Cum au ajuns ultrașii români să se îmbrace mai bine decât tine

Pe la sfârșitul anilor '70, în Marea Britanie își făcea apariția curentul „casuals‟ care, ca trend, însemna, în primul rând, delimitarea huliganului de simplii spectatori, prin ignorarea culorilor clubului și adoptarea unui set întreg de branduri scumpe și de nișă.

Tonul în curentul ăsta a fost dat de suporterii lui Liverpool, care, în timpul deplasărilor europene din perioada aia, invadau magazinele de pe continent, și-n loc să fure ceasuri sau bijuterii furau din magazine ca Sergio Tacchini, Fila sau Lacoste. Era vorba de copii săraci, dar în curs de emancipare prin consum și prin slujbe mai bine plătite.

Curentul „casuals‟ se lega puternic și de ce-a fost important (sub)cultural în Albion, în perioada respectivă. Casualii erau așadar conectați la muzica epocii: mai întâi „revivalul" Mod.

Apoi, odată cu sintetizarea mai ieftină a meta-amfetaminei - cu rave-ul. (Despre ultimul se zice că ar fi, de fapt, principalul responsabil pentru moartea huliganismului, nu legile aspre ale lui Margaret Thatcher).

Așa se năștea un mare stil vestimentar al suporterilor veniți la meci, care astăzi face înconjurul lumii, deși trebuie să fii insider, ca să-i înțelegi codurile, și să nu pari penibil când porți hainele alea. De altfel, „For those involved‟, este și motto-ul unui forum de specialitate, de unde poți afla că „dacă ai venit îmbrăcat casual la un meci înseamnă că accepți tacit confruntarea cu cei care-s îmbrăcați la fel în peluza adversă".

Celebra peluză The Kop, unde stăteau huliganii echipei Liverpool

Chestia asta a mers atât de departe, încât, pe la mijlocul anilor '90, Burberry scotea din producție celebrele șepcuțe în carouri, pentru că erau asociate cu huliganismul și chavii - cocalarii britanici.

În România, din punctul meu de vedere, curentul acesta apare ca efect ceva mai fin al autocolonizării noastre culturale. Așa se face că moda ultrașilor români din anii '90, când se purtau fulare și tricouri ale echipelor celebre din Europa (privită astăzi cu zâmbete largi), e urmată de celebrele „bombere" portocalii - când Italia era modelul de imitație.

Abia la începutul anilor 2000, odată cu accesul la net în masă, și cu celebrele filme Green Street Hooligans și Football Factory, o parte dintre ultrașii români, „se dau" pe haine de firmă, care merg ca statut și la Club Martin și la stadion.

Însă, după cum mi-a spus un veteran în ale hainelor de peluză, importul unei culturi vestimentare nu se face prin imitație, ci prin bricolare și adaptare la local:

Ce e mișto aici e că nu-i vorba doar despre consum și individualitate în toată treaba cu „hăinuțele". Adevăru-i că stilul arătă foarte mișto și-i și subversiv: niște branduri construite inițial pentru ăia cu bani și tendințe de shopping compulsiv sunt răsturnate și folosite drept cod de recunoaștere pentru bătăile huliganilor, oriunde în lume.

VICE: Cum ai ajuns la stilul ăsta?
A fost o chestie treptată la mine, la început purtam fular cu Dinamo luat din IDM, că nu exista un magazin al clubului pe vremea aia. Apoi am renunțat, apoi am avut o perioadă în care am purtat la meci însemnele grupului tricou/hanorac/eșarfă.

Și de ce ai trenunțat la bomberele portocalii sau la tricoul clubului?
Schimbarea a aparut cumva firesc, când lumea a început să se caute mai mult pe străzi. Lipsa însemnelor care să te lege de un club de fotbal înseamnă mai multă libertate pe străzi, în zi de meci.

Era nevoie de anumite firme de haine pe care să le recunoască doar alții ca tine și care să țină locul fularului clasic. În plus, a fost nevoia de diferențiere a băiatului de peluză, care nu are nevoie de un tricou rosu ca să-l separe lumea de cetățeanul de peluză, care vine cu două fulare legate de cap și alte două la gât.

De unde crezi că se inspiră lumea din peluză, în general?
Eu am prins perioada cu începuturile internetului în Regie, de la sfârșitul anilor 90 și mă inspiram din ce găseam pe site-urile suporterilor de afară. Alții au început cu reviste. Oricum, la început a fost un ghiveci, un amestec si e normal să fi fost așa. Nu exista nici informație foarte clară și nici o cultură a peluzelor. Ea s-a dezvoltat odată cu noi.

VICE: Zi-mi trei lucruri care-ți vin în minte când spui „casuals‟.
Umbre, revoltă, Oxford.

Cum se îmbină stilul steagurilor și-a coregrafiilor cu brandurile scumpe în peluzele noastre?
Brandurile scumpe întotdeauna s-au îmbinat cu stilul ultras. Ceea ce am observat este că stilul vestimentar și creativitatea peluzelor au evoluat laolaltă. Acum, imaginea peluzei este mult mai versată prin coregrafii 3D și tot felul de efecte create, exact ca și stilul vestimentar al unui suporter.

De unde se inspiră sau pe cine imită lumea în materie de haine?
Stilul vestimentar se poate inspira din muzică, cinema, personalități, chiar și din forma de guvernare a unei țări. Dar, cu și fără aceste influențe, el întodeauna va fi un soi de oglindă a societății. Așa că un popor fără cultură nu va putea crea niciodată un stil.

Dinu Guțu este doctor în antropologie cu o etnografie despre ultrașii de la Dinamo București. A publicat o serie de articole academice și recenzii din zona științelor politice, a sociologiei și antropologiei în reviste din România și Marea Britanie. Face parte dintr-un grup ultras.