„Bă, da' pe timpul lui Ceaușescu parcă erau mai puțini oameni la coadă la buletine! S-a mai înmulțit lumea…".

Domnul înalt, pe la vreo 50 de ani, se adresase soției sale, care stă sprijinită de pervazul singurului geam din încăpere. Având doar doi metri jumătate pe trei, spațiul în care așteaptă deja zece persoane este într-adevăr aglomerat, dar doar patru oameni stau propriu-zis la coadă la ghișeu, restul fiind însoțitori. Ajunsesem înaintea lor, dar acum sunt ultimul la rând, pentru că pe la jumătatea cozii mi-am dat seama că mai am nevoie de o copie și a trebuit să dau o fugă până la xeroxul de afară. Alb-negru, o față, 50 de bani.

Este al treilea an consecutiv în care stau la coada pentru buletine, sau, mai modern, cărți de identitate. Fac parte din generația care a prins valabilitatea de zece ani pentru prima carte de identitate, cea făcută la 14 ani, când te duci cu părinții de mână la poliție sau evidența populației, îmbrăcat frumos și ferchezuit, ca să dai bine în poză.

La împlinirea vârstei de 24 de ani, când mi-a expirat prima carte de identitate, m-am dus să-mi reconfirm existența legală în fața statului. Nu eram nici îmbrăcat frumos, nici ferchezuit, și eram singur. Astfel, n-am primit o bucată de plastic strălucitoare și înscrisă cu simboluri arcane și fonturi sans serif.

Am primit o bucată de carton subțire albastru-spălăcit, scrisă de mână, cu o poză prinsă cu lipici într-un colț. Prima mea carte de identitate provizorie.

Anul anterior celui în care mi-a expirat cartea de identitate fusese unul destul de plin. Dădusem un examen greu la muncă, o relație de aproape trei ani era pe ducă și am schimbat locuința de trei ori. A treia oară m-am mutat într-o garsonieră, pe care n-am ales-o singur, dar în care am rămas după doar o lună, doar eu și mobila de la IKEA. Pe care ghici cine a ales-o. Astfel, când, la scurt timp după asta, a venit și momentul să-mi schimb buletinul, nu aveam o atitudine tocmai pozitivă față de angajamentele pe termen lung, sau chef de multe lucruri în general.

Știi filmul The Lobster? Cel în care oamenii care rămân single au 45 zile la dispoziție să-și găsească un partener de viață, altfel sunt transformați în animale? Cam așa e și cu identitatea în România. Doar că nu e vorba de un partener de viață, ci de cineva care deține o casă, sunt 15 zile, nu 45, și primești o amendă contravențională (40-80 ron), nu te transformi în animal. Cel puțin nu fizic.

Dacă ești ca mine, probabil pe la 24 ani de-abia te-ai mutat de la părinți, stai în chirie, eventual cu unul sau mai mulți colegi de apartament, iar singurele proprietăți pe care le deții sunt în GTA V, deci n-o să ai la îndemână un act de vânzare-cumpărare locuință. Documentul acela cu dovada adresei de domiciliu o să fie contractul de închiriere legalizat la notar și/sau înregistrat la fisc, dacă ai așa ceva, sau o declarație scrisă, semnată în fața unui polițist, prin care cineva te ia în spațiu. Adică proprietarul care îți închiriază, sau, mult mai des, tot părinții.

În cazul meu, neștiind cât o să mai stau în locul unde tocmai mă mutasem, am apelat la părinți. Taică-miu deține garsoniera din București în care am crescut și unde am avut prima adresă, iar maică-mea mă putea ajuta, prin bunică-mea, cu o casă dintr-o comună limitrofă. Taică-miu nu a vrut să mă ia în spațiu ca să mă forțeze să îmi fac buletinul la casa bunicii. Era convins că dacă nu fac asta o să fiu dezavantajat la procesul de moștenire față de rudele care locuiau deja acolo. Planificare pe termen lung, mersi, tată, chiar venise momentul să mă gândesc după ce moare bunica ce fac cu casa ei. Maică-mea, în schimb, zicea să insist la el, pentru că „râde lumea de mine dacă n-am buletin de București‟. Cum ziceam, am o situație familială interesantă.

