FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Cele mai tari jocuri din România comunistă, când n-aveai Catan și Monopoly

Cel mai tare joc de dat cu zarul și mutat piese era „Nu te supăra, frate!".
26.8.16
Jocul care ți-a marcat copilăria din comunism, fotografie via Facebook

Îmi aduc aminte de un episod din South Park în care Kyle spunea ceva de genul „Salvaţi sufrageria!". Era locul care ştia el că-i ţinea uniţi pe ai casei, în faţa televizorului, în fiecare seară, iar jocurile video şi calculatoarele ar dezbina treaba asta. Cei din generaţia 30+ ştiu foarte bine că așa arăta normalitatea în copilăria noastră. Era la graniţa dintre comunism şi Revoluţie: serile în care mamă, tată, copil şi chiar bunic se înghesuiau pe canapea să se uite la filmele cu Van Damme sau alte chestii care erau pe la televizor pe vremea lui Ceaşcă.

Publicitate

Chiar şi Tezaurul folcloric era prilej de relaxare, înainte de culcare, mai ales în lipsă de altceva. Cum se socializa, însă, prin anii '80, în caz că nu era nimic la televizor? Adică, la propriu, pentru că emisia canalului unic se încheia chiar înainte să ne mâncăm grişul.

SERILE PĂRINȚILOR ARĂTAU LA FEL: CANASTĂ, NESS ȘI ȚIGĂRI

Jocul preferat al părinților tăi, fotografie via Wikipedia

Din fericire, perioada aia, atât de tristă şi îngustă în distracţii, a avut unele scăpări. Mă refer la acele boardgames rudimentare, care se jucau pe hârtie sau table de joc din carton şi care pentru noi erau aur. Nu puteai să joci întruna şeptică sau popa prostu' şi, oricum, nu prea aveai cu ce. E drept că în fiecare familie exista câte o pereche de cărţi de joc. Doar că aia era, de obicei, arestată de părinţi, pentru jocul ăla de canastă care-i ţinea treji până dimineaţa, mai ceva ca ieşitul în club pe petrecăreţii de azi.

Canasta asta a părinţilor, jucată cu alte perechi de părinţi, care-şi târau, la rândul lor, copiii după ei, părea nesfârşită. Bineînțeles, era asezonată cu numeroase cartuşe de ţigări golite în scrumierele alea imense, de sticlă, comuniste. Copiii dependenţilor de jocul de cărţi își găseau alte modalități să-și umple timpul, iar jocurile alea de societate de pe timpuri erau salvarea noastră. Spre deosebire de părinţii noştri, noi nu făceam o fixaţie pentru unul. Jucam absolut orice se găsea prin casa gazdei.

„NU TE SUPĂRA, FRATE!" ERA CEL MAI TARE JOC DE DAT CU ZARUL ȘI MUTAT PIESA

Vedetă pe la sfârşitul anilor '80 era jocul Nu te supăra, frate!. Mie-mi plăcea să-l joc, în mod special, cu frate-miu. După ce-l băteam, avea sens să-i repet cum se numeşte jocul.

Cum habar nu mai am cu ce se mănâncă jocul ăsta, am cerut lămuriri de la nostalgici. Era ceva cu o tablă din carton, pe care erau marcate un traseu şi nişte pătrate în patru culori diferite. Se juca în doi-patru copii şi fiecare își alegea o culoare. Primeai patru piese, pe care trebuie să le mişti pe traseu, după ce aruncai zarul.

Publicitate

Nu trebuia să fii un geniu ca să joci aşa ceva, mai ales că erau primiţi în joc şi copiii de trei ani. Însă trebuia să fii cel mai isteţ din curtea şcolii ca să înţelegi regulile alea scrise pe cutia de joc. Evident că toată lumea înţelegea altceva şi așa apăreau certurile care ţineau jocul pe loc şi piesele încremenite pe tablă.

„PITICOT" ERA UN JOC LUNG ȘI PLICTISITOR, PE CARE NU-L TERMINAI NICIODATĂ

Ceva asemănător, dar mai puţin cool, pe vremuri, era jocul Piticot. Ăsta îl jucai mai mult pe la ţară, la bunici, și era mult mai comunist decât Nu te supăra, frate!. Jocul ăsta avea acelaşi principiu clasic: dai cu zarul şi muţi piesa. Planşa pe care se juca avea desenată pe ea o hartă, cu tot felul de obstacole de care era musai să treci ca să ajungi la casa lui Piticot ăsta înaintea celorlalţi copii cu care jucai. Ca să-nţelegi: nu voiai niciodată să ajungi cu pionul la punctul 58, unde scria că „Lupul cel rău te întoarce la numărul 50".

Citește și: Copiii din România anilor 90 nu erau adoptați, ci expulzați din țară pe bandă rulantă

În privința regulilor, erau ceva mai clare la jocul ăsta, decât la Nu te supăra, frate!: trebuia doar să ştii să citeşti. Partea nasoală era că lipsa provocărilor îl făcea plictisitor şi de multe ori renunțai înainte să ajungi la casa lui Piticot. În schimb, te apucai de lucruri mai teribiliste: să alergi găini prin curte, de exemplu.

