Cum ȋţi pot distruge viaţa alergiile la mâncare

De când mă știu am probleme cu alergia mea care aproape fatală la alune. Cred cǎ e un miracol că nu mi-a afectat copilǎria sau poate e mulțumită mamei mele și a mȃncării chinezești de duzinǎ pe care o tot comandam ȋn anii `90, ȋn New Jersey. Colegilor care mǎ ȋntrebau „ce pǎţeşti dacǎ mǎnȃnci bomboane cu alune?" le spuneam cǎ „mi se ȋnchide gȃtul şi mor". La vârsta aia, înțelegeam faza cu riscul morţii ca un lucru abstract, la fel cum ȋnţelegeam conceptul de sex sau pe cel de beţie.

Aluna care m-a trimis ȋn şoc anafilactic a intrat ȋn scenǎ acum mai puţin de doi ani, cȃnd vizitam Berlinul. A ajuns ȋn interiorul meu accidental, un pasager clandestin ȋn sandwichul prietenului meu cu pȃine cu seminţe, realizat dupǎ o reţetǎ germanǎ. Mi-am dat seama cǎ ȋn gȃtlejul meu se va ȋntȃmpla ceva rǎu ȋncǎ de la prima muşcǎturǎ. Dupǎ momentul ăla, ziua s-a transformat ȋntr-o cursǎ lungǎ cu opriri la Urgenţe. Mai ȋntȃi a fost drumul dintre pod şi staţia de metrou, cȃnd mi-am dat seama cǎ nu mai pot ȋnghiţi şi mi-am ȋnfipt ȋn picior seringa cu epinefrinǎ. Dupǎ asta, a urmat puseul de adrenalinǎ, telefonul confuz la 112 și echipajul de prim-ajutor care m-a băgat ȋn ambulanţǎ. Acolo ţin minte cǎ am stat liniştitǎ, oamenii s-au purtat frumos…

Ultimul doctor cu care am vorbit ȋn ziua aia vorbea engleza cu accent german. Dupǎ ce mi s-a mai redus inglamarea gâtului și mi-a scos inhalatorul, mi-a zis „aluna e ȋncǎ ȋn tine". Sensul exact al cuvintelor lui s-a pierdut odatǎ cu formularea ȋn englezǎ, dar am ȋnţeles ce voia sǎ spunǎ. Mi-a transmis ideea unei alune periculoase depuse pe undeva, ȋn interiorul meu şi mi-a prescris o sǎptǎmȃnǎ ȋntreagǎ de corticosteroizi. Cicǎ aşa se obişnuieşte, te ajutǎ sǎ ocoleşti valul doi de simptome nasoale. Am tǎiat-o rapid spre oraş ca sǎ caut o farmacie.

Zeci de milioane de oameni din Europa și SUA sunt alergici la cel puţin un tip de aliment. La copii e chiar rǎu: unul din 13 are aşa ceva, conform ONG-ului FARE, adicǎ Food Allergy Research&Education. Centrele pentru Maladii şi Prevenţie spun cǎ frecvența alergiilor alimentare la copii a urcat de la 3,4% la 5,1%, ȋntre 1997 şi 2011, iar alergiile la alune sunt printre cele mai comune. Această creștere a fost atribuită unui cumul de factori cum ar fi copilǎria asepticǎ a timpurilor noastre, dieta gravidelor sau poluarea. La ȋnceputul anilor 2000, medicii insistau cǎ trebuie evitat contactul celor mici cu alunele, pentru cǎ se specula cǎ asta ar putea declanşa alergii serioase ulterior. Acum specialiştii zic invers: au şanse mai mari sǎ fie alergici la alune cȃnd cresc, dacǎ nu li se dau alune cȃnd sunt mici.

Indiferent de cauzǎ, alergiile la alune şi nuci pot produce uneori anafilaxie, adicǎ cea mai severǎ reacţie alergicǎ, pe care o recunoşti dupǎ violența ei. O reacţie alergicǎ obişnuitǎ e aceea cȃnd organismul tǎu elibereazǎ ȋn fluxul sanguin compuşi chimici precum histamina, atunci cȃnd identifică greșit o substanţă pe care o considerǎ periculoasǎ (Medicamentul anti-alergic Benadryl este un antihistaminic). Histamina e substanţa care cauzeazǎ mȃncǎrimile, strǎnuturile, urticaria şi şuieratul din respiraţie, simptome care sunt enervante, dar nu fatale. Anafilaxia e diferită, cǎ atunci tot corpul tǎu se mobilizeazǎ pentru luptǎ: organismul cuiva care are aşa ceva e inundat de un rǎspuns chimic atȃt de puternic ȋncȃt nu ȋi mai poate face faţǎ, respiraţia i se opreşte, ȋşi pierde cunoştinţa si moare.

