Știri

Ce nu se spune despre cazul copilului cu ADHD din Pitești pus la zid de colegi și profesori

Am venit aici să-ți povestesc câte ceva despre ADHD (pe bune) și câteva gânduri despre școala românească.
21 Octombrie 2016, 12:24pmUpdated on 21 Octombrie 2016, 12:57pm

Una dintre variantele de raportare la scandal din mass-media românească

La începutul săptămânii, o instituție de învățământ din Pitești ajungea la știrile de pe fiecare post de televiziune. Elevii clasei a VII-a B de la Școala Gimnazială „I.L. Caragiale" au refuzat, timp de câteva zile, să intre la ore. S-au făcut cereri către conducerea școlii și Inspectoratul Școlar să transfere la o altă școală un copil diagnosticat cu ADHD, pe care copiii protestatari și părinții acestora l-au acuzat că ar fi agresiv cu colegii și i-ar teroriza.

Între timp, doleanțele le-au fost satisfăcute. Copilul va fi mutat în altă instituție de învățământ, restul elevilor s-au întors la ore. Mass-media a fost satisfăcută și ea (apropo, respect Realitatea TV!, post care, în primele două zile în care a acoperit cazul, l-a prezentat pe puști ca fiind „un copil violent", fără să zică o vorbă despre ADHD).

După cum te-ai obișnuit deja, internetul românesc s-a rupt în două, pro și contra. De-o parte cei care-i țin partea copilului, de cealaltă cei care consideră o astfel de situație extrem de periculoasă și sunt de acord cu eliminarea puștiului din clasă.

Și eu. Venit aici să-ți povestesc câte ceva despre ADHD (pe bune) și cu câteva gânduri despre școala românească. Așa, în general.

Cum se acceptă în colectivitate un copil deosebit

Încep din preistorie. În 1995, la momentul când intram în clasa a zecea, în sala unde țineam orele a apărut un coleg nou. Îmi aduc aminte perfect momentul, pentru că avea ceva de ceremonial, complet atipic pentru lumea în care trăiam. Puștiul a intrat însoțit de mama sa, de directoarea liceului și de diriginta noastră. El privea absent, cumva prin noi. Mamei îi sticleau ochii, nu-mi dau seama dacă plânsese sau doar era emoționată, iar cele două cadre didactice aveau fața aia de cerșetor de afecțiune.

Ni s-a explicat că puștiul „nu e chiar ca noi" (exact astea au fost cuvintele), că are nevoie de ajutorul nostru, să-l integrăm în colectiv. Ni s-a spus să încercăm să-l ascultăm când ne vorbește și să nu râdem de el. Puștiul fusese adus din Sighișoara (eu am făcut liceul în Târgu-Mureș), după luni întregi de chinuri din partea mamei, care se rugase de o grămadă de directori să-i accepte fiul la o școală normală.

Marius, pentru că așa îl chema, era un tip de treabă. După vreo săptămână ne-am dat seama că sfatul ăla cu „ascultați-l când vă vorbește" era cumva inutil, pentru că puștiul nu vorbea aproape niciodată. Stătea pe lângă noi în recreații, mai trăgea câte un fum la gardul școlii, tot timpul aparent pierdut în propria lume. Din când în când râdea la câte o poantă, era foarte săritor și niciodată violent. Avea o arsură urâtă pe mâna dreaptă și, printre o parte dintre băieții din clasă, apăruse deja povestea că ar fi scos cuiul dintr-o grenadă, dar că „era atât de prost că nu a aruncat-o". El nu băga în seama chestiile astea.

Citește și: Ce s-a văzut din filmul cu consiliera lui Oprescu și toată lumea se face că nu înțelege

La ore era așa și așa. Avea zile când stătea tăcut și atent în bancă, altele în care era foarte agitat și cu mintea evident în altă parte. Părea că ar vrea să se ridice din bancă și să o ia la fugă, indiferent unde, cât mai departe de locul ăla. Uneori mai avea stările astea și la internat, unde stătea. Devenea brusc extrem de agitat și vorbea singur. Colegii îi dădeau de băut. Îi ziceau, „Hai, mă, nebunule, ia asta să te mai liniștești". Marius bea până se îmbăta și adormea.

