Publicitate
High hui

Am stat doișpe ore în tramvaiul 11 şi a fost oribil

Din Berceni, până-n Giuleşti, tramvai mai tare nu găseşti.

de Mihai Popescu
24 Martie 2015, 3:43pm

Fotografii de Mircea Topoleanu

Într-o perioadă în care vă plângeţi cu toţii de abonamente din ce în ce mai scumpe la metrou, eu merg cu tramvaiele şi autobuzele bucureştene. Nu fac asta dintr-un complex hipsteresc de întoarcere la pulime, ci pentru că mi-e mai convenabil faţă de casă şi-s prea zgârcit să dau banii pe două abonamente. Şi, cum am observat că din ce în ce mai mulţi dintre ăştia de 25-30 de ani nici nu mai ştiţi cum e cu RATB-ul, m-am gândit să fac o expediţie p-acolo să vă prezint universul tramvaiului 11.

De ce tramvaiul 11? Păi, în primul rând este a doua cea mai lungă linie de tramvai din cele 24 din Bucureşti. Conform unui vatman, traseul durează 75 de minute, de la un capăt la celălalt, dar la orele de vârf ţine şi 90, deci, după o tură întreagă, ai senzaţia c-o să cobori în Ploieşti. Al doilea motiv pentru care am ales ruta asta e faptul că leagă unele dintre zonele considerate cele mai rău-famate din Bucureşti, conform unui studiu din 2011, Giuleşti şi Berceni (plus o oprire prin calea Rahovei). Şi conform celor de la Monopoly, care le-au pus ca cele mai ieftine proprietăţi din joc.

În rest, ruta are tot felul de ciudăţenii. Acoperă foarte multe baze ale Armatei din Bucureşti, inclusiv aia de pe bulevardul Tineretului, în care zici c-ar putea să intre orice puştan care are forţă cât să sară gardul şi să ia transportoarele militare la o tură. Şi îţi oferă cele mai deprimante peisaje din oraş, de la terenuri virane, la capetele liniei de la 16 Februarie, respectiv Romprim SA, unde zici c-ai ieşit din oraş şi-ai ajuns pe nişte uliţe de sate, cu cârciumi specifice şi magazine mixte de ţară.

Cu asta în minte mi-am propus să rezist 12 ore pe linia asta, alături de Mircea, fotograful nostru. Un coleg de la VICE UK a stat 20 de ore pe un autobuz de turişti, dar ăla avut scaunele tapiţate, maşina curată şi turişti veseli cu care să discute, deci tot e mai hardcore experienţa mioritică.

-Ora 9-

M-am urcat mahmur pe la nouă jumate, din Giuleşti, şi nu prea aveam chef de nimic şi nimeni. Asta era atitudinea generală la ora aia. Toţi moţăiau sictiriţi în drum spre ceva, muncă sau şcoală, şi voiau să se bucure de câteva minute de holbat în gol pe geam înainte să ajungă acolo. Două fetiţe au tulburat niţel liniştea c-au pus Ruby tare pe mobil, dar le-a tras un moş o privire de-au coborât din tramvai la următoarea staţie. Şi vatmanul era mai relaxat, avea două cafele pe bord şi o conservă de ton goală în care scruma şi făcea nişte rotiţe de fum când dădea din manivelă cu ţigara în mână.

Treptat, s-a rupt bine liniştea, dar nu pentru c-ar fi devenit oamenii mai puţin autişti, ci pentru că s-au apucat să vorbească la telefon. Un băiat mai cu chelie îşi împărtăşea greţurile matinale cu-n prieten: „mă duc la muncă, mă, dar mă simt ca pula. Cred că e de la eclipsă, îmi dă aura peste cap. Să nu uiţi să-ţi iei ochelari, că-ţi pârlesc ochii, gogule." Lângă el, nişte copii discutau despre următoarea zi şcolară: „Da, coaie, rămân corigent la fizică. Lasă că au rămas alţii mai breji ca mine, hai la fotbal diseară, c-am luat cheia la teren de la Nea Vasile. Nu e frig, te încălzeşti de la craci în sus."

-Ora 11-

La ora asta deja se pustiise tramvaiul de toţi oamenii, care aveau treabă şi au rămas doar cei care se plimbau, pierdeau vremea şi discutau aiurea. Tramvaiul a oprit chiar lângă gaura imensă de metrou de lângă Piaţa Sudului. Doi muncitori se uitau plictisiţi la şantier şi unul dintre ei a rezumat problema cu ochiul de meşter. „Groapa e gata, mai trebuie să-i pună capac şi să-i dea drumul." Lângă ei, nişte bătrânele vorbeau despre cum le-a iradiat securitatea şi d-asta resimt reumatismul mai tare ca ăştia tineri.