Simptomele şocului anafilactic sunt respiraţia greoaie, dificultatea de a ȋnghiţi, pulsul slab, inflamarea feţei şi a limbii, problemele de stomac şi leşinul. Medicii ȋşi sfǎtuiesc pacienţii sǎ fie pe fazǎ la apariţia oricǎruia dintre simptomele astea şi sǎ ȋşi administreze la prima suspiciune injecţia cu epinefrinǎ (o injecţie cu adrenalinǎ fǎcutǎ pentru auto-administrare care e cunoscutǎ şi dupǎ denumirea ei comercialǎ, Epipen) ȋnainte de a suna de urgenţǎ la 112. Cei de la FARE zic cǎ ȋntȃrzierea injecţiei poate aduce moarte, ȋn sub 30 de minute.

„Nu îți pierde vremea cu dileme", spun cei de la FARE pe site-ul lor. „Ȋnţelege cǎ dacǎ ești atent şi pregǎtit de orice, lucrurile se vor rezolva cum trebuie."

„Vigilenţa care m-a ţinut ȋn prizǎ a fost mai tare decȃt frica de ce aş putea pǎţi ȋntr-o ţarǎ strǎinǎ, unde se vorbea o limbǎ pe care nu o ȋnţelegeam."

Am fǎcut absolut tot ce mi-a zis doctorul, iar aluna l-a ascultat şi ea: a rǎmas ȋn interiorul meu. M-am trezit ȋn fiecare din alea cinci zile cu gȃtul inflamat şi senzaţia aia nǎmoloasǎ ȋn piept. Berlinul era splendid atunci, în martie. Ȋn jurul meu, primǎvara era ȋn aer, soarele mȃngȃia tot ce era piatrǎ, beton, biciclete, pomii şi malurile apelor. Ȋnsǎ Berlinul din amintirea mea era o comedie sinistrǎ şi terifiantǎ, care-mi inundǎ mintea ȋn valuri: spital - aşteptare - taxi - aşteptare - Nationalgalerie - aşteptare - Bauhaus-Archiv - cafenea - Tiergarten- aşteptare - aşteptam sǎ simt iarǎşi senzaţia aia din piept şi gȃt care-mi spunea cǎ sunt ȋn pericol.

Am mers cu douǎ ambulanţe şi doi taximetrişti dureros de atenţi la rigorile codului rutier, am trecut prin patru camere de urgenţǎ. Am cunoscut cu ocazia asta doi pompieri berlinezi şi o sorǎ medicalǎ care mi-a luat sȃnge de dupǎ ureche fǎrǎ sǎ-mi spunǎ de ce şi care mi-a troznit şi spatele fǎrǎ sǎ mǎ ȋntrebe; şi o doctoriţǎ franţuzoaicǎ care mi-a ȋnfipt ȋn nas un tub cu care a coborȃt pȃnǎ ȋn gȃt ca sǎ-mi examineze inflamaţia, ceea ce e un drum destul de indirect dupǎ mine - ea cel puţin mi-a zis cǎ pot bea cȃt vin am chef cȃtǎ vreme sunt pe corticosteroizi, mais bien sur, şi chiar ȋi sunt recunoscǎtoare pentru detaliul ǎsta.

Vigilenţa care m-a ţinut ȋn prizǎ a fost mai tare decȃt frica de ce aş putea pǎţi ȋntr-o ţarǎ strǎinǎ, unde se vorbea o limbǎ pe care nu o ȋnţelegeam. Pentru mine era imperativǎ să fie liniște absolută ȋn centrul meu interior de auto-monitorizare. Cȃnd am ajuns în faza asta deja simţeam tot timpul senzaţia aia de gȃtuire și mă controlam mereu să văd cum stau, eram cu o mȃnǎ la gȃt tot timpul, ca şi cum aş fi putut sǎ prind ȋn pumn substanţa aia densǎ care pǎrea c-a rămas blocată acolo. Era doar incomod, era amintirea pericolului, sau era pericol real? Cȃnd ai vigilenţa activatǎ mai mult de o zi ȋntreagǎ ȋncepi sǎ-ţi aminteşti din ce ȋn ce mai greu cum e absenţa ei.

Nevoia de a fi permanent ȋn prizǎ a dispǎrut ȋncetul cu ȋncetul. Am revenit ȋn New York şi le-am fost recunoscător oamenilor care mǎ avertizaserǎ de mai demult cǎ treaba cu alergia mea e serioasǎ. Celelalte lucruri din viaţa mea au rǎmas la fel.

