Femeile povestesc despre prima dată când s-au simțit puternice
Chestii

Femeile povestesc despre prima dată când s-au simțit puternice

Am întrebat femei din jurul lumii, cu vârste cuprinse între 16 și 55 de ani, despre acel moment din viața lor în care s-au simțit prima dată puternice.
09 August 2016, 5:00amUpdated on 09 August 2016, 8:58am

Ilustrație de Georgie Sturge.Colaj cu Hillary de Jamie Clifton

Săptămâna trecută, o femeie din America, Hillary Clinton, a fost nominalizată pentru candidatura la președinție din partea Partidului Democrat. Acum, indiferent ce părere ai de scorpia aia în costum cu pantaloni/această prințesă războincă, un lucru e clar: o femeie nominalizată pentru candidatura la președinție din partea unuia dintre cele două mari partide americane e un eveniment istoric.

Dacă devine președintre, Clinton o să primească propriul ei capitol în cărțile de istorie, deci ar fi o veste extraordinară. Mai important de-atât, o să facă o impresie puternică asupra fetelor și femeilor din jurul lumii, că într-o zi ar putea și ele să dețină astfel de puteri. Fetelor le-ar prinde bine în mod special genul ăsta de spor de încredere: un studiu recent din Marea Britanie a dezvăluit că fetele își pierd din încredere pe măsură ce se fac mai mari.

Dar acel moment în care-ți dai seama că ai puterea să-ți schimbi viața nu trebuie să vină sub forma unui costum cu pantaloni. Redacțiile VICE din jurul lumii au întrebat femei cu vârste cuprinse între 16 și 55 de ani despre acel moment din viața lor în care s-au simțit prima dată puternice.

RUXANDRA, 16, ROMÂNIA

Prima dată când m-am simțit puternică a fost după ce tipul cu care eram de șase luni s-a despărțit de mine. Ăsta era primul băiat la care am ținut pe bune. Ne cunoscusem la un treasure hunt pe 14 februarie. El avea 17 ani, eu urma să implinesc 15. Mi-a atras atenția pentru că părea tembel într-un mod simpatic. Mă enervase că noi eram toți într-un grup și pierdeam din timp în găsirea comorii. Apoi a urmat o săptămână în care am vorbit încontinuu la telefon, după care a ținut morțiș că vrea să ne întâlnim. Când m-a văzut, m-a luat în brațe. Apoi ne-am plimbat și ne-am ținut de mână, iar când m-a sărutat a fost așa spontan, ca și cum o făceam pentru prima dată în viața mea. Și din momentul ăla am început relația. Însă ne ciondăneam de la căcaturi, că era genul de persoană cu care nu puteai să discuți. De exemplu, dacă jucam împreună pe calculator și pierdeam, se enerva foarte tare. Plus că ne vedeam doar în weekenduri, că eram de la licee diferite. Nu vorbeam mai deloc. Așa că după șase luni el și-a făcut curaj și s-a despărțit de mine. Am început amândoi să plângem, că nu mai puteam continua așa.

A urmat apoi o perioadă oribilă pentru mine. În prima săptămână nici nu puteam să mănânc. Totul îmi părea așa greșit, plângeam mult. Iar de Crăciun mă durea că nu era și el acolo. Într-o seară am rugat-o pe mama să doarmă cu mine. Plângeam și ea nu știa ce să-mi facă. În alte nopți am dormit cu prietenele, pentru că mă simțeam foarte singură și trădată, chiar dacă știam că trebuia să ne despărțim. O prietenă bună a aflat după ceva timp ce pățisem și era șocată, pentru că la liceu păream OK. Reacția ei m-a făcut să realizez că trebuie să-mi revin, am găsit astfel un sprijin în mine. M-am simțit puternică în ziua în care am realizat din senin că sunt bine, că a trecut. A durat mai mult să-mi dau seama de asta decât relația în sine. Așa am avut curajul să-i scot numele de alint din telefon, să-l trec normal, iar muzica din telefon care era denumită după el, a devenit „muzică" și atât. Am șters primele conversații cu el și m-am simțit ATÂT de bine!

