15 lucruri după care nu mai e ok să fii nostalgic în România

Știi că îmbătrânești când observi că-n jurul tău ai tot mai mulți cunoscuți nostalgici, care suspină după lucruri „de pe vremea lor". Sigur, asta nu-nseamnă că-n curând o să ieși la proteste pentru mărirea pensiilor, dar e clar că nici nu mai ești la prima tinerețe. Probabil că la a treia bere pe plajă deja caști și te iau durerile de cap. Iar din treaba asta cu nostalgia, care pare iminentă odată ce-ai descoperit primele fire de păr în ureche, cel mai bizar e că oamenii au talentul ăsta teribil: să găsească o grămadă de porcării cărora să le ducă dorul.

Spre exemplu, cunosc tipi nostalgici după cârciumi insalubre, închise între timp, genul de birt unde nu-ți asumai riscul să mănânci decât dacă aveai asigurarea medicală în regulă. Pe alții îi apucă melancolia când își amintesc de tâmpenii din copilărie sau adolescență, ca gumele Turbo, alea care-ți făceau praf dantura, sau ciocolata „Laura", probabil cea mai proastă ciocolată de când s-a inventat ciocolata încoace.

Ca să-ți fie mai ușor să intri în discuții contradictorii cu indivizi pe care nu-i cunoști, ți-am făcut o listă cu 15 lucruri după care oamenii încă o mai ard nostalgic în zilele noastre, deși n-ar trebui. Pentru că nu există motive reale să regreți lucrurile de mai jos. Și cu atât mai mult, să vrei le retrăiești vreodată:

Nostalgicii dup ă Vama Veche, ofticați că s-au făcut hoteluri, c-au început să vină-n stațiune și oameni care nu poartă doar tricouri negre cu formații obscure și că nu mai au loc să-și verse mațele pe toată plaja, ca acum vreo 20 de ani, mă ambiționează să joc la loto și să câștig. Nu de alta, dar când o să iau potul cel mare, o să cumpăr toată Vama și-o s-o fac stațiune exclusiv cu manele. Iar vamaioții ăia „vechi", așa cum se autointitulează ca să se simtă mai cu moț, vor regreta crunt zilele de acum: „Chiar și-n 2016 era mișto, bro, că nu se auzeau numai manele de la terase : ((".

O categorie specială de nostalgici sunt cei care se vaită că trăim vremuri triste, în care interacțiunile umane se limitează la Facebook. N-ai cum să nu-ți fi intersectat tastele cu vreun nostalgic căruia îi e dor de vremurile în care nu exista rețeaua asta satanică, așa că plânge după anii ăia „frumoși" în care se vorbea verde-n față sau printr-un „buzz" zgomotos pe Yahoo Messenger. Partea mișto e că toți ăștia își fac auzite simțirile profunde chiar pe Facebook. Da, adică fix în locul pe care-l urăsc. Și unde postează cel puțin o dată pe lună că nu mai suportă rețeaua asta, c-or să-și închidă curând contul sau c-or să intre mult mai rar „de acum înainte".

Copii, hai s-o lăsăm moartă. Uite, realitatea e că Facebookul ăsta nu-i atât de rău, mai ales dacă nu-ți curg bale din gură și-ți filtrezi puțin informația. Știi, cât să nu-ți duduie feedul de pisici jucăușe în ipostaze vag amuzante sau de înțelepciune tip Poptămaș. Ah, și scoate-ți cheia de la gât, că oamenii normali o țin în buzunar.

Uite aici un tratament pentru nostalgie

Dacă dai o tură pe Youtube, să te amuzi pe seama celor mai populare formații dance de la sf ârșitul anilor '90, o să înoți prin comentarii duioase și suferinde, gen: „Ce păcat că nu mai cântă… se făcea muzică serioasă pe vremea aia!" ori „Oh, Doooaaamne!, cât de frumooooos sună și acum! 2016 cineva?". Și toate opiniile astea grele sunt postate sub vreo piesă ridicolă, cu versuri caraghioase, de la Andre, Genius, Angels sau alte formații de gen.