Totul a mers bine pȃnǎ cȃnd am mȃncat un sanviș la cȃteva luni dupǎ Berlin. Feliile de pȃine fuseserǎ tǎiate cu un cuţit uns cu ulei obţinut din alune… M-am mişcat rapid, l-am luat cu mine pe un coleg de muncǎ ca sǎ fiu sigurǎ cǎ ajung ȋntr-un centru de prim-ajutor de unde mi-au şi dat reţeta pentru corticosteroizi. De data asta, pastilele mi-au dat o paranoie care m-a ţinut ȋn prizǎ sǎptǎmȃni ȋntregi.

Zilele şi lunile ce au urmat au fost foarte diferite de cele de dupǎ Berlin. Senzaţia aia nasoalǎ ȋncepuse sǎ ȋmi dea tȃrcoale cȃnd mǎ aşteptam cel mai puţin, la ȋnceput mai rar, apoi mai des. Luam Benadryl cum iau unii Xanax. Ştiam exact unde parcheazǎ tonetele cu produse derivate din alune pe o razǎ de 20 de minute de mers ȋn jurul locului în care lucram. Cȃnd eram pe metrou eram cu ochii sfoarǎ, scanam nonstop ȋn jur dupǎ pasageri care mȃncau alune sau cartofi prǎjiţi fripţi ȋn ulei de alune. Staţia Grand Street din Chinatown era un punct de ȋncordare maximǎ pentru mine, cǎ aici se vindeau multe chestii pe bazǎ de alune.

Genul ǎsta de ȋngrijorare perpetuǎ şi intensǎ e comunǎ la oamenii cu alergii severe, mai ales la cei care au trecut prin vreun şoc anafilactic. Un studiu fǎcut ȋn Europa, publicat anul ǎsta ȋn Chemical Immunology and Allergy, aratǎ cǎ alergiile legate de mȃncare influenţeazǎ puternic calitatea vieţii din punct de vedere al factorilor de dietǎ sau de naturǎ socialǎ și psihologicǎ. Suferinzii de aşa ceva se luptǎ cu multe probleme de la perioade lungi de evitare a contactelor sociale pȃnǎ la depresii sau fobii şi dezechilibre alimentare.

„De fiecare datǎ cȃnd mȃncam ceva negǎtit de mine ȋmi venea ȋn gȃt senzaţia aia de sufocare".

Un tip de 24 de ani care e alergic la nuci şi fructe de mare mi-a descris efectele psihologice ale alergiilor sale cu termenii „importante şi profunde". Cȃnd era copil, spaima de şoc anafilactic l-a fǎcut sǎ ȋşi limiteze extrem dieta. S-a dus la un psihoterapeut pentru chestia asta ani buni. Cu timpul, a crescut şi a ajuns la facultate, iar problemele psihologice s-au modificat şi ele odatǎ cu el: „senzaţiile de anxietate veneau ȋn valuri şi se manifestau ȋntr-o mulţime de feluri, dar ȋntotdeauna ȋn zona sǎnǎtǎţii şi a stǎrii interioare de bine."

De asemenea pǎţanii a avut parte şi alt tip care avea 52 de ani şi era alergic la alune şi peşte. Mi-a zis cǎ, ȋn urmǎ cu cȃţiva ani, a zburat cu o companie care oferea pasagerilor alune. De spaimǎ, omul a şters toate suprafeţele din jurul sǎu cu şerveţele umede, iar asta tot nu l-a ajutat. Se simţea ȋmpresurat de alune din toate pǎrţile: alune pe scaune, alune pe mǎsuţele pliabile, peste tot. „Nu voiam sǎ vorbesc, nu voiam sǎ mǎ uit la nimeni. Mi-am ȋngropat faţa ȋn cartea din mȃnǎ și speram sǎ se termine odatǎ chinul!"

Sloane Miller e consilieră pe probleme de alergii alimentare, are diplomǎ de asistent social şi a scris Fata cu alergia: Aventuri despre cum poţi trǎi bine cu alergii alimentare. Ȋn opinia ei, problema e cǎ teama aia cǎ ai putea pǎţi ceva oricȃnd e foarte ȋndreptǎţitǎ. „Ca psihoterapeut, ȋntȃlnesc des oameni care au temeri iraţionale. E diferit ȋnsǎ la treaba cu alergiile alimentare, că oamenii chiar au o şansǎ bunǎ de a muri de la ceea ce mǎnȃncǎ, deci temerile lor sunt şi iraţionale şi raţionale ȋn acelaşi timp".