Citește și Aisha, femeia pentru care s-a modificat Coranul

TANIA, 16, SPANIA

Am crescut în orașul Xerez din Andalusia. A trebuit să cresc repede, pentru că era nasol: bătăile, drogurile, violența și raziile poliției sunt cam la ordinea zilei – inclusiv la mine în familie. Când aveam vreo zece ani, a trebuit să încep să am grijă de sora mea, care e cu un an mai mică decât mine. A trebuit să fac curat în casă, să gătesc și să am grijă de ea, ceea ce nu mi-a permis să mă țin de școală. Când aveam 12 ani, o fată de la noi din cartier, care-i un pic mai mare ca noi două, s-a luat de soră-mea. Într-o zi m-am săturat atât de tare s-o tot văd pe soră-mea îngrozită, că am luat cuțitul pe care-l țineam sub pernă și m-am dus s-o caut. Când am găsit-o, a început să urle la mine. Am scos cuțitul și i l-am pus la gât, cu un sânge rece care azi mă îngrozește. A încercat să dea în mine, dar când am scos din nou cuțitul, a fugit.

Nu m-am simțit niciodată mai puternică decât când am intimidat-o pe tipa asta agresivă. Când mă uit în urmă, nu sunt mândră c-am făcut chestia asta – acum nu vreau decât să mă concentrez să-mi fac viața mai bună. Dar, acum patru ani, asta era realitatea mea. A fost prima dată când mi-am dat seama că am puterea să-mi schimb viața în bine.

KATHRIN, 22, AUSTRIA

Am crescut la țară și mereu am fost foarte nesigură pe mine. La școală, mereu simțeam că sunt o țintă. Când am făcut 16 ani, familia mea s-a mutat la oraș și a trebuit să mă mut cu școala. La noua mea școală, am ajuns într-o clasă cu 29 de fete și-un singur băiat. Am cunoscut și m-am împrietenit cu o grămadă de fete diferite, fiecare cu aptitudini și talente diferite. Oamenii care nu erau la noi la școală glumeau tot timpul că ne pregătesc să fim casnice, dar nimic nu era mai departe de adevăr. Aveam colege care erau genii la matematică și altele care erau varză. Aveam colege care erau extraordinare la sport sau la limbi străine și fete pe care le durea în cot. Pentru că eram toate fete, niciuna dintre noi nu se simțea obligată să se conformeze unui tipar anume. Niciuna dintre noi nu credea că trebuie să fie în vreun fel anume, ca să fie fată cuminte.

M-am surprins de-atâtea ori cu ce am fost capabilă să fac în anii ăia și nu mi-am mai făcut griji dacă-s destul de bună, sau cum arăt. La mine la școală, trebuia pur și simplu să le-ncerci pe toate, ca să-ți dai seama și singură cine ești. A fost o senzație de putere și faptul că mi-am găsit propriul glas, printre fetele alea, încă mă mai ajută și azi.

ELISE, 29, OLANDA

Când aveam 12 ani, m-am hotărât, în sfârșit, ce-o să fac cu viața mea: o să mă fac jurnalistă când mă fac mare. Aveam și-un plan. Mai întâi, o să mă înscriu la ziarul liceului și-apoi, la 16 ani, o să încep să mai lucrez una-alta la ziarul local, în speranța c-o să vadă ceva în mine și-o să-mi răsplătească dedicarea prin a mă lăsa să scriu ceva pentru ei. După absolvire, urma să dau la jurnalism, să fiu internă și să-mi găsesc o slujbă. Pentru că îmi place să fac lucrurile ca lumea, mi-am notat planul într-un caiet, pe care apoi l-am pierdut și de care am uitat complet.

Când aveam 17 ani, am regăsit, cumva, caietul ăsta și-am văzut ce planuri îmi făcusem la 12 ani. Singurul lucru de pe lista aia pe care-l făcusem fusese să mă înscriu la ziarul școlii la 15 ani. Am plecat de la ziarul ăla din cauza unor diferende de viziune creativă și am aplicat să scriu cu jumătate de normă pentru o rubrică online foarte bine citită, scrisă și editată de oameni sub 20 de ani. M-au angajat ca redactor la ei și chiar m-au și plătit un pic pentru fiecare articol. Prin rubrica aia am ajuns să mi se ofere alte joburi pe scris.

