Bănuiesc c-ai auzit, ca tot omul consumator de știri pe net, de scandalul cu indemnizația de creștere a copilului de 35 de mii de euro pe lună. Adică, s-o spunem pe șleau: cineva va primi de la stat, într-o lună, cam cât câștigă un român cu salariul mediu în trei ani. Dacă ți se pare strigător la cer, ai dreptate, dar e important să și pricepi cum s-a ajuns la asta și cine e responsabil.

Sigur, ca în orice situație care ține de legile fiscale, nimeni nu pricepe mare lucru, pentru că nu e chiar simplu de înțeles. Cei care câștigă peste patru mii de lei pe lună s-au bucurat când s-a scos plafonul de 3 400 pentru indemnizație. Ei vor încasa mai mulți bani, așa că sunt, în mod firesc, împotriva plafonării. Cei care au salariul mai mic zic că nu le pasă și că e obscen să primești de la stat atâția bani. Și, la fel ca rabinul din banc, au dreptate și unii, și ceilalți.

Cum s-a ajuns ca, potrivit Ministerului Muncii, 0,17% din cei aproape 143 de mii de beneficiari ai indemnizației de creșterea copilului, adică 242 persoane, să consume o treime din bugetul alocat? Printr-o serie de legi făcute aiurea, care-ți arată cum lăcomia statului devine prostie.

Totuși, nu modificările legii indemnizațiilor, în vigoare de la 1 iulie, sunt cauza principală a situației, Mai degrabă reglementările fiscale, pentru că veniturile care se iau în calcul la stabilirea sumei (cei 85%) sunt definite în Codul Fiscal.

Cu rezerva că instituțiile statului nu au voie să dea astfel de amănunte și sunt nevoit să mă bazez pe informații din presă, o să-ți explic cum se ajunge la astfel de aberații (cazul cu 35 de mii de euro e doar cel mai șmecher, dar mai sunt „mămici" sau „tătici" cu câte 21, 16 sau 15 mii de euro pe lună indemnizație).

Povestea nu începe cu legea indemnizației de creștere a copilului, ci cu reglementările fiscale. Statul taxează tot. De exemplu, dacă ai casă la Iași și ți-ai găsit un job mai bun la București, ai vrea să vinzi acolo și să-ți cumperi ceva în Capitală. Dacă vinzi un apartament, luat acum doi ani, sub 45 de mii de euro, statul vine și-ți ia 3% din bani, plus alți bani la notar, cadastru etc. Adică tu n-ai desfășurat nicio activitate, posibil să fi vândut cu mai puțin decât ai cumpărat, că așa-i piața, dar impozit la stat tot datorezi. Regula se aplică la orice fel de tranzacție imobiliară.

Dar există și cazuri în care pentru vânzarea unei case sau a unui teren se aplică și contribuții la fondurile sociale sau de sănătate. La asta s-a ajuns după ce niște șmecheri s-au apucat să construiască blocuri sau cartiere întregi și să le vândă pe persoană fizică, nu pe firmă, cu aceleași taxe ca unul care se mută pur și simplu. Dacă ai o clădire sau un teren pe PFA sau pe firmă, când o vinzi se calculează la venituri și plătești dări. Altfel, gândește-te la cât îți ajung veniturile anuale dacă vinzi un apartament de 60 de mii de euro: pe lângă ce câștigi în mod obișnuit, mai pui câte cinci mii de euro pe lună. Dintr-o dată, dacă în funcție de anul ăla îți iei indemnizația, primești în plus 4 250 de euro lunar. E bine, nu?

Din ce scrie presa sibiană, cam asta pare să fie situația cu mega-indemnizația. Un om de afaceri ar fi vândut anul trecut o plantație de afine cu vreo jumătate de milion de euro, iar tranzacția a fost făcută pe PFA sau pe altă formă juridică similară (întreprindere agricolă, AF etc.) și statul lacom l-a taxat la sânge. Doar că omul a fost un pic mai deștept și, când i-a născut nevasta, s-a uitat pe lege. Și acolo a descoperit că s-a eliminat plafonul indemnizației de creștere a copilului și că legea prevede că banii câștigați din vânzarea afacerii sau a terenului, alături de alte câștiguri din diverse afaceri (statul zice că sunt legale), vor fi luați în calcul la stabilirea nivelului indemnizației. Așa că omul a dat fuga la ghișeul ANPIS și a depus cerere. Nu că ar putea el să-i dea țâță copilului, nici că are neapărat chef de schimbat scutece, dar la 35 de mii de euro pe lună își permite să stea împreună cu soția acasă sau la Monte Carlo, fără griji.

