozit de calculatoare de la începutul anilor 2000. Fotografie via Am instalat calculatoare pentru combinatori, bodigarzi și videochatiste din România anilor 2000

După ce Rică mi-a făcut un fel de basic training la noul loc de muncă, am început treptat să învăț și șmecheriile prin care mai scoteam bani, pe lângă salariu. Aveam în jur de 80 de dolari pe lună, pe care îi cheltuiam integral, cel târziu la două zile după ce-i luam. În general, pe adidași.

Deci eram mai tot timpul în căutare de surse de venit.

Una din ele era să instalez Windows pe calculatoarele care se vindeau în magazin. Oamenii nu-și cumpărau licență, evident, așa că Răzvan, ca un fel de bonus, le recomanda clienților să vorbească „off the record" cu unul dintre noi, ca să le punem sistem de operare pe calculator. Banii de la clienți ajungeau la noi.

În plus, de obicei le mai băgam pe gât diverse programe, ca să ridicăm prețul: „Nu vrei și antivirus? Să nu ai probleme, zic..."

La vânzare, mergeau bine calculatoarele noi, CD-urile cu filme și jocurile. Entuziasmul achiziționării unui calculator îi făcea pe mulți să cumpere toate prostiile. Ajunsese să mă cunoască lumea din zonă și veneau special la mine ca să le fac CD-uri. Ca să-mi pot desfășura business-ul fără probleme în magazin, care nu era tarlaua mea, trebuia sa mai dau câte ceva de băut la colegi, după ce făceam o vânzare.

Așa mergea treaba. Cam totul funcționa pe cinste, atenții, băutură, șpagă. Cea mai des auzită expresie era „broasca nu cântă pe uscat!", moment în care știai că trebuie să decartezi pentru ceva.

Mai erau și cei care nu-și luaseră calculator de la noi, dar veneau cu el la reparat pentru diverse probleme. Îmi aduc aminte de o fază, când i-am spus unui tip că are o plăcuță de RAM defectă și că trebuie schimbată. De fapt, el avea niște viruși și i se mișca greu sistemul.

I-am recomandat să cumpere un RAM nou din magazin. I l-am instalat, apoi i-am reinstalat sistemul de operare și l-am taxat pentru reparație. După ce a plecat, am luat ramul lui „defect" din gunoi și l-am vândut ulterior altcuiva.

Făceam destul de des chestia asta: inventam probleme hardware, ca să facă și magazinul vânzare.

Toată lumea mânca.

Cum am ajuns să dorm într-un magazin de mobilă

În dreapta era eu. Mă odihneam

După câteva luni, Răzvan a decis să extindă magazinul și a deschis o sucursală mică în zona Socului-Diham. Fiind foarte aproape de domiciliul meu, am fost delegat acolo. Inițial m-am bucurat că puteam să-mi fac combinațiile în liniște și nu trebuia să mai împart cu nimeni șpaga.

Din păcate, era cam praf în zonă și nu am făcut mare șmecherie, în afară să beau si să ard gazul aiurea. În aceeași incintă activau un magazin de mobilă și unul de accesorii GSM, dublat cu închirieri casete video. Când nu aveam ce face, adică mare parte din timp, beam bere în spate, cu băieții de la mobilă și de la telefoane. Nu de puține ori, împins de plictiseală, m-am văzut nevoit să beau încasările din ziua respectivă.

Apoi, după-amiaza de obicei, mă vizitau diverși prieteni, pe care îi invitam să ia parte la băută. De multe ori băuta asta se prelungea mult peste ora de închidere a magazinului, moment în care blocam ușile din față și ne foloseam doar de ieșirea din spate, care dădea fix la un chioșc de unde luam bere.

A doua zi dormeam cu capul pe tejghea, iar dacă intra un potențial client, îi aruncam uitătura vânzătorului care pare deranjat dacă vrei sa cumperi ceva de la el.

Colegul de la casete, în pauza de masă

Într-o dimineață, pe la șase și ceva, mă întorceam de la un chef cu un tovarăș. Nu m-am dus acasă pentru că știam că maica-mea e trează și nu voiam să dau explicații. Nu eram nici în deplinătatea facultăților, așa că am decis să mă duc la magazin. Știam ca în partea de mobilă era un dormitor expus pentru vânzare. Erau inclusiv perne și pilote, așa că am intrat, am dezactivat alarma și ne-am culcat liniștiți.

