​Asfixierea erotică, fetișul fatal despre care nu vorbește nimeni

Asfixierea erotică, sau AE, e un act sexual care implică sufocarea. Probabil știi deja asta. Cum se ajunge acolo depinde de fiecare individ. Frânghii, mâini, bandă adezivă, apă – sunt multe metode care obțin rezultatul dorit. Unora li se pare palpitant să fie dominați cu o mână în jurul gâtului, alții au un orgasm mai intens dacă sunt privați de oxigen. Alții vor să leșine, pur și simplu. Efectele negative ale acestei practici se extind de la stop cardiac la avarierea permanentă a creierului. Șansele să se întâmple așa ceva cresc atunci când cineva o practică singur – auto-asfixierea erotică.

Deși toate acestea sunt cunoscute de oricine a avut câteva aventuri de-o noapte sau s-a uitat la filme porno, noi, ca societate, nu știm câte decese sunt cauzate de această practică. Nimeni nu vrea să vorbească despre cum a găsit pe cineva drag lângă un laptop deschis într-o cameră întunecoasă. Nici poliția nu ne poate vorbi despre asta, pentru că, de multe ori, frânghiile și pungile de plastic sunt îndepărtate de la locul accidentului de către membrii jenați ai familiei victimei. Rapoartele medico-legale sunt de multe ori neconcludente și nu ne ajută să înțelegem sufocarea erotică ca pe un fenomen social modern, așa cum suspectăm că ar fi.

Dar, deși e greu să vorbim despre AE, e extrem de necesar să facem asta, pentru că, așa cum a zis dominic Davies, fondator al unei organizații pentru sexualitate numită Pink Therapy, „tăcerea sau cenzura nu ajută pe nimeni."

Psihologia asfixierii erotice e incredibil de interesantă și difuză. Am vorbit cu Jess, o femeie de afaceri, despre cum o practică împreună cu iubitul ei, și se pare că cea mai semnificativă senzație pentru ea e dinamica de putere pe care o creează. Jess mi-a zis că abilitatea partenerului ei de a-i interpreta semnalele corpului până în ultimul detaliu când ea se zvârcolește în strânsoarea lui i-a apropiat mult pe plan emoțional: „Pe mine mă ajută să mă simt în siguranță cu cineva, vreau să fiu cu o persoană care îmi poate citi limbajul corpului și care poate înțelege că trebuie să se oprească dacă urlu – că s-ar putea să nu pot spune cuvântul nostru de siguranță. E o încredere pe care o împărtășim."

Dar poveștile despre AE pot prinde nuanțe mai întunecate. Am vorbit cu trei bărbați care își restricționează circulația de oxigen spre creier în timpul masturbării încă de la vârsta de zece ani și au zis că habar nu aveau că activitatea lor poate fi definită drept auto-asfixiere erotică sau că o mai practică și altcineva în lume. Un bărbat de 44 de ani pe nume John mi-a spus povestea lui:

„Ideea de a fi strangulat mi s-a părut excitantă de la o vârstă fragedă. Prima mea experiență a fost la vârsta de șase sau șapte ani, când mă jucam cu băiatul unui vecin și cu o coardă de sărit. Nu-mi amintesc cine dintre noi a avut ideea, dar îmi amintesc că eram în garaj, stăteam pe o cutie și el mi-a legat coarda strâns în jurul gâtului și apoi de un cârlig. Din fericire, a intrat cineva și ne-a întrerupt, că altfel cine știe cum s-ar fi terminat. Faptul că am fost întrerupți m-a învățat să-mi fie rușine de ce am făcut. Cred că așa pățește multă lume și de asta nu se vorbește despre asta."

Cam în punctul acela a realizat John că practica lui era periculoasă și a încercat să se oprească. „N-a funcționat", a continuat el. „O întâlneam mereu – în scene cu strangulări la TV, când vedeam doi băieți care se bat în joacă sau când îmi făceam nod la cravată dimineața. În toate aceste situații, aveam erecție. Am practicat AE singur din școala generală și până la douăzeci și ceva de ani. Am crezut că sunt singura persoană din lume care face chestia asta."

La fel ca John, mulți băieți adolescenți descoperă AE singuri și, în loc s-o implice în relații într-un mod pozitiv, devine o parte reprimată a sexualității lor. DanielGuy, un scriitor de literatură erotică, mi-a zis că a ajuns să descopere AE ca mecanism de apărare pentru teama lui de întuneric: „Îl foloseam ca să încerc să supraviețuiesc. Cred că mi-am erotizat această frică și am transformat-o în dorință. Așadar, noaptea, în loc să mă sperii de monștri, am început să-I invit la mine. Apoi, fantezia a evoluat. La un moment dat m-am gândit la o pungă de plastic și, imediat ce am folosit-o, am devenit dependent de ea ca de cocaină.

În aceste discuții am auzit des cuvântul „nebun". Într-o conversație deosebit de tulburătoare, un tip pe nume Craig mi-a zis că nu putea scăpa de blestem sub nicio formă. Mi-a zis încă din prima clipă: „Mă urăsc din toată inima pentru chestia asta. E un blestem și mă face să mă simt super vinovat." N-a analizat foarte profund motivele psihologice care îl fac să se uite la clipuri cu femei care se îneacă, dar se pare că o rudă apropiată de-a lui a murit înecată când el era mic. Craig avea vreo patruzeci de ani și nu vorbise cu nimeni despre chestia asta în afară de mine.