Mă hotărâsem să studiez literatura după absolvire, ca să mă specializez în ceva ce-mi plăcea mult. A fost așa un moment puternic, să citesc ce planuri îmi făcusem pentru mine însămi, cinci ani mai târziu, pentru că mi-a dat încredere că, deși lucrurile ajunseseră să fie altfel decât îmi imaginasem eu la 12 ani, totul ieșise cumva mult mai bine. La 12 ani nu puteam să-mi imaginez de ce-o să fiu în stare la 17 – și mi-am dat seama că, la 17, n-am cum să-mi imaginez de ce-o să fiu în stare în cinci sau zece ani. De-atunci, am rămas o nesuferită.

KASIA, 29, POLONIA

În ziua înmormântării bunicului meu, mi-am văzut tatăl pentru prima oară după mulți ani. Suntem, practic, doi străini – mama ne-a crescut singură pe mine și pe sora mea de când eram mici. Tata n-a avut niciodată o relație bună cu părinții lui, dar noi am avut – bunicii noștri s-au străduit mereu să compenseze absența fiului lor din viața noastră. Când a murit bunicul, m-am așteptat să apară tata – în ciuda relației lor. A apărut și n-o să uit niciodată ce s-a întâmplat. La aproape zece ani după ce ne abandonase, a venit la mine și-a zis pur și simplu „Bună!" Am rămas șocată și fără cuvinte o secundă, la care el a zis: „Nici măcar n-ai de gând să dai mâna cu mine?"

Citește și Ce spun militarii români despre cum văd femeile în Armată și-n război

Asta a fost tot. Fantezia despre tata pe care-o avusesem tot timpul în cap a dispărut pe loc. Mama nu ni l-a vorbit niciodată de rău, dar, brusc, totul mi-a devenit clar. Când unul dintre părinți te părăsește la o vârstă fragedă, trăiești cu un gol în inimă. Chiar dacă părintele rămas face tot ce poate pentru tine, tot te simți incomplet, niciodată destul de bun, de neiubit și-așa mai departe. Când tata s-a dovedit a fi un nenorocit desăvârșit, gaura aia a dispărut. De fapt, chiar m-am simțit ușurată că tipul ăsta nu fusese niciodată în viața mea și nici n-avea să fie. A fost o constatare puternică. După înmormântare, eu și sora mea am ieșit la o țigară în parcare, ne-am uitat una la alta și brusc am izbucnit în hohote.

CAITLYN, 19, NOUA ZEELANDĂ

Jucam cricket pe vremuri – singura fată printre băieți. Când aveam zece ani, în ultimul an de școală primară, am avut un meci pentru o cupă. Atunci, fix înainte de meci, antrenorul a zis, în fața întregii echipe, că mă pune pe mine căpitan. Era mare lucru. Brusc, eram șefă peste toți băieții ăștia. Eram atât de mică, dar m-am simțit foarte puternică.

La liceu, am jucat în echipa fetelor, dar am fost chemată să joc și în prima echipă de a XI-a a băieților. La început mi s-a părut cam mult să joc cu toți tipii ăștia – erau deja aproape bărbați. Dar mi-a luat doar o secundă să-mi dau seama de ce fusesem chemată – eram la nivelul lor și trebuia să-mi mențin reputația. Cricket-ul în mod special te înrăiește un pic. Cei din echipa adversă pot să te facă să te simți tare insignifiant, dar, indiferent ce-am simțit în sinea mea, mereu am încercat să nu las asta să-mi afecteze performanțele pe teren.

Azi lucrez la o fabrică unde-s angajați preponderent bărbați – și nu dintre cei mai subtili. Aud comentarii sexiste toată ziua – oamenii-și bat joc de soțiile și de iubitele lor, dar și de colege. La fumoar, situația poate să devină destul de atroce, dar mereu am ceva de zis pe tema asta. Felul în care s-au purtat cu mine antrenorii ăia de cricket mi-a dat puterea și încrederea să nu las niciodată nimic de la mine.