Acordeonistul şi nepoata lui de cinci ani au urcat pe la Eroii Revoluţiei şi au scos câţiva lei de la oameni. El cânta o variantă dezacordată de Dunărea Albastră, ca orice muzician de tramvai care se respectă. Mi-a povestit c-a învăţat de mic, de la ta-su, cum să cânte, şi că meseria asta era singurul dar pe care l-a primit de la ai lui. Ei au plecat să fie muzicieni în Grecia şi el a rămas aici, că îi era frică să se ducă. Nu era prima dată când îl abordase cineva în tramvai, a mai vorbit cu nişte băieţi care l-au dus într-un studio să mixeze pe acordeonul lui. Ne-a explicat că el mai bagă şi la pian şi la orgă, în caz că vrem să înregistrăm ceva cu el, dar i-am explicat că nu facem Aferim 2.

Pe undeva, prin Giuleşti, s-au mai dus puţin norii şi am văzut o urmă de eclipsă cu ochiul liber. Un bătrân din zonă mi-a explicat că eclipsă de soare a fost şi când s-a născut Iisus Hristos, ca să înţeleg mai bine semnificaţia momentului, dar a fost bine că vaporii de ţuică care ieşeau din el mi-au înceţoşat privirea cât să pot să mă uit la fenomen cu ochiul liber. Amuzant e că mi-a zis chestiile astea fix când treceam prin faţa celei mai mişto biserici din Bucureşti, un fel de container al blagoslovirii de ghetou.

-Ora 13-

După eclipsă, a început ploaia şi s-a făcut un frig năprasnic afară, care a pătruns şi-n tramvai. Unii oameni au urlat: „dă drumul la căldură, futu-ţi morţii mă-tii de şofer! Ce, ţii cărbunii pentru tine? Te înjur, bă! Parcă ar arde ăştia pe banii lui". Dar mulţi pur şi simplu s-au făcut ţestoase în geci şi au moţăit câteva staţii ca să se încălzească şi eu le-am urmat exemplul.

Amuzant pe ruta asta e că vezi cum s-a transformat toată industria ceauşistă pe care o ridică în slăvi toţi nostalgicii. Institutul Pasteur mai are puţin şi pică, dar are o placă nou-nouţă pe faţada paradită. Iar aproape toate uzinele de pe vremuri au acum cuvintele „Business Park" în coadă, de la Apaca, la Electromagnetica. Asta că nimic inspiră profesionalism şi încredere corporatistă ca scheletul unei megauzine sovietice apuse.

-Ora 15-

Pe la orele la care ies bugetarii de la muncă, au apărut şi comercianţii. Unul dintre ei, care părea pe amfetamine, enumera atât de rapid tot ce vindea încât nu înţelegeai nimic, dar mi-a sărit un cuvânt în ureche: „evidenţiatoare". L-am întrebat ce naibii e aia şi mi-a arătat o cariocă highlighter, m-am lămurit în cine s-a reîncarnat Pruteanu. Un coleg de-al lui, de pe aceeaşi rută, de la care am cumpărat nişte şerveţele mi-a zâmbit sadic când l-am întrebat cum merge cu vânzarea de şerveţele umede. Probabil pentru că purta pantofi de leopard.

Apoi, m-am întâlnit cu-n tip care vindea patru perechi de ciorapi la zece lei. După ce mi-am refăcut stocul de şosete de nailon pe 2015, mi-a povestit cum astea sunt produse turceşti originale, nu chinezării, chit că scria că-s făcute-n Germania pe ambalaj şi aveau iniţialele „USA" cusute pe ele. Tipul mi-a zis că merge bine afacerea, că scoate patru lei la fiecare set pe care-l vinde şi că n-ar avea şansa asta dacă le-ar da la o tarabă în piaţă, că-l sug vampirii ăia de bani. Cică nici controlorii nu-i fac probleme, doar jandarmii în civil îl mai dau jos şi-i confiscă marfa, dar sunt băieţi buni că-i lasă chitanţă.

-Ora 17-

Loc de pelerinaj lângă Liberty Center. Erau vreo două pe linia lui 11, deci dacă vrei altar după ce mori, ăsta e locul potrivit să te sinucizi.