Sigur, puteam să insist la oricare dintre ei, sau să apelez la rude sau prieteni, dar pur și simplu nu aveam chef de așa ceva. Nu în perioada aia. Așa că am optat pentru singura alternativă în care puteam să fiu un membru oficial al societății fără să depind de bunăvoința altcuiva: cartea de identitate provizorie.

Prima oară când m-am dus aveam ceva emoții și îmi făceam scenarii în cap: ce dracu' le spun ălora, poate iau amendă, poate vine un polițist să vadă unde stau și îmi vede cuvertura de pat cu imprimeu tigrat lucios și râde de mine. Nu știam la ce să mă aștept. Conform legii, puteam să primesc un document valabil oricât între o lună și un an, la aprecierea funcționarului. Planul era să fac un rol de copil al nimănui, abandonat de familie, „n-au vrut părinții să mă ia în spațiu, doamnă‟, ca să justific o perioadă cât mai lungă de provizorat.

Doamna de la ghișeu s-a uitat mai bine pe acte și a constatat o greșeală în certificatul de naștere, așa că am primit „lipsă certificat naștere‟. Pe moment, mi s-a părut un act de generozitate birocratică, o mică omisiune prin care eram pus într-o lumină mai ok. Nu-mi lipsea o casă, doar niște documente.

Datele de pe cartea provizorie erau aceleași, inclusiv adresa veche, doar poza și seria erau diferite. Drepturile mele, însă, nu prea mai erau aceleași.

Cartea de identitate se folosește în aproape toate interacțiunile cu autoritățile statului, orice implică un contract și în concursuri online unde poți să câștigi „mii de premii‟ dacă te înscrii pe un site. Pentru că suntem membri UE, poți și să circuli liber prin alte state membre, doar cu cartea de identitate. Nu și cu cea provizorie, însă. Trebuie să-ți faci pașaport dacă vrei să ieși din țară cât ești provizoriu. Ăsta este, de fapt, singurul drept care îți este limitat direct, de către stat, prin faptul că nu deții un act de identitate „normal".

Altminteri, legislația spune că poți să faci orice se face și cu o carte de identitate, însă asta nu te ferește de ridicări de sprânceană când prezinți o bucățică de hârtie scrijelită cu pixul ca document oficial. Unele bănci nu îți oferă credite, de exemplu, ceea ce e destul de logic. De unde să știe ei dacă peste un an, când îți expiră identitatea, o să mai fii la adresa pe care o declari în contract? Dacă te muți și ei nu mai pot să îți vină să-ți bată la ușă dacă ești neserios? Dar dacă adresa e scrisă și pe o bucată de plastic valabilă șapte-zece ani, e totul ok, clar n-o să te muți. Nimeni nu se mută de la adresa trecută în buletin, e nemaiauzit.

Totuși, în afară de faptul că n-am putut să-mi fac un card de credit, a trebuit să-mi fac un pașaport ca să ies din țară și de niște drumuri făcute în fiecare an în preajma zilei mele de naștere, nu pot să zic că am întâmpinat vreo problemă din cauza hârtiei mele de identitate temporară. Ridic mai multe sprâncene cu tatuajele dubioase decât cu buletinul. Însă eu sunt alb, am studii superioare, o slujbă stabilă și sunt bine integrat în societate.

Un raport al Centrului de Resurse Juridice atrage atenția că imaginea acelei bucăți de hârtie poate contribui la discriminarea persoanelor din categorii sociale defavorizate. Persoane care își fac cărți de identitate provizorii nu pentru că au o pasă mai proastă și nu se înțeleg cu părinții, ci pentru că nu au familie și/sau locuiesc pe străzi sau în case abandonate.