Pe bune, deja nu mai e social acceptat să te ia cu melancolie după muzica din anii ăia. Poate doar dacă pe-un cântec din ăsta te-ai combinat prima oară cu un gagiu/ gagică la un bairam dubios de apartament. Oricum ai da-o, în comparație cu porcăriile din anii '90, trase pe-un calculator din garsoniera producătorului,muzica românească de azi e făcută și cântată de extratereștri avansați.

Ah, bairamurile din sufrageria părinților, ce păcat că mi-am amintit de ele. Treaba-i cam așa: dacă cineva îți povestește ce mișto erau bairamele ținute într-un apartament înghesuit din anii '90, înseamnă că nu-l cheamă nimeni la party-urile de azi. E nostalgic după alea vechi, dar doar pentru că nu știe cum sunt astea de acum.

Stai să-ți împrospătez un pic memoria: se punea muzică foarte proastă, la casetofon, se haleau covrigei, sticksuri și prăjiturele de casă, după care-ți stingeai setea cu suc concentrat sau c-o bere nașpa. Asta-n cazul în care părinții gazdei nu erau acasă. Iar când se-ncingea atmosfera, lumea se destrăbăla pe blues-uri, apoi se cărau toți la casele lor. Atât, asta era toată șmecheria. N-ai cum să fii nostalgic după așa ceva. „Da, dar era frumos…!". Nope, nu era.

Au trecut 22 de ani de când România a făcut ceva la un turneu final, iar nostalgicii incurabili se raportează și acum la performanța aia. După ce ai noștri o zbârcesc pe gazon, se ivește corul de analiști sportivi care suspină melancolic: „Ei, n-o să mai avem noi echipă ca-n '94! Ce vremuri au fost alea, doamnelor și domnilor ..!". Și-ți povestesc minute-n șir ce gol a reușit Hagi cu Argentina sau cum le-a dat Răducioiu peste nas aroganților columbieni. În regulă, dar e timpul să-i lăsăm odată-n pace pe băieții ăia, care în curând o să aibă nepoți și fluturași de pensie.

Și mai e ceva. Până la urmă, băieții din '94 au fost tot români adevărați: au urcat până-n sferturile de finală, unde au sfeclit-o rău de tot în prelungirile meciului cu Suedia și-au ratat semifinala. Asta-n condițiile în care, la același turneu, vecinii bulgari s-au ales cu locul patru. Ca să nu mai pomenim de alți vecini, sârbii și ungurii, care au în palmares performanțe mult mai serioase: finale de Campionat European sau chiar Mondial, în cazul Ungariei. Deci, nu-i ca și cum am fi rupt fâș la campionatul ăla mondial. Singura chestie e că jucătorii ăia din '94 au fost un pic mai puțin împiedicați decât cei de după ei. Nu-i mare lucru.

Alții sunt și mai nostalgici și se-ntorc în timp până-n 1986, când lupul de azi nici măcar cățel nu era. În absolut orice comentariu românesc de meci, o să auzi că portarul care apără un penalty e „noul Duckadam" sau măcar a parat senzațional, „ca Duckadam la Sevilla". Ori, după un penalty bătut pe centrul porții, în forță, o altă replică clasică: „A executat impecabil, ca Lăcătuș la Sevilla!". Asta ca să nu mai zic că jumătate din suporterii Stelei de azi țin cu roș-albaștrii „pentru că Sevilla 1986".

Sigur, spre deosebire de campania decentă din 1994, Cupa Campionilor din 1986 chiar a fost o performanță. Doar că nu-i neapărat a Stelei, ci mai mult a fotbalului românesc de sorginte comunistă. Pentru că, dacă nu știai, Steaua de atunci era favorita regimului ceaușist: lua cu japca orice jucător din țară. Pe scurt, dacă ești nostalgic după izbânda Stelei de la Sevilla, în anul de grație 2016, e ca și cum ai regreta regimul comunist.

