Am vorbit cu Nelu Ploieșteanu despre nunțile românești din anii '60-'70

Probabil că ai mai dat de Nelu Ploieșteanu pe la TV sau i-ai văzut fața pe vreun afiș de pe la localurile alea cu specific românesc, dar nu știi exact care-i faza cu el. Ei bine, tipul ăsta este o legendă pentru muzica lăutărească și de petrecere, cam ce e Hagi pentru fotbalul din țara asta. Omul cântă de când era doar un puști, în satul natal, iar acum, după mai bine de 50 de ani de activitate, încă e considerat simbolul muzicii vechi românești.

Așa că, dacă e să-ți povestească cineva cum erau nunțile tradiționale de pe vremuri, Nelu Ploieșteanu e omul cel mai potrivit. Merge la nunți din adolescență, de la cinșpe ani, și a văzut de toate. Pe atunci, lăutărea mai ales prin Prahova, județul lui de baștină, unde nunțile durau chiar și două zile și două nopți. Acum, încă mai merge pe la cumetrii, dar a rămas nostalgic după anii '60-'70: „Nu mai cânt nuntă întreagă, ca pe vremuri, acum îmi fac programul meu și-am plecat".

Am stat de vorbă cu el, ca să văd cum erau nunțile alea vechi, de acum 40-50 de ani și ce tradiții dubioase erau sfinte prin locurile astea.

VICE: De când cântați pe la nunți?
Nelu Ploieșteanu: Bine, îți dai dai seama, eu sunt lăutar din tată-n fiu. M-am născut cu instrumentele în casă. La nunți merg de prin anul 1965. Mi-aduc aminte că aveam 15 ani pe atunci, nu eram chiar mititel. Plecam dis-de-dimineață cu unul, Mituș îl chema, un om de prin zonă, mai bătrân ca mine. Apoi, ne-am făcut banda noastră de lăutari, de opt inși. Două viori, țambal, două contrabase, tobă, chitară, tot ce trebuie. Acordeoane nici nu existau atunci. Era bandă mare de tot.

Și cum era atmosfera?
Cum să-ți zic, simțeai. Era o mare plăcere să cânți la nuntă. Se făceau obiceiuri de-alea vechi, care-ți făceau mai mare dragul. Eram toată ziua numai pe drumuri, de dimineața până seara. Plecam la 9 și terminam cu cântatul a doua zi la ora 7 dimineața. Nici nu simțeam oboseală, că eram tineri și-n putere. De fapt, abia așteptam să vină ziua nunții, să văd toate obiceiurile. Jucam pe drum, mergeam 7-8 kilometri și cântam toată ziua, iar seara ne duceam la restaurant și chefuiam până dimineața. Se strângea tot satul, era sărbătoare mare.

Ce obiceiuri erau caracteristice anilor ăia?
Un obicei interesant, care nu se mai ține acum, era că mirii, când se-ntorceau de la biserică, cereau părinților „iertăciune". Știi, ca să-i ierte că se căsătoresc. Dar cea mai tare era o lege nescrisă, primordială pe-atunci: mireasa trebuia să fie fată mare, că altfel nu mai avea loc nunta. Se anula tot și ieșea scandal mare. Aflau toți sătenii de necazul ăsta, iar fata era făcută de rușine-n sat. Asta se-ntâmpla prin toată Prahova, pe unde cântam eu.

Și cum se afla dacă-i fată mare ori ba?
Păi, era un adevărat ritual. Spre sfârșitul nunții, pe la ora 3-4 noaptea, mirii se retrăgeau puțin și rămâneau doar nuntașii la mese. După o oră-două, depinde de mire, se-ntorceau amândoi cu cămașa aia de noapte și dădeau vestea nuntașilor. Dacă fata era virgină, se juca și se chiuia, începea cheful, ce să mai. Bine, era o întreagă tradiție, pe fată o învățau bătrânele ce trebuie să facă în momentul în care se duce-n cameră cu bărbatul, știi?! Că fata nu știa de astea sau, mă rog, n-ar fi trebuit să știe.

