Întotdeauna am fost pasionat de cafea. Când eram în liceu, am descoperit cum se fac cele mai dubioase tipuri de cafea. Mi-am cumpărat chiar și niște pahare speciale pentru Irish Coffee, care probabil că e cea mai oribilă cafea pe care am gustat-o vreodată. Pui niște whiskey într-un pahar, iar apoi dai foc alcoolului cu un aprinzător de aragaz. Dacă învârți paharul în așa fel încât focul să aibă resurse, arată genial: o flacără albastră și frumoasă. Adaugi cafeaua espresso, niște frișcă și ciocolată rasă și-o să ai impresia că-i cea mai bună băutură de pe Pământ. Dar te înșeli. Irish Coffee-ul e bun doar pentru impresionat gagici.

În fine, pasiunea pentru cafea a devenit job după primul an de facultate. Apoi, am plecat să studiez în Anglia și, pentru că avem foarte mult timp liber, dar mai ales pentru că portofelul alor mei nu-mi acoperea toate capriciile, m-am hotărât să mă duc la muncă. Am aplicat la vreo 50 de joburi și am primit un singur interviu, pentru o franșiză de Starbucks. M-au angajat.

Am lucrat pentru ei zece luni. De fapt, primul an universitar mi l-am petrecut mai mult la cafenea decât la facultate. Nu regret, pentru că-n timpul ăsta am învățat lucruri pe care le poți învăța doar pe pielea ta.

Încă învățam să fac inimioare pentru Latte, numai că într-o ceașcă mi-a ieșit un penis, din greșeală. I-am arătat șefei de tură chestia asta. I s-a părut foarte amuzant și m-a făcut să scot cafeaua la vânzare. Am satisfăcut două femei în ziua aia, fără să încerc, îți vine să crezi?! O clientă a văzut, a zâmbit și și-a pus zahăr, dar nu a amestecat, ca să nu strice modelul. În cafenea s-a vorbit despre penisul meu din cafea vreo două zile la rând.

Asta nu e tot. De-a lungul celor zece luni, am greșit multe rețete, mai ales pe cele pentru vestitele frappuccino-uri. Astea erau al naibii de greu de făcut, mai ales când aveam de-a face cu o coadă până la ușă. La carte spune că trebuie să iasă alb, dar, de multe ori, mie mi-a ieșit negru. Dar mulți clienți nu știau ce au comandat, așa că nu s-au plâns, ba chiar s-au întors să îmi spună cât de bun a fost.

Au făcut poza, au postat-o pe rețelele de socializare, deci ce mai conta ce au băut?! Sincer, nu cred că li se părea interesant că înghițiseră 50 de grame de zahăr și un pahar plin de gheață, dar se uitau la pahar. Cum era sigla lor preferată acolo, totul era în regulă!

Am lucrat în comerț și în România, și în Anglia. Am lucrat în magazine de cartier, la țară și în en-gross, în cafenele și-n supermarketuri. Și am învățat că peste tot clienții sunt la fel. Recunosc, mi-am imaginat că în Anglia clienții sunt mai educați ca în România. Dar m-am înșelat amarnic.

Cel mai des, oamenii se supărau pe mine fiindcă le scriam numele greșit. Pe unul, Angus, l-am botezat Anus, spre exemplu. N-am făcut-o dinadins, dar, după șapte ore de stat în picioare și zâmbit tâmp la oameni, numele lui era ultimul lucru care mă interesa. Problema nu era de orgoliu personal sau alte prostii, ci că nu știau ce descriere să pună la fotografia postată pe Snapchat.

Cei mai dubioși clienți erau cei care veneau cu băutura înapoi și se plângeau că le făcusem după rețeta originală, cu toată că ei voiau cu mai puțină gheată sau cu mai mult lapte. Doar că nu spuseseră nimănui asta, iar noi nu eram angajați să citim minți.

Odată, au venit două tipe cu două frapuccino-uri si mi-au spus că au prea puțină ciocolată. Nu mi s-au părut cunoscute. Eram singur la casa de marcat în ziua aia, deci trebuia să le fi văzut înainte. Apoi, fetele mi-au zis că nu au cumpărat din cafeneaua noastră, ci de la aia din colț. Am crezut că nu înțeleg bine.

Mai sunt și genul ăla de clienți nemulțumiți din varii motive, care îți spun că nu o să mai vină niciodată prin magazinul unde lucrezi tu. Ce-i drept, ăștia sunt mai mult în România decât în Anglia, dar asta nu înseamnă că nu există. Oamenii ăștia chiar își închipuie că, dacă ei nu mai cumpără de acolo, o să dai faliment. Oricum, am observat că se întorc mereu.

Există, totuși, și-o mare diferență intre joburile din comerț din România și cele din Anglia: salariul. Cât luam într-o lună în țară, aici iau în patru zile.