Închipuie-ți că, pe lângă faptul că ai avea haine ponosite, sau că ai fi de o anumită etnie, te-ai prezenta și cu un act de identitate pe care scrie lipsă locuință, care e valabil doar un an. Câtă încredere crezi că îți va acorda un angajator, un medic, sau un proprietar care închiriază o cameră? Și câtă încredere o să mai ai tu într-o societate care nici măcar nu recunoaște că exiști? Sintagmele cheie aici sunt cerc vicios și catch-22. Ai nevoie de bani ca să faci acte și de acte ca să faci bani. Dacă îți lipsesc ambele, nu mai exiști pentru stat.

Sfaturile părinților mei exemplifică perfect două mari obsesii ale generației lor, oameni de 50-60 de ani, adică o bună parte din români: teama de a-și pierde proprietatea prin subterfugii legale și rușinea de a fi provincial. Este de așteptat. Ei sunt cei care au trecut prin repartiții, care au fugit din sate pentru a se angaja în fabrici și uzine și a deveni Oameni Noi în orașe. Sunt cei care au văzut cum se confiscă sau se primesc proprietăți după niște concepte brute implementate brutal - la țară se colectivizau ferme, la oraș se primeau apartamente. Statutul de locuitor urban cu acte în regulă era atât de căutat, încât au făcut și o comedie romantică despre asta.

E ușor de înțeles cum decenii întregi trăite într-un astfel de climat socio-economic te pot face să fii mereu cu garda pusă când e vorba de acte în general, și în special față de actul care te leagă pe tine de stat și de proprietatea ta privată, buletinul și adresa din el. Mituri și prejudecăți formate în vremuri de mult apuse continuă să se propage, inclusiv către generațiile mai tinere: gândește-te la ideea că nu poți să te angajezi într-un oraș dacă nu ai adresă acolo. Nu mai scrie nicăieri așa ceva, legislația a evoluat între timp, dar nu toată lumea pare să fi aflat asta.

Alt exemplu este reticența de a lua pe cineva în spațiu, des întâlnită printre proprietarii care vor să închirieze. Aici este un amestec de mit și realitate, teama nu este complet nejustificată. Cel mai nasol lucru care i se poate întâmpla unui proprietar sunt chiriașii care nu mai vor să plece. Dacă vrei să îi dai afară din casă și nu merge defel cu vorba bună, va trebui să acționezi în instanță un proces de evacuare. Dar asta e valabil și dacă n-are adresă acolo. Dreptul tău asupra proprietății nu este afectat în niciun fel de faptul că iei pe cineva în spațiu, în cel mai rău caz o să ți se umple căsuța poștală de plicuri care nu îți sunt adresate. În teorie.

În practică, din cauza unei legislații fiscale înțelese și aplicate prost se poate ajunge la situații în care un proprietar nu poate vinde un imobil fără să plătească toate amenzile asociate acelui imobil, inclusiv pe cele ale unui fost chiriaș luat în spațiu. Adică plicurile alea care vin pe adresa proprietarului, dar nu pe numele său. Așa că, uneori, e mai simplu să nu oferi din start adresă, sau, de ce nu, orice formă de contract.

Personal, o să folosesc în continuare cartea de identitate provizorie. Dintre opțiunile care îmi sunt oferite, consider că este cel mai onest mod în care mă pot prezenta în fața statului, cel puțin în această perioadă a vieții mele. Nu dețin nicio locuință și mi se pare ilogic să fiu asociat pentru zece ani cu locuința altei persoane. În fiecare an declar unde locuiesc și sunt înregistrat cu o poză recentă, deci statul știe unde să mă găsească, dacă e nevoie.

Stau, totuși, și mă gândesc. Peste câteva decenii, sper eu, hai cel mult un secol, două, o să se nască și o să trăiască primii oameni în spațiu. În buletinele lor ce-o să scrie?

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre identitate:
Cineva mi-a furat fotografiile de pe Facebook, ca să păcălească lumea aproape zece ani
Cum își falsificau oamenii identitatea înainte de internet
Fără chiloţi şi, mai ales, fără identitate