Și dacă tipa nu era virgină?
Era nenorocire mare, se strica toată nunta, se ducea dracu' tot. Bine, la București era un pic diferit decât în provincie. Verdictele astea, dacă era mireasa fată mare ori ba, se dădeau așa, imediat. Nu se spunea niciodată că tipa n-a fost fată. Chiar dacă aia nu mai era virgină, nu se zicea. Medicii ziceau c-a fost fecioară și aia era. Nu știu exact de ce se proceda în felul ăsta. Probabil să nu se ajungă mai departe, să iasă certuri, nu știu.

Oricum, erau diferențe între nunțile din București și cele din restul țării. În capitală, nu prea se respectau regulile astea și nici tradițiile de pe la sate. Ăștia de la București erau mai cocoloș, așa.

Ce alte chestii se mai întâmplau?
Dimineața, se făceau glume cu socrii mari și mici. Îi mâzgăleam cu negreală și le spuneam: „Dacă nu ne dai băutură, te facem și mai rău". Apoi, dacă mireasa era fecioară, plecam tot alaiul și mergeam cu „rachiul" (cămașa de noapte a miresei), ca să dăm de veste-n sat c-a fost aia fată mare. Iar soacra mică era plimbată prin tot satul, într-o roabă, în semn de respect. Acum, nu mai există asta pe niciunde. Pe dreacu', te duci la una de 18 ani acum și râd băieții de ea dacă-i necordită.

Iar nașii chiar erau „părinți spirituali", cum se zice, pe vremea aia. Mirii aveau un respect deosebit pentru ei, că se-ncumetau să-i nășească și să cheltuiască mulți bani pentru asta. Se duceau la ei cu ploconul, care era fie un covor, o lenjerie de pat sau ceva casnic. Cadouri de-astea tradiționale. Mai e și obiceiul ăla clasic, că socrii mari trebuie să dea o casă băiatului, în timp ce socrii mici aveau obligația s-o mobileze. Așa era convenția. Se strângea zestre, cum se zicea pe atunci.

Se fura mireasa și atunci?
Da, da, era obicei serios. Bine, am fost la vreo două-trei nunți la care s-a furat mireasa de tot, n-au mai venit cu ea înapoi. Pe vremea aia, erau și oameni care-și căsătoreau copiii cu forța. Le ziceau „Ia-l pe ăla că are pământ, că are avere!". Nunți de alea aranjate. Iar mireasa nu voia, se iubea cu altul și fugea cu ăla. Îți dai seama, după aia murea toată nunta, se strica toată șmecheria. Se-ntâmpla câteodată să fugă și ginerică, din același motiv, dar astea erau cazuri rare.

Soarta copiilor, din păcate, o hotărau părinții, pe bază de statut social. Tinerii mai cu rușine, mai cu frica lui Dumnezeu, își acceptau soarta. Se-mpăcau cu gândul și rămâneau împreună. Dar alții, care erau studenți, mai învățați, nu acceptau asta și se ajungea la situații de-astea, în care dispăreau copiii de la propria nuntă.

Ce se mânca pe la nunți?
Erau numai mâncăruri tradiționale. Am apucat nunți la care se serveau ciorbă, tocăniță și cozonac. Iar în unele zone, spre Buzău, era și obiceiul cu sarmale sau pește. Mâncai cum mănânci tu acasă, primeai furculiță și lingură, atât. Găteau femeile din sat, rude ale mirilor. Iar a doua zi, lunea, oamenii care au gătit și ăia care au servit la nuntă făceau o altă petrecere. Un fel de petrecere pentru rude.

Cum erau răsplătiți lăutarii pentru munca lor? Dedicații se dădeau?
Nu, nu se dădeau dedicații. N-am cântat la lume de genul ăsta, eu am cântat de la președinte până la ultimul om cu bun simț și cu calități frumoase. Nici acum nu se dau dedicații, pe unde merg eu.