Prețul mediu al cafelei era de trei lire. Nu pentru că era deosebită, ci pentru că avea un brand pentru care o groază de oameni ar plăti oricât. Datorită brandului, în magazin veneau o grămadă de fete frumoase, care cumpărau cafea numai ca să o pozeze și s-o pună pe Instagram. Într-o zi am cunoscut-o pe Amal, cel puțin așa sper că o chema.

Eram la casa de marcat, i-am scris numele pe pahar și l-am pasat unei colege care era la bar. Timp de cinci minute, până când cei de la rând au pus presiune pe mine, am vorbit cu ea despre cât de fraieri sunt oamenii care se supără că le scriu numele greșit pe pahar. De la asta, am ajuns să discutăm despre cine conduce lumea. Apoi, despre corporatiști indiferenți. Pe scurt, m-am îndrăgostit.

Aveam o ofertă atunci, dacă luai trei cafele, pe a patra o primeai gratis. I-am dat și ei un cartonaș din acela, iar pe spatele lui mi-am scris numărul de telefon. Mi-am schimbat poza și descrierea de pe WhatsApp și-am sperat că mă va căuta pe Facebook. N-a făcut-o niciodată.

În concluzie, dacă lucrezi sau vei lucra vreodată într-o cafenea cu ștaif, amintește-ți asta: tipele alea mișto, care cumpără cafeaua pe care o vinzi tu, vor doar să cumpere. Serios, nu-i ca în filme, nu te vor și pe tine.

Când lucrezi în comerț, așteaptă-te să ai mereu câte o tură pusă precum osul de pește cu care te îneci mereu. Uite ce mi s-a întâmplat într-o dimineață. Sau mă rog, noaptea, la ora trei. M-am trezit în patul meu de acasă, din Giurgiu. La ora cinci eram la poarta dintre lumi numită Aeroport, la zece în Liverpool, iar pe la 12 acasă, în Manchester, unde mă aștepta o tură minunată de la ora unu la nouă seara.

Pe la cafeaua cu numărul patru din ziua aia, șefa mea de tură a considerat că e momentul potrivit să îmi facă o poză. Fără motiv, doar așa de dragul meu, că prea arătam profesionist. Nu s-a mulțumit să o țină pentru ea, ci a pus-o pe grupul de Whats App al angajaților.

Și-n jobul pe care îl am acum, tot în comerț, se-ntâmplă ca șefii să ne facă câte o fotografie, din când în când. Cred că știu și de ce: ca să ne arate peste ani ce păr negru aveam când am început să lucram pentru ei.

Dacă ar exista așa ceva, n-ai fi auzit de el, fiindcă ar fi fost, știi tu, secret. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebat dacă avem un astfel de meniu secret sau ce știu să fac din el. Exista un meniu pe perete, cel pe care îl foloseam și din care vindeam. Atât, asta era tot.

Dar, pentru că întrebările pe subiectul ăsta curgeau, m-am documentat la colegii mai vechi. Colegii mi-au explicat că în America și mai ales în Hong Kong, cafeneaua vinde produse diferite de cele din Europa. Dar nu sunt secrete. Pur și simplu, au clienți diferiți, de asta vând altfel de produse .

Lumea e influențată, însă, de informațiile dubioase de pe internet. Găsești site-uri ciudate, care-ți spun ce combinații tâmpite de siropuri și cafea s-ar folosi la Starbucks. Serios, există cel puțin cinci site-uri care prezintă rețetele astea secrete. Ce nu înțeleg e de ce sunt numite secrete, din moment ce oricine poate accesa internetul.

În primele luni nu înțelegeam de ce o grămadă de clienți cereau cafeaua cu lapte fără grăsime, lapte care nu are gust de lapte. Până când i-am întrebat: „De ce nu lapte normal sau cu laptele care are cea mai multă grăsime, adică cel natural?" Mi-au zis că încearcă să slăbească și că, dacă beau lapte fără grăsimi, pierd și ei din grăsimile lor.

Sigur că asta e un mit. Laptele fără grăsimi are, într-adevăr, mai puține calorii, dar nu are cum să te ajute să slăbești. E doar lapte amestecat cu apă, nu o soluție magică. Mai mult, aveam clienți care adăugau niște sirop de caramel sau ciocolată, chestii care au cantități enorme de zahăr. Asta nu conta pentru ei; soluția magică, laptele fără grăsmi, funcționa chiar și așa.

Dar cei mai dubioși erau cei care comandau frappuccino light. Erau naivi pentru că, în concepția lor, băutura asta îi ajuta să nu se îngrașe, chiar dacă avea cel puțin 20 de grame de zahăr. Mi-amintesc de o clientă, la cel puțin 150 kg, care a comandat o băutură din asta și mi-a zis că e bună pentru siluetă. Partea tare a fost când am văzut-o că adaugă încă vreo patru pliculețe de zahăr. După care era nervoasă că nu se dizolvă.

Citește mai multe experiențe personale:
Ce-am învățat după ce-am lucrat la cele mai penibile tabloide
Am lucrat la un bufet all you can eat și-am văzut cum oamenii se transformă în sălbatici
Am lucrat într-un magazin sport din București și-am dat peste o grămadă de dubioși