Astea erau vremurile în care nici nu putea fi vorba despre vreun protocol pentru integrarea copiilor diagnosticați cu afecțiuni comportamentale. Părinții mergeau din om în om, până reușeau să-l plaseze undeva și apoi se rugau ca totul să fie bine. Era vremea în care despre ADHD, de exemplu, nu se vorbea. De parcă nici n-ar fi existat. De fapt, toate tulburările astea erau cumva integrate sub umbrela mai mare „are el ceva".

Cuvântul care sperie orice părinte din lume

Cam așa arată o sesiune de terapie ocupațională. Fotografie de Octav Ganea / Mediafax Foto

Între timp, numărul copiilor diagnosticați cu ADHD a devenit o problemă demnă de a fi luată în seamă. În România sunt undeva la două sute de mii de copii diagnosticați cu această tulburare comportamentală. Aproximativ 40% dintre aceștia nu termină niciodată liceul.

Treptat, România află și ce înseamnă ADHD. Nu vreo boală psihică incurabilă, ci o „tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție". Copiii diagnosticați altfel prezintă anumite semne la controlul psihologic sau psihiatric: nu-și mențin atenția suficient, nu se pot organiza, nu respectă instrucțiuni, uită, nu ascultă la ce vorbește cel din fața lor. Sunt hiperactivi, nu-și „așteaptă rândul" și pot deveni uneori violenți.

Dacă ai copil, privește simptomele astea. Găsește unul singur pe care să nu-l fi văzut, măcar o dată, și la copilul tău. Este exact motivul pentru care ADHD-ul este atât de greu de diagnosticat și de ce mulți copii ajung la medic când situația devine îngrijorătoare. Odată ajunși acolo primesc un diagnostic cât se poate de vag: „tulburări din spectrul autist". Și, da, ăsta e cuvântul care înspăimântă fiecare părinte de pe lumea asta.

În urmă cu cinci ani, am ieșit dintr-un astfel de cabinet cu acest diagnostic. Fiul meu avea doi ani. Am fost trimiși la terapie ocupațională, „faceți asta câteva luni și o să vedem dacă există progres", ne-a spus psihiatrul. Lucrurile astea s-au întâmplat la Spitalul Gomoiu din București. Am deschis o ușă către sala de terapie ocupațională (sălile, de fapt, pentru că erau trei, separate de niște coridoare transformate în spații de joacă) și am dat peste Infern, așa cum mi-l imaginez.

Erau acolo zeci de copii, unii diagnosticați cu ADHD, alții cu sindrom Down. Alergau dintr-un loc în altul, se izbeau unii de alții, loveau în orice cu ce aveau în mână. Patru îngrijitoare alergau dintr-un loc în altul, după ei, evident depășite de situație. Unii aveau probleme atât de mari, încât, deși aveau trei ani, nu învățaseră să meargă.

Citește și: Să fie ecstasy soluția pentru anxietate și autism?

Tot acolo am văzut și (de departe) cea mai de rahat imagine din viața mea: o fetiță cu sindrom Down era ajutată să meargă. La un moment dat, după câțiva pași reușiți, a început să râdă. Îngrijitoarea a felicitat-o, după care s-a dus la un alt copil din apropiere, care urla. Fetița a mai făcut doi pași, după care a căzut și s-a lovit cu fruntea de o masă de plastic din zonă.

Am stat cu fii-miu la terapie câteva luni. Exista progres vizibil. Am fost sfătuiți să îl dăm de urgență la grădiniță. „Integrare în colectiv, rapid", ne-a spus psihiatrul. Am făcut asta și totul a fost perfect. Din păcate, cazuri d-astea nu sunt universale. De multe ori, nu iese bine.

Copiii care „vor respect"

Bun, și așa revin la cazul băiatului din Pitești. Ce s-a întâmplat acolo, de fapt?

Am să pornesc de la o hârtie, pe care părinții copiilor din clasa respectivă au postat-o pe Facebook, ca o dovadă că retragerea de la cursuri era necesară. Între timp, după ce grupul „29 de copii în pericol" a fost dat în judecată de către Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități, pentru „șantaj și incitare la ură sau discriminare", biletul a fost scos de pe net, iar grupul online a fost șters.