Oamenii erau buni și generoși. La nunți, când plecau lăutarii, era regula ca toată lumea să le dea câte ceva. Primeam pâini, pui, cozonaci sau ceva consistent. Pe lângă banii pe care-i primeam, luam și bacșiș. Se dădeau, nu știu, vreo 50 de bani de nuntaș. În momentul în care luam darul, se punea o bucată de pâine și puțină sare în farfurie, iar lăutarul se ducea la fiecare nuntaș. Puneau darul pe masă și spuneau „Și pentru lăutari atât". Am înțeles că obiceiul ăsta se mai păstrează prin Moldova, dar n-am mai cântat pe acolo.

Dacă nu se dădeau astea, ieșeau vorbe, gen „Ai văzut, bă, ce miri și nuntași zgârciți, au plecat lăutarii cu mâna goală!".

Cântați și prin afara Prahovei în anii ăia?
Nu, în perioada aia nu. Eu cântam cu părinții mei, iar fiecare lăutar era în zona lui, cum ar veni. Dacă depășeai granița, erau alții. Și erau jocuri diferite, de asta n-aveai curaj să mergi acolo, că nu știai obiceiurile locului. Și dacă nu știai melodiile ca lumea, o cam încurcai.

Și ce jocuri se făceau prin zona-n care cântați?
„Ofițereasca", de exemplu, un fel de joc cu figuri asemănătoare cu ăsta care se poartă acum pe la nunți, „Dansul Pinguinului. Și erau multe de tot, le știam pe toate. „Sârba în căruță", „brâul pe 6", „brâul pe 8", „ca la Breaza". Noi pe astea le jucam.

Cum era cu fetele? La nunțile de azi, se știe că DJ-ii au lipici la gagici. Era valabilă chestia asta și atunci, pentru lăutari?
Îți dai seama că noi încercam să ne dăm la fete, dar ne era frică. Știi cum e, atunci era tinerețeee, acum e bătrânețeee, haine grele ( cântă). N-aveam cum să facem nimic cu ele acolo, că ne băteau oamenii din sat. Dar le dădeam rendez-vous a doua zi.

Și cum le abordați? Aveați ceva replici de succes?
Ei, multe aveam, dar nu le mai știu exact. Era spontan totul. Atunci n-aveam bani, n-aveam nimic, dar eram tânăr, ăsta era avantajul. Cum să-ți spun, pe vremea aia, o fată poate avea un sentiment. Mergea cu tine, bea un sirop, un sifon sau ce era pe atunci. Era un pic mai mult pe sentiment în vremurile alea, un piculeț așa, cu 10% mai mult ca-n ziua de azi.

Acum, dacă mergi tu la o gagică de asta tânără, mai repede o agăț eu. Că zice „Ăsta are bani, îl am eu, gataa, hai!". Atunci se uitau la vârstă, aveau puțin drag. Își spuneau: „Mă duc și eu cu ăsta, că are și el ceva frumos". Zic și eu așa.

V-ați îndrăgostit vreodată la o nuntă?
Nu, nu mi-a rămas nimic special în minte. N-aveai timp de îndrăgosteală. Ne puneau ăia să mergem câte zece kilometri, nu-ți mai ardea de dragoste. De asta-ți zic, le ocheam atunci, la nuntă, dar le dădeam întâlnire a doua sau a treia zi, ca s-avem timp să ne odihnim și noi.

Când a început lumea să se rupă de toate tradițiile astea vechi?
După revoluție s-a rupt tot și e păcat. Uite, dacă merg acum nuntașii 20 de metri pe jos, încep cu de-alea „Hai, gata, că ne dor picioarele, haide-n mașină". Și eu mă oftic că se urcă-n mașină, c-am plăcerea aia să merg cu ei pe jos, să-mi amintesc de clipele alea frumoase. Uite, era o comună aici lângă București, în Berceni, se cânta de sâmbătă până luni seara, fără oprire. Așa era obiceiul.

Acum, nici lăutarii nu mai stau în picioare, ca pe vremuri, ci stau jos. Te duci la nuntă, stai pe scaun, iar nuntașii se uită pe Facebook.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre nunți:
Cât te costă o nuntă mișto în România
5 motive pentru care nunțile sunt inutile și stupide în România
Cum e să distrugi nunta copiilor tăi, în România