O problemǎ suplimentarǎ ȋn ecuaţia asta e cǎ simptomele şocului anafilactic sunt similare cu cele ale atacului de panicǎ, adicǎ ai parte ȋn ambele cazuri de dificultaţi la ȋnghiţire şi respiraţia ȋngreunatǎ, furnicǎturi ȋn extremitǎţi, stǎri de confuzie şi puls crescut. Efectul e cǎ unii pacienţi au ghinionul sǎ primeascǎ tratament de şoc anafilactic, iar ei suferǎ doar de atac de panicǎ. Efectul greşirii repetate a diagnosticului şi a reluǎrii tratamentului necorespunzǎtor ȋi poate crea acestuia impresia cǎ lucrul de care suferǎ este mult mai grav decȃt este de fapt, iar asta creeazǎ o spiralǎ a stresului.

Oricine are probleme de anxietate create de alergii ȋnţelege ce zic la nivel somatic. Defiecare datǎ cȃnd mȃncam ceva negǎtit de mine, ȋmi venea ȋn gȃt senzaţia aia de sufocare, indiferent cȃt de sigurǎ eram de dovezile cǎ nu sunt ȋn pericol, oricȃt de sigurǎ aş fi fost cǎ ȋn bucǎtǎria aia nu erau alune. Aşa am ȋnvǎţat cǎ e posibil sǎ stai ȋntr-o camerǎ de Primiri Urgenţe dintr-un spital din New York, chiar dacǎ nu ai nici o hemoragie vizibilǎ. Vezi multe lucruri oribile ȋn timpul aşteptǎrii prin care treci acolo, mai ales la ora douǎ dimineaţa. Chiar şi aşa, am venit de voie la camera de gardǎ de trei ori ȋn anul ǎla de vigilenţǎ maximǎ, doar ca sǎ fiu mai liniştitǎ. Aerul ǎla sec, de spital, mǎ liniştea.

Experienţa mea cea mai rea s-a ȋntȃmplat ȋn timpul unui zbor de nouǎ ore şi jumǎtate ȋntre Honolulu şi New York. Eram ȋn drum cǎtre oraşul natal, pentru funeraliile bunicii. Cȃnd mi-am dat seama cǎ voi avea un zbor atȃt de lung cu un echipaj care pǎrea atȃt de puţin dispus sǎ ȋnţeleagǎ gravitatea situaţiei mele, am izbucnit ȋn lacrimi la poarta de ȋmbarcare. M-am ȋmbarcat pȃnǎ la urmǎ, ȋnsǎ primele trei ore ale zborului cǎtre aeroportul JFK au fost de coşmar: eram convinsǎ cǎ urma sǎ se ȋntȃmple, aproape cǎ simţeam cum sunt expusă la particulele minuscule de alune luate de pe cine ştie ce mȃner de scaun, robinet sau ambalaj de caramea. Mǎ şi vedeam cum muream de inimǎ sau asfixiată din cauza incapacitǎţii mele de a explica ce mǎ doare ȋnsoţitorilor de zbor.

Cumva, muzica aia amestecatǎ de ukulele plinǎ cu „Aloha" pe care o difuzau ǎştia ȋnainte de decolare mi-a agravat starea de panicǎ şi mai tare, şi eram sigurǎ cǎ am sǎ mor ȋn aer. Mǎ simţeam paralizatǎ, de parcǎ aş fi fost izolatǎ de ceilalţi cu o membranǎ. Compuneam un mesaj pentru situaţii de urgenţǎ ȋn telefon: Alergie la ALUNE cu potenţial fatal!!! Şoc anafilactic şi astm. De administrat DE URGENŢǍ Epipen şi sunat la 112. Posibilǎ reacţie de respingere a corticosteroidului prescris ȋn Honolulu pentru avion. 3PM ora Hawaii, ingerat corticosteroid. 5PM luat 1/2 Benadryl, senzaţie de inflamare a traheei şi astm. 6PM, luat 1/2 Benadryl…

A fost nevoie de patru ore, douǎ Benadryl-uri, o mulţime de bomboane şi jumǎtate din filmul Furious 7 ca sǎ realizez cǎ respir normal.

La scurt timp dupǎ Hawaii, am fost sǎ mǎ vadǎ un alergolog nou. Probabil că dezechilibrul meu emoţional era evident, cǎ tipa m-a ȋntrebat dacǎ sufǎr de anxietate. M-a dat pe spate ȋntrebarea, atȃt de mult m-a impresionat faptul cǎ cineva mǎ ȋnţelegea ȋncȃt aproape cǎ am plȃns. Ȋn 30 de ani de cȃnd am problema asta nici un medic cu care am avut contact nu se gȃndise la cȃt de puternic poate fi impactul psihologic al unei alergii cu potenţial fatal.