„Hei, mai știi ce mișto era pe vremuri, când ascultam muzică pe casete?". Dacă n-ai auzit încă întrebarea asta, atunci sigur ai dat măcar peste vreo poză distribuită masiv pe Facebook de armatele de nostalgici. Partea proastă e că, da, mai știu, doar că nu era nimic mișto. Dimpotrivă. Înainte să-ți fie dor de lucrurile astea, amintește-ți că trebuia să asculți un album întreg ca să-ți gâdili urechea cu singura piesă care-ți plăcea. Pentru că aveai, cel mai probabil, un casetofon vai mama lui, care o lua razna dacă-l puneai să dea înainte sau înapoi. Bine, erai șef u' la muzic ă dacă aveai îndemânarea să derulezi casetele cu pixul sau cu degetul.

Bine, pasiunea pentru expirăciuni, de orice fel, e o boală tipic românească. Nostalgia pentru mașinile vechi se aplică oamenilor care nu se descurcă cu servodirecția și nu-nțeleg cum de nu moare motorul, chiar dacă nu apeși accelerația când stai la stop. Ăștia sunt ăia de te seacă pe-un forum auto și-ți ridică-n slăvi mașinile excepționale de pe vremuri. Na, c-a avut taică-su un Oltcit formidabil, care l-a ținut 30-35 de ani, iar acum „nu se mai fac mașini ca pe vremuri, nene". Atâta vreme cât îți bate suta de ani la ușă, e acceptabil s-o dai și așa. În orice altă situație, nu e.

Suspini după jocurile stupide de pe telefoanele de primă generație? Hei, amintește-ți că snake-ul ăla obosit era singura chestie extra pe care puteai s-o faci cu telefonul tău primitiv, pe lângă vorbit. Nu erai, ca acum, la un toch distanță să-ți chemi un taxi când te-mbeți în oraș, să vezi unde și-a dat check-in fosta iubită care te-a părăsit sau ce-a făcut echipa ta favorită din Premier League.

Ca să nu mai zic că-n vremurile alea, de după pagere, cărai după tine o cărămidă odioasă. Iar 29 de zile pe luna n-aveai credit decât de bip, așa că inventasei tu un cod secret, bazat pe numărul de bipuri, ca să te-nțelegi cu prietenii tăi cu la fel de mult credit. Încetează s-o mai arzi nostalgic ca să primești puțină atenție, că s-ar putea să te trezești cu un 5110 de ziua ta.

Poate n-am eu simțul umorului, dar caraghioslâcurile tip Stela și Arșinel nu-mi stârnesc nici măcar un zâmbet. Când ai la dispoziție mii de surse de umor actuale, la care chiar e posibil să te distrezi și fără să te gâdili singur, e complet greșit să te cuprindă nostalgia la bancurile lui Arșinel și Stela. Care, de fapt, au fost (și încă sunt, din nefericire) niște anecdote naive sau glumițe libidinoase, nesărate și homofobe. OK, îi înțeleg cumva pe cei din generația anilor '70, care-s nostalgici pentru că imaginea cuplului Stela & Arșinel le amintește de bețiile și caterincile din studenție. Dar, dacă ai în jur de 30 de ani și inima ta se bucură când îi vede pe ăștia doi cum se scălămbăie la TV, înseamnă că ceva nu-i în regulă cu tine. Mai rămâne să fii nostalgic și după Doru Octavian Dumitru.

Ăștia sunt cei mai triști dintre toți. De obicei, dai de ei prin cele mai tenebroase colțuri de net, la coadă la lapte sau de ziua dictatorului, când se adună-n gașcă la mormântul lui. Chiar dacă-n urmă cu treizeci de ani vorbeau în șoaptă prin casă și le-nghețau șalele ca să ia o pulpă expirată de pui, acum au doar cuvinte de laudă pentru viața din Epoca de Aur. Știi deja refrenele celebre. Uite câteva: toți aveau loc de muncă pe atunci, statul te ajuta, puteai să-ți iei o casă, erai mai sigur când mergeai pe stradă, nu mureai de foame etc. Bine, e mai complicat de atât, da ' adu-ți aminte că te dileau băieții doar dacă bănuiau c-ai vorbit nasoale de întâiul tovarăș al republicii.