CATALINA, 33, COLUMBIA

Când eram foarte micuță, străbunica mea, Carlota, m-a luat la vot, la alegerile prezidențiale din 1986. A vorbit cu șeful secției de vot, ca să mă lase să intru cu ea în cabina de vot, să-i văd ștampila pe buletin – și m-au lăsat, chiar, să-mi bag și eu degetul în cerneala cu care-i însemnau pe cei care votaseră. Nu mi-e clar de ce, dar îmi aduc aminte că mă simțeam atât de mândră. Poate că-n ziua aia, entuziasmul străbunică-mii era contagios.

Ea se născuse în 1900, deci trebuie să fi avut 86 de ani pe vremea aia și fusese mereu foarte pasionată pe subiecte politice. A învățat singură să citească, la vârsta de 15 ani și a militat, pentru scurt timp, pentru dreptul femeii de a vota. N-a avut voie să voteze până la 57 de ani. A vrut ca eu să știu cât e de important să fii implicat în politică – poate bănuia că generația mea avea s-ajungă să ia asta de-a gata și uneori să neglijeze faptul că avem voie să votăm doar datorită efortului enorm al atâtor femeilor înaintea noastră. Carlota a murit când eu aveam 17 ani, cu un an înainte să împlinesc și eu vârsta la care aveam voie să votez. Mă luase cu ea la urne de fiecare dată când a votat, dar acea primă dată m-a impresionat cel mai tare.

ANNA, 51, CANADA

Fratele mai mare al tatălui meu avea patru fii, iar unchi-miu făcea mereu mișto de tata, pentru că avea numai fiice. Tata îi spunea: „Tot ce pot fiii tăi să facă, fetele mele pot să facă și mai bine." S-a transformat într-un fel de competiție și tata era mereu atât de mândru de faptul că puteam să facem orice făceau și verii noștri. Orice, de la teme, la muncă fizică. Pe vremea când tata ne construia casa, eu și cu sora mea am cărat blocuri și cărămizi, am muncit la el la magazin în weekend-uri, iar la 17 ani conduceam un camion.

Părinții mei sunt oameni foarte puternici. Mama a venit în Canada cu vaporul din Italia, când avea doar 14ani. A făcut călătoria aia de zece zile peste ocean de una singură. Faptul că mama era o femeie atât de puternică și că tata n-a intimidat-o niciodată mi-a dat foarte multă putere. Dar mă și incomodează. Oamenii mi-au mai spus: „Anna, tu nu ți-ai găsit niciodată un bărbat, pentru că ești prea puternică. Nu-s mulți bărbați care pot să facă față așa unei femei." Nu cred chestia, dar, într-un sens, dacă ești o femeie puternică, poți să-i intimidezi pe alții.

MARY, 54, GRECIA

M-am măritat de tânără și soțul meu avea două joburi, așa că eu am rămas acasă să cresc copiii. Când și-a cumpărat taxi, a putut să lucreze când voia – când eram în concediu, îl punea pe unul dintre cei doi fii ai noștri la muncă. Totul în viața mea și a fiilor mei depindea de soțul meu – de banii lui, de sprijinul lui, de abilitatea lui de a rezolva probleme.

Acum șase ani, doctorii ne-au spus că are cancer. A trebuit să am grijă de ei, de casa noastră și de copiii noștri și să-l alin de fiecare dată când i se făcea rău de la chimioterapie. Tratamentul era scump, așa că a trebuit să preiau eu taxiul. Nu știam să conduc, așa că am făcut ore de condus și mi-am luat carnetul și licența de taxi. La început, mi-era frică să nu mă rătăcesc când duceam pe cineva, pentru că nu știam să mă descurc prea bine pe străzile din Atena. Când n-aveam clienți – ăla era singurul moment din zi când îmi dădeam voie să plâng.

După un an, soțul meu a murit. Dar până atunci mă simțeam deja puternică. Anul ăla m-a învățat că pot să fac orice – să muncesc, să am grijă de el, să-l binedispun, să gătesc, să le ofer fiilor mei sprijin emoțional. Nu mă mai simțisem atât de puternică niciodată în viața mea. Puteam să fac orice – în afară de a-l ține pe soțul meu în viață.