De la 17, la 19 a fost din nou oră de moarte totală. Ieşeau oamenii de la muncă şi de la şcoală şi n-aveau timp de nimeni şi nimic altceva, decât să vegeteze până acasă. Aşa c-am luat o pauză de masă la micărie din Piaţa Sudului. Nasol cu nevoile fiziologice, că-n Bucureşti e mai uşor să găseşti o prostituată transexuală homeless, decât o toaletă publică. Din fericire, tramvaiul 11 e un fel de Drum al Mătăsii care leagă toate mall-urile din Bucureşti, de la Orhideea, AFI şi Liberty, până la Sun Plaza. Dacă ajung vreodată să dorm pe străzi, o să-mi păstrez nişte haine semicurate, doar pentru vizitele la budele din malluri, majoritatea erau lună. Mai puţin cea din Liberty Mall, care avea o singură budă la etajul doi, pe care o găseai doar întrebând din om în om, de parcă cereai direcţii spre Făurei. Şi, evident, arăta pe măsura unei bude care vede genitalele a trei etaje de bărbaţi zilnic, cu closete înfundate şi săpun lipsă.

Vatmanul e cel din tramvaiul din stânga.

Când am ajuns la capătul liniei, am prins şi un vatman mai dornic de discuţii. De la el am aflat că aia a fost ultima zi când tramvaiul o să mai meargă pe ruta clasică, că o să blocheze lucrările la metrou intersecţia de la Piaţa Sudului. Mi-a zis că e o rută lungă, dar că probleme nu are decât cu puştanii teribilişti din Berceni, care fac scandal şi-i bat cu picioarele-n uşi până le deschide în mijlocul intersecţiei. În rest, ca orice angajat la stat, s-a plâns că nu merge industria atât de rău din cauza lui şi a colegilor săi, ci din cauza conducerii, care e formată din trei sute de directori, care sug toţi banii. De-a lungul drumului, multă lume s-a plâns c-ajungi să faci o oră jumate cu tramvaiul ăsta, dar vatmanul insista că nu-i aşa.

-Ora 19-

Spre seară, alcoolicii de cursă lungă au fost daţi afară din cârciumi, dormeau în scaunele lor şi se duceau spre case ca să urle la neveste. Unul din ei părea să întrebe ceva, dar n-am ginit niciun cuvânt între proteză şi râgâilelie de Unirea. Dar probabil vorbea mai mult singur, decât cu oricine altcineva.

Unele doamne rezolvau o partidă de sudoku, altele citeau romane-telenovelă Nora Roberts. La capitolul lecturi am văzut chiar şi o ediţie din 50 Shades of Gray, la o puştoaică, care degusta pseudopornografie în public. Era o atmosferă la fel de palpitantă ca într-o reluare de pe TVR Cultural.

-Ora 21-

Autorul cum îşi doreşte să se fi aruncat în faţa tramvaiului din imagine.

Mi-e greu să explic cât de sinistru e să stai 12 ore într-un tramvai. E cumva ca picătura chinezească, numai că în loc de apă te izbeşte torţionarul peste genitale cu un scaun din tramvai. Ai senzaţia că mergi cu trenul din Bucureşti, până în Baia Mare şi aţipeşti, apoi te trezeşti şi speri ca staţia în care trage trenul e Dej, dar, vezi pe geam semnul de „ Csíkszereda" (Miercurea Ciuc) şi ştii că mai ai multe ore de mers prin bezna Mordorului. Plimbarea asta a fost de departe cea mai plictisitoare experienţă a vieţii mele. Aş prefera să stau patru ore la coadă la ANAF, ca să obţin o adeverinţă că nu am alte venituri, decât să fac asta iar.

Dar a ieşit şi un lucru bun din toată plictiseala asta. Mi-am dat seama câte prejudecăţi aveam, că mă aşteptam să fie ceva scandal pe traseul ăsta, să surprind oameni dubioşi, certuri ca-n mahala cu controlorii (n-a fost niciunul), tentative de violenţă, femei hărţuite. Sincer, am văzut mult mai mulţi cerşetori, dubioşi şi nebuni pe rutele RATB din centrul Bucureştiului, poate şi pentru că toţi ăştia vor un public mai larg şi ştiu că oameni de pe tramvaie precum 11 nu au timp de porcării, de hipstereli, de experimente şi monologuri. Ei sunt prea deprimaţi şi stresaţi de munca lor zilnică şi de cartierele urâte în care locuiesc ca să fie preocupaţi să producă divertisment pentru articole de genul ăsta.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre București:
Opt motive pentru care Bucureşti e un oraş nasol
Am reprodus o întâlnire comunistă prin Bucureşti, pentru Dragobete
Am făcut recensământul bărbilor din Bucureşti