Băieții de la mobilă au fost suficient de drăguți încât să nu ne trezească când au venit ei, la nouă. Au râs de noi, dar ne-au lăsat să dormim până când ne-am trezit de la zgomot, pe la 11. Cică veniseră și niște clienți pe acolo să vadă mobila și s-au distrat pe seama noastră.

Problema lui Răzvan și moartea unui magazin

Ei erau băieții de la GSM și mobilă, care lucrau cu noi

Nu aveam foarte multă marfă expusă în vitrină ca să nu ținem banii blocați. Dar aveam o placă video șmecheră, pe care o mai luam din când în când acasă ca să mă joc. Nu aveam bani să o cumpăr, așa ca o instalam seara când ajungeam de la muncă, iar dimineața o scoteam și o puneam frumos la loc în cutie.

Nu vindeam foarte multe calculatoare, mai mult mărunțișuri. Însă la primul pe care l-am vândut, i-am propus omului fix configurația mea de acasă. Asta pentru ca voiam să-mi fac eu un upgrade și era o variantă bună de a-ți vinde repede piesele la prețul pieței. Așadar, m-am dus acasă, mi-am scos placa de bază și procesorul, le-am suflat de praf și i le-am pus omului în calculator. Eu le aveam de câteva luni, așa că am trecut pe certificatul de garanție doi ani în loc de trei, ca să nu fie probleme. Mi-am făcut vreo trei upgrade-uri de genul ăsta cât am stat acolo.

Într-o zi a venit garda financiară în inspecție. Nu se punea problema de dat bon fiscal, pentru că nu aveam casă de marcat. De fapt, nu aveam nici un fel de document legal. Inițial m-am cam speriat un pic, dar, în scurt timp, mi-am dat seama că nu e problema mea, de fapt, și l-am chemat pe șef să vină să rezolve.

Citește și: Cum te distrai în cluburile din București, la începutul anilor 2000

A venit, au vorbit si au plecat împreună. Am aflat ulterior că băieții de la sediu i-au făcut cadou domnului de la gardă un calculator, ca să ne lase și pe noi să ne dezvoltam punctul de lucru. Discursul ăla, gen „Suntem si noi la început. Nu am avut timp să ne punem lucrurile în ordine. Știți și dumneavoastră cum e...". După evenimentul ăsta am primit un facturier și chitanțier pe care însă le-am folosit foarte rar.

Mai exact, doar în momentele în care clientul chiar insista că vrea factură.

Undeva prin toamnă, firma de mobila cu care împărțeam locația a decis că vrea să facă showroom în tot spațiul și am cam fost dați afară. Am deschis un mic punct de lucru în Sălăjan, lângă Secția 13 de Poliție, dar acolo era și praf zona. Am mai frecat duda o vreme și pe acolo, după care, într-un moment de luciditate, am decis că e mai bine să-mi demisia.

Deja mă costa mai mult să mă duc la muncă, decât câștigam acolo.

Am continuat o vreme să lucrez ca freelancer. Îmi făcusem foarte multe relații, așa că băgam configurații și le vindeam pe cont propriu. Am păstrat legătura cu băieții si am continuat să cumpăr componentele de la ei.

În anul următor, Răzvan a avut un accident cerebral. Era la o terasă, se uita la meci. Avea doar 33 de ani. A stat în comă câteva luni, pentru ca apoi să rămână semi-paralizat și în imposibilitatea de a se mai ocupa de magazin.

Prietenii si familia au făcut cu rândul la tejghea, pentru a nu închide magazinul. Răzvan și-a revenit într-un final, dar, din păcate, magazinul n-a mai rezistat mult timp și a oprit saga începută la mijlocul anilor 90.

Citește mai multe despre anii 2000:
Ce am învățat din manelele anilor 2000
Cum era să dai bacul în anii 2000
Telefoanele mobile din România anilor 2000 erau cel mai sexi lucru din vremea aia