JAIME, 38, STATELE UNITE

Momentul în care m-am simțit puternică pentru prima oară a fost când avea 18 ani și eram boboacă la Universitatea din Texas. Înainte de facultate, fusesem crescută în puf. Nu întâmpinasem niciun fel de obstacole din partea nimănui, în afară de tata, pe tema alegerilor mele vestimentare. Și chiar și el mă lăsase să fiu eu însămi. Dar când m-am mutat la Austin, m-am hotărât că o să „forțez limitele" pe bune. M-am tuns chilug și m-am vopsit violet – încercam să semăn cu Annie Lenox. Unora de prin Texas nu le-a plăcut. Râdeau de mine și făceau mișto de mine-n barbă. Îi ignoram și mă prefăceam că nu-i aud.

Dar odată, când mă plimbam prin campus, au trecut trei găligani pe lângă mine și-au urlat: „Lesbianco!" la mine. Zic c-au urlat, dar, de fapt, vreau să zic c-au cântat. „Lllleeeesssbiaaaancoooo!!!" De data asta – încă nu știu ce mi-a venit – m-am întors la ei și am urlat înapoi: „Cretini ignoranți!" Au trecut mai departe jenați și au trecut repede în tăcere – din cauza mea.

Citește și Cum e să fii o femeie DJ în România, direct de la tipele care se ocupă cu așa ceva

M-am simțit atât de bine. Îmi aduc aminte de momentul ăsta ca și cum ar fi fost ieri – cum li s-au schimbat expresiile și limbajul corpului aproape pe loc, pentru că am refuzat să mă las călcată în picioare. Îmi aduc aminte chiar și cu ce eram îmbrăcată: pantaloni Sansabelt ecosez, din poliester, cu un tricou de bowling tot din poliester. Momentul ăla mi-a rămas întipărit în memorie și-mi aduc aminte că mi-am zis c-o să deschid mereu gura pentru lucrurile în care cred, de-atuci înainte.

JANE, 52, MAREA BRITANIE

Momentul meu definitoriu a venit în ziua de Crăciun din 2001. Aveam 37 de ani și tocmai ieșisem dintr-o căsnicie violentă și abuzivă. Fiul meu avea șase ani, iar fiica mea avea doar un an. Veneau părinții mei la masa de Crăciun, fiul meu se juca pe-afară cu prietenii lui și cu noile lor jucării, iar fiica mea era băgată-n pătuț și-și făcea somnul de dimineață. Mâncarea era pe foc, casa era superb decorată – totul era în ordine și eu îi așteptam pe ai mei să sosească. Am avut timp să mă așez și să iau o gură de șampanie. Îmi aduc aminte că am simțit un calm incredibil și m-a cuprins o dragoste copleșitoare pentru copiii mei. În momentul ăla mi-am dat seama cam cât de puternică și de capabilă sunt. N-aveam nevoie de fostul meu soț.

Habar n-aveam, la momentul respectiv, că aveam să mă mai confrunt cu el, care m-a urmărit încă vreo 12 ani din punctul ăla. Dar am ieșit din asta complet neatinsă, că doi copiii sănătoși, fericiți, care acum au 22, respectiv 16 ani. La un moment dat, o prietenă care făcuse mult dating pe Internet, mi-a sugerat să scriu o carte pe subiectul ăsta. Așa că am intervievat vreo 40 de oameni pe tema experienței lor cu dating-ul online și mi-au ieșit vreo 50 de povestioare scurte. Cartea a fost publicată online în 2013. Ăsta a fost alt moment definitoriu. M-am simțit puternică și ca individ – nu doar ca mamă.

ANA, 33, MEXIC

Când aveam 23 de ani, înainte de ultimul semestru de facultate, m-am hotărât să plec într-o excursie de trei luni la Londra, Paris și Berlin. Inițial, îmi făcusem planul să plec la 18 ani, dar nu m-a lăsat tata – s-a temut că n-o să mă mai întorc niciodată acasă. Dar după facultate îi dovedisem că nu mai sunt o adolescentă impulsivă, așa că m-am cărat. Odată ce-am aterizat la Londra, m-am așezat la coadă la biroul de imigrări și unul dintre ofițeri m-a ales pe mine de la coadă. Într-o engleză stricată și cu mari emoții am încercat să-i explic că o să stau trei luni acolo, ca turist. Nu m-au crezut și m-au dus la interogatoriu într-o cameră specială pentru asta.

