Muzică

Toate albumele de la Luna Amară, comentate de Mihnea Blidariu

Luna Amară a trecut de la melodii înregistrate-n frig pe un generator din lipsă de curent, la unele produse de experți internaționali.
22.11.16

Mihnea. Fotografie de Mircea Topoleanu

Luna Amară e genul ăla de trupă rară din România de care a auzit tot omu'. Indiferent de stilul de muzică pe care te spargi, sigur știi cel puțin o piesă de la trupa clujeană. S-a înființat acum 16 ani și au scos primul material la patru ani după, prin 2004. Erau super hot când eram tânăr fecior, în liceu. Îmi aduc aminte perioada aia de parcă era ieri. Pe atunci, toți erau înnebuniți după Luna Amară, pentru că era un rock alternativ, alternativ.

Aveau multe versuri cu mesaje „muie sistemului", care e o momeală atemporală pentru tineretul care aproape întotdeauna are prea mult sânge în vene. Mă rog, treaba asta merge bine într-o țară profund futută de clasa politică, deci s-a potrivit de minune în România. Mai băgau și o trompetă pe piese din când în când, ceea ce i-au făcut să fie și mai exotici.

Publicitate

Până în prezent au scos șase albume. Cel mai recent, Aproape, a apărut pe piață în 22 octombrie, la casa de discuri Universal Music România. E un material mai matur, în sensul că nu-s piese de hardcoreală, dar vorbesc despre chestii mai personale. Mie mi-a plăcut, dar parcă aș fi preferat să mă zbenguiesc ca-n tinerețe. Din fericire, Mihnea Blidariu, solist, chitarist și trompetist în Luna Amară, m-a asigurat că nu mai am mult de așteptat până o să aud ceva mai pe felia mea: „Cu siguranță urmează anul viitor un album electric".

Până la lansarea albumului cu numărul șapte, l-am rugat pe Mihnea Blidariu să-mi vorbească câte un pic despre fiecare material discografic Luna Amară. Și să le pună într-o top după cum vrea sufletul lui de anarhist:

6. Live la Conti

„E pe locul șase pentru că e un fel de best of. Nu are valoare din punct de vedere al creației, ci doar al interpretării. Am zis să scoatem un album live pentru că multă lume ne-a descoperit cu piese de pe Asfalt și Loc Lipsă, date jos de pe net. Albumele acelea nu se mai găsesc. Am încercat să convingem fosta casă de discuri să facă o reeditare. Ne-am oferit inclusiv să plătim noi pentru multiplicare. Ne-am lovit de un dezinteres total. Așa că am decis să facem acest live cu piese mai vechi. Pentru ca lumea care nu avea Asfalt și Loc Lipsă să aibă piesele acelea într-un format fizic.

Conti este una din clădirile-simbol ale orașului. Din păcate, nu este doar un simbol arhitectonic important al Clujului, ci și un alt simbol al nepăsării autorităților față de patrimoniul cultural. Pentru mine are o însemnătate aparte, pentru că e edificiul pe care am ales să-l ocupăm în 2011, într-un protest față de blocada din presă pe subiectul Roșiei Montane.

Publicitate

Cu o zi înainte de concert am fost să montăm și să repetam. Am tâmpit de frig. Ăia de la Electrica n-au mai vrut, în ultima clipă, să ne dea curent și a trebuit să aducem un generator mare, care duduia destul de tare, noroc că era în spate, undeva. În timpul concertului, era o tipă în public care chiraia cam după fiecare piesă. Și foarte tare. Ei bine, a reușit să apară și pe album. Dacă asculți «Dizident» o să-i auzi țipatul fix într-un stop din piesa."

5. Asfalt

„Noi am început în 2000, Asfalt a apărut în 2004. În intervalul ăsta am cântat de-am rupt, oriunde, oricând. Managerul nostru de atunci, Richard, se descurca excelent la capitolul concerte. Scena a început să se miște. Cluburile (cu una sau două excepții) erau praf la capitolul sonorizare. Despre aerisire nici nu mai vorbesc. Gândește-te că, pe atunci, se și fuma înăuntru. Sincer, dacă mă uit în urmă, mă mir că nu s-a întâmplat o nenorocire ca la Colectiv pe vremea aia. Uneori se inventau locații ad-hoc numai ca să se cânte.

Am compus foarte mult în perioada aia. Asfalt e cel mai lung album al nostru și e, totodată, albumul care sună cel mai rău. E înregistrat în vreo patru studiouri. I-am dat numele ăsta pentru că asta era starea de spirit cea mai pregnantă din jurul nostru atunci - gri, rece, impersonală. Ieșisem din anii '90 cu scârbă și furie față de societatea în care trăiam, față de sistemul de educație si cel politic, în general. Sunt puține momente senine pe acest album.

