Cum s-a schimbat fibra Universului după vizita lui Francois Hollande la Măgurele

În ziua vizitei istorice a președintelui francez la Măgurele, orașul de pe lângă București unde este concentrată cea mai mare parte a fizicii românești, am ajuns la muncă, în mod excepțional, cu autobuzul 427. L-am luat de la stația Antiaeriană, sau „de la biserică", în limbajul mult mai comun al șoferilor și pasagerilor de maxi-taxi care fac ruta București-Măgurele zilnic. De obicei iau maxi-taxiul, dar uneori mai nimeresc autobuzele din timpul zilei zi (mă rog, „zi" în accepțiunea oamenilor care se trezesc cu găinile, nu a celor care stau la calculator până după miezul nopții).

Cu căștile pe urechi, am salutat un coleg de muncă care a coborât apoi rapid, ca să se urce în 455-ul care tocmai venea în spate, probabil mai lejer. Nu te sufocai nici în 427, cu toate sacoșele sale de rafie și măturile de paie, însă era zgomotos. Mulți dintre călătorii de pe liniile periurbane se cunosc, fiind vecini, sau angajați la aceeași fabrică, iar uneori merg în grupuri, mai mereu gălăgioase.

Cu toate că aveam volumul dat la un nivel la care mă avertiza telefonul că surzesc, tot auzeam crâmpeie de conversații din jur. Printre glumițe, bârfe și povești banale de existență, la un moment dat am auzit, distinct și răsunător, numele președintelui.

„Iohannis, Iohannis! Vine Iohannis și-ți face!", a strigat o doamnă, râzând.

Părea să fie o glumă al cărei început nu l-am prins, dar care sunt sigur că avea legătură cu asfaltarea fulger făcută recent pe șoseaua București-Măgurele, cu ocazia vizitei lui Hollande.

Zilele astea, toată lumea din Măgurele a auzit cel puțin o variantă a glumei cu asfaltarea.

Iată, poți vedea aici cum se desfundă un canal care a fost asfaltat din greșeală, în Măgurele, dovedind ce ospitalieri sunt românii. Fotografie de Bogdan Butoi

Povestea asta nu are neapărat legătură cu vizita lui Hollande, dar mi se pare importantă, așa ca preambul. Te face să-nțelegi locul unde a venit, oamenii care își fac veacul pe acolo și, mai ales, interesul pe care autoritățile l-au acordat zonei, de-a lungul anilor.

Așadar, fac naveta spre Măgurele de șapte ani. Prima oară când m-am urcat într-un maxi-taxi, avea scris pe bord durata călătoriei, șase-șapte minute, chestie corectă, în afara cazurilor în care drumul nu se asfaltează. E posibil să mă înșele memoria după atâta timp, dar sunt aproape sigur că, din 2009 încoace, șoseaua aia a fost asfaltată în fiecare an.

Problema e că nu țin minte să fi fost vreodată făcută integral, de la un capăt la altul, ci doar în petice, cu ocazia racordărilor la utilități a firmelor și caselor care au tot apărut pe margine. Țin minte, însă, așteptările îndelungi din maxi, la cozile formate în diverse puncte pe șosea, în temperaturi caniculare, fără aer condiționat, uneori chiar fără aer.

Cea mai tare asfaltare a fost cea în care mi s-a făcut rău la o astfel de coadă, într-o vară. Microbuzul era plin ochi de oameni cu mirosuri diverse, iar un câine se urcase cumva de la facultate și se băgase sub scaune. Șoferul n-a mai reușit să-l scoată, era prea aglomerat, așa că a plecat cu el. Eu am avut totuși noroc, stăteam pe scaun, la geam, dar am văzut cum un tip fără norocul meu a vomitat în gură și s-a ținut așa, cu o mână la gură și cealaltă pe bară, strivit din toate părțile de alți oameni, vreo 15 minute, până am ieșit din coadă și am ajuns în stația unde cobora mai toată lumea, la biserică.

Tipul ăla mi-a rămas în minte drept exemplu de voință pură. Câinele cred că a coborât la capăt, în Ghencea.