Copia biletului, într-un reportaj difuzat de Antena 1

Mă rog, biletul respectiv era scris de mână, la granița cu ilizibilul. O parte din mesajul de acolo era ăsta (transcris în ortografia originală):

„O să spintec și ucid, o să îi te duci la cimitir, și o să mori la sunat cu nr. privat, ..... sună mereu cu nr. privat și o să aibă dare de sâng(e) apoi face apel la 122 și se duce la cimitir o să moară...".

Și mesajul continua alte câteva rânduri.

Bun, pornesc de la ideea că mesajul ăsta e pe bune, a existat cu adevărat, scris de acel copil. Te înspăimântă, ca părinte, să știi că un coleg de clasă al copilului tău a scris acest mesaj? Da, normal. Te gândești să-l și retragi de la cursuri, până ce situația se calmează (mai ales că ai și indicii clare că și alți părinți vor să facă același lucru)? Foarte posibil.

Întrebarea e alta. Cum ajungi din punctul ăsta, la a-ți alinia copilul în rând cu ceilalți copii, a-i spune să-și țină în dreptul feței o bucată de hârtie pe care scrie: „Vreau să îmi împlinesc visele"? Sau „Vreau să mi se respecte drepturile"? Sau „Vreau respect"? Și apoi să chemi presa, ca să filmeze totul?

Cam în ce ipostază îți pui copilul? Dar pe puștiul incriminat? Dar pe părinții lui, cam ce înțeleg ei când văd desfășurarea asta de forțe pe fiecare post de televiziune?

Captură via Digi24

Pe mine mă interesează, în schimb, cum s-a ajuns la situația asta. De ce a ajuns copilul respectiv să reacționeze așa? A fost tot timpul așa sau situația s-a deteriorat pe parcurs?

Ieri, una dintre colegele mele a vorbit la telefon cu Alin Vlad, directorul școlii „I.L. Caragiale", din Pitești, unde au avut loc evenimentele. Uite ce i-a spus:

„Copilul este la noi de doi ani de zile. Am sunat de atâtea ori la Protecția Copilului, încât se săturaseră de noi. Noi am propus părinților, ca soluție temporară, să-l însoțească la școală. Apoi am propus să fie ceva permanent, pentru că funcționa, având în vedere influența mamei. Cât timp stătea ea cu el, era bine. Apoi nu a mai venit și a devenit violent. De fiecare dată, sunam la Protecția Copilului, veneau și spuneau că trebuie dus la consilierul psihologic al școlii. Dar părinții au refuzat asta, chiar au semnat un proces verbal în care spuneau că refuză consilierea psihologică de la școală."

De aici poți deduce două lucruri. În primul rând, că situația nu era deloc recentă, se știa că puștiul respectiv are probleme de comportament și colegii săi nu-l aveau la inimă. În presa locală și centrală au apărut în ultimele zile câteva articole în care era redată și o posibilă variantă pentru comportamentul copilului. Acesta dădea o parte din vină pe restul copiilor, care l-ar fi „înjurat de părinți". Mă rog, chestia asta nu se poate verifica, dar m-aș hazarda să cred că niște părinți care-și pun copiii să protesteze cu hârtii lipite de față nu sunt tocmai tipul care le explică odraslelor ce e cu ADHD-ul și că asta nu înseamnă că e nebun.

Al doilea lucru care poate fi dedus din declarația directorului este că omul chiar a fost mânat de cele mai bune intenții. S-a străduit. A făcut ce a crezut el că e mai bine, ca să rezolve situația. Partea asta a doua e aia care mă interesează. Pentru că de aici poți înțelege că situații asemănătoare celei de la Pitești au loc (probabil) peste tot în țară. Și că vor continua.