Publicitate

Sincer, m-am așteptat să aibă succes debutul. Pentru că deja avusesem două scandaluri legate de cenzură, eram una din puținele trupe cu mesaj social-politic (alături de IPR și Altar). Generația noastră avea nevoie de o trupă de genul ăsta. Mai aveam și o latură lirică pe deasupra, aveam un label în spate, distribuția era ok, am avut și un videoclip bun de tot, la «Ego nr. 4». Ar fi fost greu să nu aibă succes."

4. Don't Let Your Dreams Fall Asleep

„A fost prima dată când am avut timp să stăm și să experimentăm în studio. O parte din piese erau deja gata, o alta parte au fost definitivate în studio unde am compus, efectiv, pe loc, ca «Little Sun». A fost dificil pentru Vali, chitaristul nostru de atunci, pentru că el nu prea era pe stilul ăsta, însă fiind ultimul venit în trupă s-a simțit, probabil, mai intimidat și nu a prea vorbit despre asta.

Țin minte că am stat o grămadă cu el să facă un solo mai jazzy pe «Flood Moses» și am fost cam nașpa, că mi-am pierdut răbdarea. Am tras la studioul Glas Transilvan și sunetistul nostru de studio, Oliver Vegh, lucra și la ei și trăgea pentru ei mai ales muzică populară. De câte ori veneam fie mixa ceva hore, fie bombănea în colț cu niște «ceterași». Veneam noi cu pretenții de experimente, de improvizat, după ce el toată dimineața freca acolo secunda mică și tremolo-ul de vioară.

Au fost voci - dar destul de puține - care ne-au acuzat că ne-am «înmuiat», că vrem să fim comerciali, mă rog, genul de nemulțumiri firești, la urma urmei. Însă am câștigat o altă categorie de public, care începuse deja să fie interesată de show-urile noastre semi-acustice. Publicul ăsta a continuat, de atunci, să crească în mod constant. Celor care apreciau în special latura social-politică a trupei le-a luat ceva timp să înțeleagă că pot exista mesaje sociale și în piese mai soft, sau în piese în care energia nu e dată de distorsul chitării electrice, ci de secția ritmică, de felul în care sunt construite temele de chitara acustică."

3. Aproape

„Nu-l consider «cel mai cel» pentru că, în primul rând, e prea proaspăt și nu am reușit să iau distanță de el, să-l ascult într-un mod obiectiv și critic. N-am ajuns încă nici la jumătatea turneului de promovare. În al doilea rând, mie îmi place să stau în studio, să rumeg piesele, să trag variante, să discut, să mă cert, să negociez muzical cu colegii. Aproape este albumul la care am lucrat cel mai repede. Asta mi-a lăsat un fel de neîmplinire. Ne-am decis să-l facem prin iunie, cred, în august eram în studio și în octombrie a ieșit.

Nu e nimic încifrat, nimic ascuns printre versuri. Titlul spune tot: e un album despre nevoia de apropiere, despre iubire, despre celălalt, despre apariția celuilalt, despre dispariția oamenilor dragi, despre rănile pe care le provoacă depărtarea, despre frica de a ne apropia de noi înșine. În cele din urmă, tot ce ne-am dorit a fost să fim aproape.

Publicitate

Are doar o jumătate de oră pentru că am auzit că oamenii nu mai au timp și sunt mereu pe fugă."

2. Loc Lipsă

„Am înregistrat la VDV Studio. Pe album există un fel de interludiu instrumental care se numește «Din Cercuri», un fel de cod al piesei «În Cercuri». Pasajul ăsta l-am înregistrat scoțând pe holul studioului o parte din tobe, amp-ul de chitara și microfoanele, într-un experiment din care, la final, am ieșit torpilat. Mă simțeam de parcă eram drogat. A fost unul din momentele când muzica m-a drogat, pur si simplu.

Am filmat o parte din clipul piesei «Loc Lipsă» sub podul de lângă Ikea, la ieșirea din București spre Ploiești. Ca să ne facă ziua frumoasă și să ne facă să uităm de frigul crâncen în care filmam, mai mulți șoferi bucureșteni s-au gândit să-și dea cu părerea, din mers, despre ce făceam noi acolo. Între două duble, auzeam destul de des replici, aruncate de pe geam, de genul: «Roackere, ești șmecher?», «Nu mai da, bă, din cap, ești cu dracu'?», «Muieeeee, băăă!», «Bagă, fraere, o manea!», «Sataniștii, huooo» și altele de genul.