Tocmai această rușine, alimentată de mister, e cel mai periculos lucru la AE, pentru că îi obligă pe oameni să o practice singuri, fără să se educe corespunzător. DanielGuy mi-a zis că acum își dă seama că se afla pe un drum periculos în tinerețe. „Făceam lucruri atât de periculoase încât în orice clipă aș fi putut fi găsit mort." Și Craig mi-a spus că ajunsese să facă lucruri foarte periculoase. La un moment dat, în tinerețe, se ducea într-un loc retras, își punea o pungă pe cap, peste care își atașa casca de biciclist. „Odată n-am reușit să desfac cureaua de la cască și era să mă sufoc. Am crezut că o să mor, dar până la urmă am reușit."

Atunci de ce nu caută o comunitate care să-i ajute și să-i educe? Din păcate, relația dintre AE și comunitatea BDSM, deși ambele se bazează pe un joc de putere, e neclară.

Un guru BDSM pe nume Ambrosio cu care am stat de vorbă, mi-a zis că AE e inclusă în practicile BDSM, dar nimeni nu o practică liber la petrecerile BDSM pentru că „nu toată lumea se simte confortabil să asiste la așa ceva."

Alte persoane, precum Susan Wright de la Coaliția Națională pentru Libertate Sexuală, mi-a zis vehement că „oamenii din comunitatea BDSM sunt foarte conștienți de pericolele acestei practici".

Lipsa de claritate între cele două tabere e o mare problemă: „E păcat de practicanții autoasfixierii erotice. Mulți dintre ei nici măcar nu fac parte din comunitate. Dacă ar găsi prieteni cu care s-o facă, ar scădea semnificativ riscurile implicate."

Chiar dacă cineva are un prieten la care să apeleze, povestea tot se poate încheia tragic. Situațiile sunt și mai înfricoșătoare prin faptul că nu există niciun mod prin care să dovedești că cealaltă persoană implicată nu era violentă și n-a comis o crimă. Iar posibilitatea ca un prieten binevoitor să fie acuzat de crimă în caz că treaba merge prost îi descurajează pe mulți.

În orice caz, oricât de periculoase ar fi aceste practici, oamenii vor continua să le facă. Pe unii îi atrage tocmai pericolul. Jess mi-a zis că „înainte și după, sunt foarte, foarte conștientă de faptul că m-ar putea ucide, dar cumva, acest risc face experiența și mai plăcută – pentru că îți depășești limitele corpului."

Persoanele cu care am vorbit mi-au zis că, datorită experienței și cercetărilor lor, simt că au control total asupra acțiunilor lor. Jess mi-a zis că îi pune partenerului ei mâna pe genunchi când vrea să se oprească, iar DanielGuy spune că poate rupe punga pe care și-o pune pe cap înainte să leșine.Totuși, Jay Wiseman, purtător de cuvânt al unei mari comunități BDSM din America, a zis că „nu ai cum să reduci riscurile la zero. E de ajuns să uiți o singură dată să pui mâna pe genunchi la timp sau să rupi punga de plastic."

Și atunci, ar trebui interzisă? „Nu putem face legi pe baza unui risc. AE e în aceeași categorie cu săritul cu parașuta sau cu sporturile extreme – sunt oameni care mor din aceste cauze, dar asta nu înseamnă că activitățile trebuie interzise. În orice caz, oamenii trebuie să cunoască riscurile la care se expun." Probabil că motivul pentru care oamenii tind să condamne AE e faptul că o consideră o perversiune sexuală. DanielGuy mi-a zis că doctorul lui i-a propus un tratament ca să nu mai fie atras de sufocare.

Oamenii cu care am discutat despre AE mi-au zis că internetul le-a alimentat mult practica. Există multă pornografie pe tema asta și e disponibilă adolescenților, care sunt atrași de obicei de practici tabu. Ar trebui să educăm oamenii pentru că, fără educație, sunt mai mari șanse s-o practice periculos.

E greu să controlezi ce face fiecare la el în cameră, în întuneric. Singura reponsabilitate pe care o avem e să-i ajutăm pe oameni să nu moară, cu ajutorul unor filme pornografice educative și a unor informații oneste și nepărtinitoare. Până și Jay Wiseman e de acord că e nevoie de mai multe informații pe tema AE. „Am observat că atunci când oamenii sunt informați despre severitatea și imprevizibilitatea riscurilor, tot mai puțini dintre ei continuă să se joace în această zonă."

Nu e clar cum ar trebui să arate educația despre AE. E greu de imaginat cum s-ar putea preda în școli. Singurul lucru clar despre AE e faptul că a devenit oficială și nu mai are rost să ne prefacem că nu există.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre fetișuri pe VICE:
E timpul să vorbim deschis despre fetișul pentru subsuori
Am vorbit cu un tip care are fetișuri cu sângele menstrual
Ar trebui să-mi abandonez picioarele fetişiştilor?