Acum, sincer, dacă puteai, tu n-ai fi făcut la fel? Mai ales că afacerile pot fi „vândute" părinților sau soției, ca bărbatul să nu mai aibă, în acte, venituri, dar să continue să aducă profit, iar de copil să aibă grijă soția ,cu trei bone și două femei în casă.

Dacă vrei să te enervezi, nu are sens să fii supărat pe ăia care susțin eliminarea plafonului și câștigă peste patru mii de lei. Ei doar își urmăresc interesul. Gândește-te că pot fi unii care, din mia aia de euro câștigată lunar, plătesc vreo 250-500 chirie sau rată la bancă, încă vreo sută întreținerea, o sută pentru telefoane și net, iar încă o sută costă scutecele. Iar la cât de scumpe sunt hăinuțele, mobilele de copii și jucăriile, nici nu vrei să afli sau să-ți amintești, dacă ai trecut prin asta.

Ca să pricep ceva, a trebuit să-mi pun întrebarea cea mai simplă: ce este indemnizația de creștere a copilului (ICC)? Și am descoperit că e ceva greu de definit, pentru că nu-i nici ajutor social (se dă și celor care nu-s foarte săraci), nici bani de concediu sau pensie, nici asigurare. Și atunci, ce este ICC?

M-am uitat pe toate legile și formele succesive pe care indemnizația le-a avut în România, am căutat cum e, dacă e, prin alte țări și nu m-am lămurit. La noi, în comunism, femeile aveau dreptul după naștere la un concediu de lăuzie de 112 zile, după care își lăsau pruncul la bunici sau îl dădeau la creșă. Pe vremea aia, chiar existau destule creșe și grădinițe și erau gratuite. Probabil construite din banii cu care erau „amendați" oamenii fără copii: între cinci și zece la sută din salariu, pentru că nu contribuiau la înmulțirea supușilor lui Ceaușescu. Dar atunci nu se punea problema stimulării natalității, pentru că avorturile erau interzise și nu se găseau „la liber" nici prezervative, nici contraceptive.

Indemnizația a fost introdusă imediat după căderea lui Ceaușescu, în ianuarie 1990, când FSN și Iliescu aveau tot interesul să-și bucure viitorii electori. Femeile au primit dreptul la un an de concediu plătit, cu 65% din salariul anterior. Legea s-a tot modificat de mai bine de zece ori și, de fiecare dată, cineva a fost nemulțumit. O istorie a acestor modificări o găsești aici. Indemnizația de creștere a copilului a fost, tot timpul, mai degrabă un „stimulent", nu o prestație socială pentru care beneficiarul plătește în toți anii de muncă.

Mai trebuie spus limpede că indemnizația nu este un „drept", nici măcar vreo bună practică a democrațiilor occidentale. Există în multe țări, însă nu în toate; iar perioada, cuantumul și temeiul diferă atât de mult încât e greu de găsit un numitor comun. În cele mai multe cazuri, se motivează prin dorința de creștere a natalității, dar există și situații în care indemnizația face parte dintr-un pachet mai larg de beneficii sociale pentru copii sau este o formă de asigurare, cu contribuție prealabilă.

Adică, un fel de „nu e nimic și totuși e". O struțo-cămilă, un cal-măgar, nici pe bază de contribuție (cum ar fi pensile, dacă n-ar exista și alea nesimțite și speciale ale privilegiaților), nici pe bază de solidaritate (ca ajutoarele sociale), nici asigurare. Singura definiție care mi se pare folositoare este aceasta:

Dacă accept asta, măcar ca ipoteză de lucru, trebuie să stabilesc două principii, care nu apar însă în lege: venitul care este înlocuit ar trebui să provină din activitate prestată personal și permanent, nu din vânzări ocazionale de bunuri, iar încasarea veniturilor să depindă de activitatea cotidiană a solicitantului, adică să nu fie câștiguri din capital.