Asta se întâmpla înainte ca proiectul ELI-NP - megalaserul - să devină subiect de știri. Nu s-a schimbat mare lucru nici după ce au început să apară titluri în ziare. De-abia când a devenit destinație diplomatică s-a întâmplat neîntâmplatul și șoseaua a fost asfaltată în șapte zile cât n-a fost în șapte ani.

S-au format și de data asta cozi, dar parcă se mișcau mai repede. Poate pentru că traficul era dirijat de polițiști, nu de muncitori.

Bun, citind doar titlurile de ziare, te-ai fi așteptat ca întreg Măgurele să fie la țol festiv odată cu vizita lui Hollande, dar realitatea e că megalaserul e pe undeva pe la marginea orașului, la un kilometru de centru. Nu s-a simțit nimic legat de vizită dincolo de sensul giratoriu de unde se face drumul către institutul obiectiv militar unde se studiază fizica și ingineria nucleară.

Apropo, tot acolo se va studia în curând ce se întâmplă când dai cu raze gamma și lumină laser extrem de puternice în diverse chestii, inclusiv în vid. Și, ca să nu dau apă la moară conspiraționiștilor, ar trebui să zic că acolo e obiectiv militar la fel ca o centrală nucleară, pentru că se găsesc cantități semnificative de materiale radioactive.

Ar fi fost puțin suprarealist să-l văd pe liderul uneia dintre cele mai puternice țări de pe glob cum urcă în blocul turn IFA din centrul orașului, unde se găsesc niște birouri ale ELI-NP, la două etaje mai jos de biroul meu. Deși s-a tras de ceva timp un covor verde pe scări și intrarea a fost încadrată de brăduți decorativi, tot se văd crăpăturile din zid și afișul care te avertizează să ai grijă la tencuiala care riscă să-ți cadă în cap dacă o iei pe scările laterale, care au fost chiar închise din cauza asta.

Cireașa de pe brioche ar fi fost, însă, o masă protocolară la unul dintre restaurantele din zonă. Nu știu ce efect ar fi avut asupra relațiilor româno-franceze, dar cu un cameraman bun care să filmeze interacțiunea dintre restauratorii măgurelieni și înalții demnitari, am fi avut un scurtmetraj Romanian New Wave cu care rupeam orice festival.

Deși s-au îmbunătățit unele lucruri în timp, Măgurele mai are destul de mult până să ajungă să arate a platformă modernă de cercetare, dar e vorba doar despre fațadă.

Când treci de crucea de neon, între pereții crăpați ai clădirilor comuniste poți găsi echipamente de ultimă generație și oameni dedicați care încep să recupereze terenul pierdut după zeci de ani de sub-finanțare. Acum câțiva ani, aici se găseau și câini. Există, iată, progres.

Nu te amăgi, președintele Franței a venit să reprezinte interesele francezilor, nu ca să ne bată pe noi pe umăr, să ne simțim bine că avem cercetare. Megalaserul este produs de Thales, o multinațională franceză care activează cu succes în domeniul apărării, aerospațial și mai tot ce implică bani din bugete naționale și europene, iar fabrica de elicoptere de la Ghimbav, pe care a vizitat-o după Măgurele, aparține Airbus, un alt gigant francez.

Investițiile externe și francezii nu sunt neapărat lucruri rele, desigur. Totuși, mi-am adus aminte cu ocazia evenimentului ăsta despre o discuție pe care am purtat-o cu o franțuzoaică într-un hostel din Toulouse, acum doi ani.

Tipa era vizibil dărămată psihic, coerentă, dar parcă venită de la război. Mi-a povestit despre cum a fugit de acasă, ea având vreo 28 ani. Fugise pentru că nu își mai suporta jobul de multinațională. Făcea comunicare cu clienții, clienți pe care îi considera lipsiți de scrupule și de principii morale, iar asta o mânca pe dinăuntru. Lucra la Thales și intermedia vânzări de senzori infraroșu pentru rachete către diverse armate.

Citește și alte chestii despre știință:
Un om de știință rus și-a injectat bacterii vechi de milioane de ani, ca să trăiască veșnic
Cum e să ţi se plastifieze cadavrul pentru ştiinţă
Un om de ştiinţă a transformat vibraţiile unei stele într-o melodie