„Starea de anxietate e ceva normal la cei care au alergii cum e a ta," m-a liniştit ea, „şi nici mǎcar nu e o surprizǎ, cǎ ameninţarea la viaţa ta e realǎ."

Traiul sub ameninţarea asta permanentǎ m-a schimbat. N-am beneficiat vreodatǎ de luxul de a mǎ bucura de corpul meu. Ca sǎ fiu sincerǎ, ce am pǎţit la Berlin a fost ceva familiar. Mi-a amintit de copilǎria mea de copil alergic şi astmatic care se temea ȋntotdeauna cǎ plǎmȃnii ei nu ȋşi vor putea face treaba cȃnd va avea nevoie de ei mai tare. Eram deja pregǎtitǎ sǎ ȋmi asum responsabilitatea totalǎ a acţiunilor ce priveau corpul meu, cǎ altfel nu se putea, dar sentimentul ǎsta m-a fǎcut sǎ mǎ simt şi mai izolatǎ decȃt eram dupǎ Berlin.

Oamenii care suferǎ de alergie ajung adesea sǎ se simtǎ ȋnsinguraţi, doar ei şi grija lor. Experienţa m-a ȋnvǎţat cǎ treaba asta se aplicǎ ȋn special din cauza contradicţiilor dintre sfaturile specifice pentru urgenţe şi cele simpliste şi greşite, ȋntre las` cǎ merge şi-aşa şi ȋngrijorare. De toate ǎstea am beneficiat din partea doctorilor, a asistentelor, a ospǎtarilor, prietenilor, familiei şi ȋnsoţitorilor de zbor. La momentul urcǎrii ȋn avionul de Honolulu, obiceiul meu de a mǎ auto-monitoriza mǎ ȋndepǎrtase serios de iluzia cǎ totul va fi bine dacǎ sunt eu atentǎ.

Sunt recunoscǎtoare pǎţaniei din zborul meu de nouǎ ore… cǎ aşa s-a rupt panica. Altfel nu mai ajungeam nicǎieri. Am simţit ȋn momentele alea simptome cȃt se poate de reale, dar am şi ştiut, dincolo de zgomotul asurzitor al panicii, cǎ dacǎ era pe bune aş fi fost deja ȋn belea. Aşa am ȋnţeles cǎ, dacǎ voiam sǎ fiu OK, trebuia sǎ mi-o doresc cu adevǎrat. Atunci am ȋnceput jocul de-a ce se va ȋntȃmpla dacǎ ȋi dau voie minţii mele sǎ ignore simptomele. Toţi alergicii fix asta fac, pierd nopţile cu atenţia blocatǎ la simptome (e mantra aia cu paza bunǎ şi primejdia rea)… eu dacǎ n-o lǎsam mai moale ȋmi retezam singurǎ legǎtura cu realitatea proprie.

Dimineaţa, am aterizat ȋn New York şi am plecat cu trenul de New Jersey ca sǎ ajung la ȋnmormȃntarea bunicii. Aveam ȋn cap numai gȃnduri despre ciclicitatea vieţii. Toate emoţiile non-alergice pe care le ţinusem suspendate ȋn timpul zborului dǎdeau buzna acum peste mine, dar şi pe ele am reuşit sǎ le depășesc cu calmul meu nou descoperit.

Aluna e ȋncǎ ȋn tine. Mǎ uit ȋn urmǎ şi vǎd cum afirmaţia doctorului neamţ s-a transformat ȋn cuvinte de ȋnţelepciune Zen. Munca pe care o aveam de fǎcut nu era sǎ distrug problema ce ţine de alune, ci sǎ scap de frica aia care ajunsese sǎ aparǎ laolaltǎ cu fiecare experienţǎ. Vǎd acum cǎ sentimentul ǎla de curaj care ameninţa sǎ iasǎ la suprafaţǎ exploziv era de fapt darul unei minți clare. Aş minţi dacǎ aş zice cǎ ştiu ce sǎ fac cu el, ȋnsǎ ȋmi ȋnţeleg şi accept corpul şi mintea acum mai mult ca niciodatǎ.

Iar cȃnd respir adȃnc şi vǎd cǎ nu funcţioneazǎ, ştiu cǎ pot bea vin.

Traducere: Radu Negoiță

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre alergii:
Să fie depresia doar o reacție alergică?
Fă cunoștință cu tipul care mănâncă numai carne crudă, timp de cinci ani
Grăsimea te transformă într-un veceu ambulant