Publicitate
Chestii

Nu înțeleg de ce nu sunt toți terorizați de zbor, ca mine

Pentru unii, avionul înseamnă siguranță. Pentru mine, e un coșciug cu aripi.

de Mihai Mincan
18 August 2015, 12:37pm

Via Twilight Zone's „Terror at 20,000 Feet."

Odată cu declarația prim-ministrului malaezian, care confirmă că resturile descoperite pe o insulă din Oceanul Indian aparțin aeronavei Malaysia Airlines, dispărută pe 8 martie 2014, puțini mai sunt aceia care nu recunosc că ultimele 17 luni au fost un coșmar pentru transportul aerian.

Șase luni mai târziu, un alt avion Malaysia Airlines era doborât în Ucraina. Pentru ca, la un an de la primul accident, pe 24 martie 2015, un pilot depresiv și sinucigaș să izbească aparatul de zbor al Germanwings în munții Alpi. Trei incidente, cu trei cauze diferite, dar un rezultat comun: zero supraviețuitori.

Mă gândesc la toate lucrurile astea, în timp ce privesc avioane decolând și aterizând de pe Otopeni. Aștept un prieten să sosească și încerc să-mi fac curaj. N-am mai zburat de doi ani, dar voi fi obligat, în curând. Chestia asta cu privitul avioanelor, decolând și aterizând ca la carte, la intervale precise, e chiar folosită în tratarea fricii de zbor. Scriitorul Radu Paraschivescu îmi povestea că, atunci când s-a prezentat în fața psihologului, implorându-l practic să-l vindece de fobia de a zbura, primul drum pe care l-au făcut împreună a fost chiar în locul în care mă aflu eu acum.

Iar un prieten, obligat să petreacă nouă ore în aeroportul din Amsterdam, mi-a descris, pe larg, admirația lui față de perfecțiunea relației dintre om și aparatul de zbor, privind sute de curse decolând și aterizând, într-un fel de vals aerian perfect.

Citește și De ce suntem atât de obsedați de accidentele de avion?

Mă gândesc la toate astea, ascultând zgomotul motoarelor de avion. Dar cel mai mult mă gândesc la ziua în care au ajuns în presă ultimele cuvinte ale pilotului german responsabil pentru catastrofa din martie 2015: „Sper. Vom vedea‟. Colegul îi spusese că se duce până la baie și să înceapă pregătirile pentru operațiunea de aterizare.

Presa internațională a folosit aceste cuvinte pentru a dezbate aproape orice, de la nevoia unui alt tip de expertiză psihiatrică pentru piloți, la cinismul societății moderne care a permis să se întâmple așa ceva, chiar și condițiile de muncă ale piloților de pretutindeni. Pentru mine însă, cuvintele astea au fost definiția perfectă a modului în care înțeleg zborul. Îți cumperi bilet, îți faci bagajul, treci prin îmbarcare, te așezi pe locul tău și-ți prinzi centura. O să mai apuci o altă zi? „Sper. Vom vedea‟.

Ce naiba caut într-un tub de aluminiu?

Fotografie de stannate, via Flickr

Cei care zboară liniștiți, bine mersi, le vor spune celor ca mine o grămadă de lucruri fără sens. Că industria aeronautică este construită pe state of the art technology. Că mersul cu mașina este mult mai periculos, posibilitatea unui accident mortal este mult mai mare. Corect, în ambele cazuri. Primul este evident, al doilea e demonstrat de statistici: este cu două mii la sută mai posibil să pleci în eternitate într-o masă de fiare îndoite, pe o autostradă, decât să cazi din cer într-un avion. Așa, și ce dacă?

Apoi, urmează contrargumentele psihologice. Cel mai dubios este ăla (sigur l-ai auzit sau l-ai oferit unuia ca mine), „Nu mai bine mori rapid, în câteva minute, decât să agonizezi, Doamne ferește!, ani în șir?‟. Nu, mai bine, nu.

De fapt, poate că aici e problema discursului de tipul ăsta. În faptul că oamenii raționali, cei care zboară cu avionul cu seninătate și liniște interioară, își închipuie că fricoșii de zbor sunt niște oameni ghidați de impulsuri emoționale agresive, niște incapabili să accepte evidențele. Când, de fapt, și noi gândim rațional, doar că accelerat, după o logică dusă în ultimele ei consecințe.

Citește și Urmărește un avion care zboară la numai câțiva metri deasupra unor oameni

Să-ți dau un exemplu, ție, celui liniștit în timpul zborului. Pot să pun pariu că, atunci când te sui în avion, te gândești: Bine că am terminat cu îmbarcarea, mă termină. Acum, mă pot așeza liniștit și să bucur de siguranța oferită de avionul ăsta. Poate chiar o să trag și un pui de somn. În două ore, voi ajunge la destinație‟.

Ei bine, când îmi prind centura și pilotul anunță începerea manevrelor de decolare, eu mă gândesc la următoarele: „Mișto, m-am băgat în tubul ăsta de aluminiu, m-am legat cu centura și, în câteva minute, voi ajunge la 11 000 de metri. Pentru următoarele ore, corpul meu firav, făcut din carne și niște oase, va străbate troposfera, la o viteză de 885 de kilometri pe oră. Afară vor fi -60 de grade Celsius. Și uită-te la ăla, doarme. DOARME!‟. Unde ți se pare că e greșită logica mea?