Le mai ții minte? Da? Ei bine, s-o zicem pe-a dreaptă: toate erau niște rahaturi și chiar n-ai de ce să le duci dorul. E mai ok să fii nostalgic după bătăile învățătoarei decât după porcăriile alea pe care, în lipsa altui cuvânt, le numeam jocuri: „Țară, țară, vrem ostași", „telefonul fără fir", „de-a v-ați ascunselea", „diri-diri" sau „21".

Niciun puștan nu și-ar fi irosit copilăria cu astea, dac-ar fi avut parcuri cu tobogane sau leagăne funcționale. Sau orice altceva de făcut. Bine, adevărul e că la fel de distractiv era să stai cu ochii-n tavan și să numeri până la o mie. Era cam ca la „v-ați ascunselea", doar că stăteai în patul tău, nu te piteai de dilău prin scări de bloc și nu nici nu te alegeai cu julituri.

Ai băut vreodată un suc după care să zici „Băi, e cel mai prost suc pe care l-am băut de când sunt eu"? Gândește-te că ce-ai băut tu e parfum pe lângă tecurile alea care au apărut imediat după revoluție. Se găseau peste tot și erau atât de proaste, că dac-un puștiulică din ziua de azi ar gusta așa ceva, ar ajunge la spital. Partea amuzantă e că automatele de tec serveau sucuri cu aromă de kiwi, mango sau papaya, în condițiile în care 99% din românii de atunci nu mâncaseră-n viața lor fructele astea. S erios, noi eram mici și nu știam pe atunci, dar tecurile chiar au fost o mizerie, care nu merită regretată de nimeni.

Chiar dacă nu s-a făcut nici un an decât a mierlit-o fizic, adevărul e Vadim era mort de mult timp, din punct de vedere al relevanței în politică. Singurele locuri unde mai avea intrare tribunul erau emisiunile de scandal, unde realizatorii îl chemau pentru că spunea picanterii și se comporta ca un arlechin. Numai giumbușlucuri nu făcea, dar probabil că s-ar fi băgat și la d-astea, ca să atragă atenția. Momentul lui de glorie a fost în 2000, când a candidat la prezidențiale cu Iliescu și oamenii au ieșit disperați să-l voteze pe nea Nelu, că era răul ce mai mic. Deci, îți dai seama cam ce hal de om era nea Vadim.

Apoi, tribunul a luat-o în jos, jos, jos, atât el cât și partidul lui, PRM. OK, adică tot el, că Vadim însuși era partidul. În fine, nu mai e ok să fii nostalgic după omulețul ăsta, din două motive. Primul, pentru că individul reprezintă o pată maronie pe România de după '89. Iar al doilea e că, dacă tot ai porniri ultranaționaliste, e plină piața politică de oferte penibile. Uite, Patrula lui Țepeș, spre exemplu.

Ca orice om, câteodată am coșmaruri. Se face că televizorul e blocat pe TVR 1 și, pe deasupra, din ecra n îmi zâmbește Andreea Marin, cu ochii cât cepele. E alături de o femeie care-și reîntâlnește soțul după 150 de ani, în timp ce pe fundal se aude la maxim cântecelul asta:

Dă „play" dacă vrei și tu să visezi urât!

Atunci mă trezesc și mulțumesc divinității c-a fost doar un vis. Serios, n-ai voie să fii nostalgic după chestia asta. Sub nicio formă.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre nostalgie:
Melodiile astea românești, care ți-au nenorocit copilăria, sună la fel de oribil și acum
Reclamele astea vintage te vor face să-ți fie dor de anii 90
Am instalat calculatoare pentru combinatori, bodigarzi și videochatiste din România anilor 2000