De ce eșuează un copil cu ADHD în școala românească

ADHD-ul nu se tratează doar aruncând un copil într-o sală de clasă. Fotografie de Octav Ganea / Mediafax Foto

Le iau pe rând. Ai un copil diagnosticat cu ADHD. Te duci la un control de specialitate și medicul îți recomandă să-l duci la terapie ocupațională. Faci asta. În funcție de cât de gravă este considerată situația, medicul îți va recomanda un anumit număr de sesiuni săptămânale. Am o prietenă care trece printr-o situație asemănătoare cu băiatul ei de trei ani și face asta de trei ori pe săptămână. Și asta se întâmplă de aproximativ un an.

Problema e că sesiunile astea nu se fac în compania părinților, cum crede domnul director. De fapt, eliminarea părintelui din ecuație e o condiție obligatorie. Tot scopul terapiei este să scoată copilul din propria sa lume, să-l expună necunoscutului. Părinții au sarcina să repete acasă, cu copilul, ceea ce acesta a fost învățat la terapie, tocmai pentru a-i forma deprinderi de lungă durată.

În plus, copilul diagnosticat cu ADHD nu poate fi ajutat de orice doctor psihiatru sau consilier psihologic. Are un specialist care se ocupă de el, îi știe deprinderile, știe ce trebuie să facă. Ideea directorului, cu mama la ore, a fost probabil cea mai proastă soluție posibilă, iar finalul („a devenit violent") era de așteptat. La fel și în cazul ideii cu consilierul psihologic al școlii. Dar, na, cât timp nimeni nu-ți explică lucrurile astea, faci ce crezi că e bine. Iar în România protocolul pentru integrarea unui copil diagnosticat cu ADHD în școli e încă o chestie exotică.

Citește și: Oamenii de ştiință au construit un creier artificial autist

Costurile terapiei ocupaționale ajung undeva pe la șase sute de lei, în fiecare lună. Se prea poate ca suma asta să nu ți se pară o avere („Hai, mă, dai oricât pentru copilul tău..."), dar uite că nu-i chiar așa. Trăim în țara unde 66,1% din familiile din mediul rural nu au venituri suficiente pentru traiul de zi cu zi. Uneori, banii ăștia decid în dilema „Avem ce mânca luna asta?".

Bun, să zicem totuși că te descurci. Copilul merge la terapie ocupațională, te descurci cu banii. Trebuie să te întorci la serviciu, ca să poți continua tratamentul ăsta pe o durată mai lungă. La un moment dat, doctorul îți va spune să-ți dai copilul la școală. Pentru că poți face oricâtă terapie ocupațională, dacă nu există „integrare în colectiv", totul este inutil.

Statul român nu discriminează copiii diagnosticați cu ADHD sau autism, o fac în schimb profesorii și mediul. Prietena asta despre care îți vorbeam a reușit să-și plaseze copilul la grădința din apropiere de bloc numai după ce a dat șpagă și le-a promis că-l va lua în fiecare zi, la prânz. Directoarea nu-l voia, zicea că „strică copiii, se vor lua toți după el".

Citește și: Consumul de canabis ar putea trata autismul

Trecem și peste asta. Ajunge la școală. Tu ești la serviciu. De abia de acum începe dezastrul. Pentru că acel copil diagnosticat cu ADHD nu ajunge într-o instituție de învățământ, ci într-un loc în care individualitatea ți-e aproape desființată. Ți se cere să fii cuminte, ca ceilalți. Să înveți bine, ca ceilalți. Să știi de toate, un pic din fiecare, cine știe când o să ai nevoie? Trebuie să te ridici la standardul celorlalți, să intri în „normalitate". Să performezi.

Nu ești atent la ore? Notă mică! Nu poți face exercițiul ăla la matematică? Păi vezi, dacă te străduiai și tu mai mult, ia exemplu de la colegi, ai fi reușit.

Dar tu nu ești așa. Nu ești ca ceilalți. Și toți știu asta, dar acum se fac că nu mai contează. Doar ai vrut integrare, nu? Ori ești ca toți ceilalți, ori pleci.

Pentru că, da, așa e la școala românească: te urăsc dacă ești deștept, iar dacă ești diferit se pișă pe tine.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre autism:
De ce nu putem avea tratament cu canabis în România, ca restul țărilor din UE
Cum să nu fii un român prost pe internet: Vaccinuri
Psihologii din România o s-o ia razna înainte să aibă un salariu decent

Publicitate