Altfel spus, solicitantul ar trebui să demonstreze că avea un venit constant, pe care îl va fi pierdut din cauza inactivității: dacă eu, pe persoană fizică, vreme de cinci ani, construiesc un bloc, iar în anul anterior nașterii îl vând, veniturile mele vor exploda. Dar vânzarea respectivă nu este deloc o activitate permanentă. La fel, dacă eu am investit în ceva, adică am „pus banii să lucreze pentru mine", prin depozite cu dobândă, chirii, dividende de la o firmă sau cotă de participare la profit, acel venit nu va fi afectat de perioada de inactivitate, așa că nu e nevoie să fie substituit.

Era greu ca legiuitorii să se gândească așa și să impună astfel de limitări?

Natalitatea a scăzut constant în România, și cam la fel s-a petrecut și în alte țări din Europa, declinul populației locale fiind suplinit de imigrație. Sigur, suporterii indemnizației spun că măcar a oprit o scădere și mai mare a numărului de nașteri, dar asta nu poate fi probat. Ceea ce înseamnă că legile privind indemnizația de creștere a copilului nu sunt eficiente.

Ele sunt, cu toate acestea, necesare, dar din motive delicate pentru o discuție în public. Este vorba de munca salariată, în afara casei, a femeilor – o apariție foarte recentă față de miile de ani în care mamele erau mereu acasă, cu copiii. La care s-a ajuns mai ales din cauza războiului, chiar dacă munca femeilor a fost susținută de tot felul de organizații cu mult înainte.

În timpul celor două războaie, bărbații trăiau și mureau pe front. Industria de război avea nevoie de forțe de muncă. După război, a fost nevoie de refacerea caselor și drumurilor și celorlalte lucruri distruse, iar populația era mai mică peste tot cu milioanele de victime ale conflagrațiilor. Așa au început femeile, în număr masiv, să găsească de lucru și să părăsească, încet-încet, rolurile exclusive de casnice și mame. Când distrugerile războiului au fost reparate, iar populația a început să crească, oferta de forță de muncă a început să fie excedentară (bărbații și femeile sunt cam 50-50% mereu, astfel că obținem aproape o dublare a ofertei), iar nivelul veniturilor a început să scadă.

Astăzi, o familie compusă din două persoane nu-și mai permite să trăiască dintr-un singur salariu, pentru ca unul dintre soți să se ocupe de copii și de casă. Așa că indemnizația de creștere a copilului nu va putea fi eliminată fără a pune ceva în loc. Dar măcar legea ar putea fi făcută mai inteligent și mai echitabil.

Până acum, cu indemnizația de creștere a copilului s-a întâmplat ca în cazul taxei auto sau a altor minciuni politice și lucruri prost făcute de la început. De exemplu, cea mai simplă explicație pentru introducerea taxei auto este acoperirea pierderilor la buget aduse de eliminarea taxelor vamale după intrarea în UE, dar pentru că asta nu se putea spune public (cum să spui că beneficiile spațiului economic european nu sunt și pentru „cățeii" ce-și aduc mașini SH din Germania, în locul Daciilor din anii 80?), s-au inventat explicații ecologiste. Formele succesive ale legii au fost declarate discriminatorii sau neconstituționale, iar acum românii plătesc pentru greșelile politicienilor.

De fapt, crezi că oamenii din parlament și din ministere vor plăti din buzunar cei aproape 140 de mii de euro lunar, cât reprezintă primele 10 cele mai mari indemnizații? Sau despăgubirile de la CEDO, dacă niște funcționari decid să nu plătească indemnizațiile astea astronomice, cum pare să se întâmple?

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre părinții din România:
Cum e să te muţi de la părinţi, în România, când faci facultatea în orașul natal
Ce probleme aveau părinții tăi când erau adolescenți în România anilor '70
Toate lucrurile nasoale pe care le îndură mamele din România