M-au întrebat despre vârstă, gen și istoric personal, intenții, conținutul valizei mele (sticle de sos Valentina și conserve de ardei iuți jalapeño), de ce călătoresc singură ca fată, cum de mă lăsaseră părinții mei să plec – și au încercat să mă testeze, când le-am zis că studiez Relații Internaționale. Am fost intervievată de patru oameni diferiți, care mi-au pus toți aceleași întrebări. A trebuit să-mi scriu singură răspunsurile, de mână, și să semnez o declarație. Nu mi-au dat niciodată un traducător și aveam emoții atât de mari, dar spuneam adevărul. Din cauza asta, n-am încetat niciodată să cred că o să se rezolve totul. Ceea ce s-a și întâmplat. A fost o experiență puternică în sine, să călătoresc singură următoarele trei luni. Acum îmi trăiesc viațacu convingerea că totul o să se rezolve, atât timp cât sunt sinceră și nu mă tem.

METTE, 28, DANEMARCA

De-abia începusem să lucrez în departamentul de comunicare al unei firme de avocatură, când mi-am dat seama că salariul meu era mai mic decât ce stabilisem inițial, când îmi făcuseră oferta. Evident, eram supărată, dar șefa mea mi-a zis că n-am ce să negociez – că salariul era fix. În mod normal, ți se dă ocazia să-ți negociezi contractul o dată pe an, dar ea mi-a mai zis și că trebuie să aștept un an și jumătate până să mai stăm o dată de vorbă. I-am cerut să mă lase să vorbesc cu șefa ei, care a putut să-i anuleze decizia, așa că, până la urmă, n-a trebuit să aștept decât șase luni până la următoarea mea negociere de salariu.

Citește și Femeile mi-au povestit despre primul moment când s-au simțit vulnerabile

Dar, cum s-a dovedit ulterior, mai exista un detaliu problematic în contract. Se pare că trebuia să aștept patru luni să intre în vigoare. Am cerut să intre contractul în vigoare de luna următoare și, din nou, șefa mea mi-a spus că nu există opțiunea asta. Așa că am trecut din nou peste ea și am vorbit cu persoana superioară ei. Contractul meu a intrat în vigoare de luna următoare. Toată experiența m-a făcut să-mi dau seama că trebuie să fiu fermă și pe poziții, când vine vorba despre chestiile care simt că mi se cuvin – și că n-o să obțin nimic, dacă nu cer. M-a mai învățat și să citesc contractele cu mult mai multă atenție.

EDITA, 31, ELVEȚIA

Am migrene îngrozitoare de ani de zile. Niciun tratament n-a funcționat, până n-am încercat un medicament nou în 2012. Durerile de cap au dispărut, dar efectele secundare erau grave. Eram tot timpul obosită, am slăbit și mi s-a deteriorat și sănătatea mintală. Mă chinuiam să fac față la facultate și la muncă, devenise prea mult până și să-mi gătesc cina și mă panicam când trebuia să plec de-acasă. Mă simțeam ca o mare ratată.

După câteva luni de trăit așa, colega mea de apartament a pus albumul Kapitulation („Capitulare") al formației germane Tocotronic. Îl ascultam și i-am auzit cântând chestii de genul: „plănuiește împotriva propriei persoane" sau „anulează totul". A mișcat ceva în mine. La scurt timp după, am fost declarată inaptă de muncă și am petrecut câteva săptămâni la mare. Am ascultat în continuare albumul, m-am oprit din tratament, am citit zeci de cărți, am dormit până la prânz, am făcut scurte plimbări și am mâncat bine. Durerile de cap nu s-au întors niciodată – clar fuseseră provocate de stres. Am terminat facultatea, m-am angajat și acum sunt într-o relație iubitoare, care mi-a oferit un fiu superb. Faptul că mi-am făcut timp să mă vindec a fost cel mai greu lucru pe care-a trebuit să-l fac vreodată și și ăla care m-a făcut să mă simt cel mai puternică.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre femei:
Ce spun femeile că le atrage cel mai mult la parteneri
Sunt femeile mai anxioase decât bărbații?
De ce vor femeile să se culce cu băieții răi