După ce l-am lansat am plecat în turneu. A fost și cred că mai este, încă cel mai lung turneu de cluburi susținut de o trupă românească după 1989. A avut 35 de date, atât în Romania cât și în afară. Țin minte că după ce am terminat turneul ne-am zis unii altora că nu vrem să ne mai vedem o lună.

Un concert pe care n-am să-l uit niciodată a fost la Sighișoara. Aveam lansarea la Insomnia, un club care nu mai există acum. Era un club mare, cu o scena generoasă și cu o gramadă de loc de manifestare în fața ei. Dar la concert au venit vreo 15 spectatori. Cred că erau cam trei sferturi din toți rockerii din Sighișoara la vremea respectivă. Cum filozofia noastră a fost mereu să susținem concertul în același mod, indiferent dacă sunt zece sau zece mii de oameni în fața noastră, ne-am pus pe treabă și am făcut show-ul de lansare, cântând tot albumul și înca vreo câteva piese.

Publicitate

Pe margini erau mai multe canapele. Atunci a fost prima dată când am văzut dezvoltat conceptul de «couch diving»: cei 15 spectatori au descoperit spațiul pe care-l au la dispoziție, și fugeau dintr-o parte în alta a clubului, în timpul concertului, și se aruncau pe canapele. Am reluat conceptul și noi, cred că în același turneu, la un after-party când am făcut același lucru pe Pantera – Walk."

1. Pietre în alb

„Eu am activat mereu în zona asta de critică socială, de protest. Mi-am găsit coerența exprimării și mi-am format discursul cu primele două albume. Însă acest discurs a rămas destul de abrupt, naiv prin unele locuri, subțire prin altele. Pietre în Alb a însemnat, pentru mine, o maturizare a criticii sociale la care mă pretez. Am reușit să aduc mai multă poezie în textul social-politic și să creez metafore care, în ciuda faptului că sunt mai puțin furioase, sunt mai dureroase.

Cred ca Pietre în Alb e albumul cu care Nick și cu mine, ca textieri și poeți, am început să abordăm temele care ne interesau și din perspectiva morții. Teama de sfârșit e o motivație extrem de puternică, atât pentru acte pozitive, cât și pentru acte negative. Din teama de moarte, unii oameni devin egocentriști. Sunt obsedați de ideea de a lăsa ceva în urmă, de a fi ținuți minte pentru una sau alta, chiar dacă pentru asta trebuie să distrugă vieți. Albul din Pietre în Alb este culoarea doliului, așa cum există în unele culturi asiatice. Pe lângă tema trecerii, o altă temă importantă de pe Pietre In Alb este cea a complexității ființei umane. Omul uită că are capacitatea și intelectul de a privi ceva din mai multe unghiuri, de a face comparații între viziuni, de a cerceta și de a lua decizia corectă pentru toți cei care fac parte dintr-o viziune asemănătoare.

E albumul nostru care sună cel mai bine. Am lucrat la el cu Adam Whittaker, un producător și sunetist de talie internațională. Ne-am găsit o bază stilistică de la care să pornim în actul de creație. Adam a lucrat cu nume mari de afară și e mult mai obișnuit cu producțiile mainstream. Privește totul dintr-un unghi mai comercial, preferă mix-uri cu chitările mai în spate, și vocile mai în față. Nimic rău în asta, daca nu te cheamă Luna Amară și ai un chitarist obsedat de stoner și sludge. La mixaj s-a lucrat cam așa: «E ok?», «Da, dar dai chitara puțin mai tare?», «Sigur, acum e bine? Da, poate un pic mai sus», «Aha, ok, ce zici de tobe?», «Bestial, dar auzi, nu mai urcăm chitara?», «Oh, bine. Îți place cum sună trompeta?», «Clar, e mișto tare, ce zici, mai dăm niște volum la chitara aia?» și tot așa. La final, concluzia lui Adam a fost: «You guys are crazy».

Cea mai frumoasa amintire legată de albumul ăsta, pentru mine, a fost filmarea videoclipului «Pietre în Alb», unde principal protagonist este tatăl meu, actorul Ovidiu Ghiniță. Mi-am dorit foarte mult să colaborăm, artistic. A fost emoționant pentru amândoi. Mi-a plăcut că s-a comportat foarte profesionist, chiar dacă a trebuit să filmeze în frig, să stea întins pe zăpadă și să termine tot într-o singură zi. Tata e un actor extraordinar de expresiv. Ar fi ajuns mult mai departe dacă s-ar fi născut în altă țară, în altă generație."

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre Luna Amară:
5 motive să asculți noul album live Luna Amară
De ce are nevoie România de un Guvern de muzicieni
Muzică de protest de la Mihnea Blidariu