MAROCCO, JOCUL ĂLA CU BEȚE, PUTEA FI JUCAT ȘI CU CHIBRITURI

Preferatul meu era jocul ăla cu beţele, Marocco. Părea simplu la prima vedere, dar nu era, şi nici nu trebuia să te gândeşti la tot felul de strategii pentru a ajunge de la un punct la altul. Sau cine ştie, poate că-mi plăcea tocmai pentru că, de obicei, câştigam.

Cum se juca? Existau mai multe beţe din plastic, roşii, galbene, albe şi albastre, iar fiecare culoare valora un anumit număr de puncte. Cineva strangea toate acele beţe mănunchi, apoi le dădea drumul, ca să cadă unele peste altele. Distracţia începea când jucătorii trăgeau din grămadă câte un băţ, pe rând, fără să mişte altele. Nu mai ştiu exact cine câştiga, probabil cel care aduna cât mai multe beţe şi cât mai multe puncte, dar nu asta conta. It's not the destination, it's the ride.

ȘAHUL CHINEZESC NU AVEA NICIO LEGĂTURĂ CU ȘAHUL CLASIC

Dacă ai copilărit prin anii '80, atunci sigur te loveai prin casă de bile din alea de sticlă colorate. Erau fascinante şi se-ntâmpla să le găsești prin diferite colțuri ale sertarelor. Eu mă bucuram ca și cum aș fi descoperit vreo comoară, fără să ştiu că asta însemna că un joc rămânea descompletat, prin casă.

Tot de la niște prieteni nostalgici am aflat și care era treaba cu ele: proveneau de la Şahul Chinezesc, chestie care n-avea nimic în comun cu şahul ăla pe care-l ştii tu. În cazul ăsta, era vorba de o tablă de joc în formă de stea, cu găuri şi de şase seturi de zece bile colorate, pe care trebuie să le aduci, mutare după mutare, undeva în colţul opus al tablei. Nu-mi aduc aminte cât de des jucau puștii şahul ăsta chinezesc, după reguli, dar e clar că te bucurai mai mult să rostogolești bilele alea, prin casă.

ȚINTAR SAU TITIROBIL SUNT JOCURI MAI VECHI DECÂT PĂRINȚII TĂI

Titirobilul, pe care probabil îl știi ca „jocul ăla cu bile", screenshot via Okazii.ro

Apropo de bile, nu știu dacă ai habar de jocul titirobil. Ştiu, după nume, nu pare ceva prea deştept, dar ideea era că tu, copilul care jucai chestia asta, trebuia să ştii ceva aritmetică. Titirobilul avea un platou de joc, pe care erau marcate nişte găuri colorate şi numerotate, iar titirezul din dotare era instrumentul fundamental. Cele trei bile, care veneau cu jocul, se plasau în mijlocul platoului, iar titirezul se învârtea şi le împrăştia prin găuri. Tu trebuia să aduni, să scazi sau să înmulţeşti punctele. Şi da, acest joc chiar este la fel de vechi precum te gândești că e. Exista și-n anii '60, într-o variantă rudimentară, din lemn. Probabil că l-au jucat chiar şi părinţii tăi.

Citește și:Ce am învățat din revistele românești de adolescenți din anii '90, de la muzică la educație sexuală

Şi dacă am ajuns la chestii antice şi de demult, trebuie să pomenesc şi de ţintar. Pe ăsta-l jucai cu bunică-ta şi probabil că era foarte simplu, dacă ea avea răbdare să lase treburile gospodăriei ca să se pună la mintea mea. Oamenii de la ţară nu jucau jocuri de societate, de obicei. Vechi de când lumea, jocul este unul de strategie şi are ca idee aşezarea unor piese pe tabla pe care este desenată o schemă. Pe scurt, câştigi dacă le elimini pe ale adversarului.

Că avem ceva jocuri care să ne ţină ocupaţi seara sau în zilele cu vreme urâtă, când nu puteam ieşi afară, e clar. Şi dacă nu le aveam chiar pe astea, cumpărate de la magazinul de jucării, puteam să le facem singuri acasă, desenând pe un carton ţinte, scheme, trasee. Vestea bună e că, dacă eşti nostalgic şi vrei un joc vintage pentru copilul tău, să se joace cum o făceai tu, poţi găsi pe okazii: Marocco, Nu te supăra, frate!, Titirobil, Șah Chinezesc sau Țintar.

Dar cum fiecare generaţie ar trebui să-şi vadă de ale ei, mai bine le arăţi varianta virtuală, să o joace pe tabletă. Spre exemplu, Moara sau Nu te supăra, frate! sunt ușor de găsit.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre anii '90:
Cum era să copilărești în anii '90, în România
Cum era să fii adolescentă în anii '90, în România
Cum te făceai praf în Bucureștiul anilor '90