Frica de zbor e mama și tatăl penibilului

Fotografie de Tom Reynolds, via Flickr

Să-ți povestesc ce se întâmplă cu mine, cât timp tu dormi. Mai întâi, îmi caut poziția. Am două opțiuni. Dacă stau pe spate, pot prinde brațele scaunului, ceea ce-mi oferă posibilitatea să privesc înainte, în gol. A doua variantă este scaunul din față. Dacă stau aplecat, pot să-mi sprijin capul în spătarul său. Prima poziţie are avantajul că pot ţine picioarele întinse. A doua, că nu sunt nevoit să ţin faţa ridicată, ca să mă poată vedea toată lumea. O aleg pe a doua.

După aia, începe decolarea propriu-zisă. Trag o gură de aer și simt cum stomacul mi se urcă-n gât. Încep să număr în gând, nu de alta, dar am nevoie de ceva să-mi distragă atenția, să nu mă mai gândesc cât de tare îmi vine să vomit. Tremur tot, în timp ce fii-miu și nevastă-mea fac poze pe geam. Toată lumea face poze. Palmele îmi sunt fleașcă și mă gândesc de ce naiba oamenii fac poze la decolare. E același lucru ca și cum ai poza un TIR, venind frontal spre tine.

Cea mai nasoală e însă senzația de penibil. De umilință. Toată lumea din avionul ăla știe ce-i cu tine. În primul rând, familia sau prietenii. Apoi, restul călătorilor. Și, cel mai nasol, însoțitoarele de zbor. Te privesc zâmbind ușor, cu îngăduință. E oribil. Ce pot să fac? Să mă ridic, să merg până la baie și să-mi dau cu apă rece pe față? Cât îmi ia asta, trei minute dintr-un zbor de câteva ore? OK, adjudecat!

Și altceva? A, da, să citesc o revistă gratuită, din avion. Ceasuri scumpe, ţări exotice pe care le pot vizita, un interviu cu un bucătar celebru. Mă gândesc ce stupid e totul: să mor, gândindu-mă la mâncăruri scumpe, cu aspect de plastilină.

Totul mi se trage de la un pilot dement

Îmi amintesc perfect de unde a început chestia asta cu frica de zbor. Se întâmpla în 2008. Până atunci zburasem bine mersi. Până când am fost trimis pe teren să fac un reportaj cu nu mai știu ce pilot de elicopter, tatăl tuturor piloților de intervenție din România.

Tipul ăsta, aflat în prag de pensionare, era foarte de treabă. Atâta doar că avea un simț al umorului de licean. Știi, tipul ăla care-ți vine pe la spate, îți dă o palmă peste urechi de-ți țiuie timpanele juma de oră și te întreabă, râzând: „Ce, mă, te-ai speriat?‟.

Ideea e că, în ziua aia de vară din 2008, era ultimul lui zbor. Presa fusese chemată să zboare cu el, într-un fel de omagiu. Ne-am îngrămădit toți în elicopter, cu microfoane și camere de filmat cu tot. Pilotul a decolat și a mers lin o perioadă. Apoi, l-am auzit râzând scurt și, imediat, a început o serie de manevre hardcore.

Citește și Cercetătorii spun că zgomotul e de vină pentru mâncarea nașpa din avioane

Tot ce-mi mai aduc aminte e că-mi era foarte rău și că, la un moment dat, aparatul de zbor era așa de înclinat, încât stăteam culcat aproape pe burtă de un geam lateral, privind pământul în jos. Plus țipetele femeilor și câțiva bărbați înjurând, că li se strică camerele de filmat. Cred că am și leșinat câteva secunde. A fost grozav.

La o lună distanță, a trebuit să zbor în Italia. Afară ploua groaznic și bătea un vânt dement. Îmi amintesc cum mă uitam la cer. Și cum, atunci mi-am zis prima dată: „O să mor în avionul ăsta‟.

Frica de avion nu e boală

Frica de zbor nu are nimic haios. Potrivit unui studiu al National Institute of Mental Health, frica de zbor cu avionul afectează 6,5 la sută din populația globului. Am sunat un psiholog ca să-mi explice de ce mi se întâmplă tot ce mi se întâmplă. „Frica de avion, ca orice fobie, reprezintă deplasarea fricii resimţite de copil către un obiect. Adică, o frică simţită la un moment dat de copil are nevoie de un nume, de un obiect extern mai puţin traumatizant sau de o semnificaţie şi, astfel, se îndreaptă către altceva. În acest caz, frica de avion poate fi reprezentarea angoasei individului de a pierde controlul, angoasa de schimbare, de nou, de evoluţie. Mesajele de statornicie creează angoasă la schimbare, la pierderea controlului, la pierderea eului. Sau, cu alte cuvinte, la moarte". Asta mi-a spus psihologul Gabriel Cicu. Ce dracu înseamnă toate chestiile astea?

Înseamnă că e nasol. Înseamnă că frica de avion nu e o boală. Adică poate fi diagnosticată, însă nu există evoluţie, nu-i poţi face radiografia şi să începi să cauţi soluţii.

Frica de zbor poate fi o fobie în sine sau o combinaţie indirectă între două sau mai multe fobii, toate gravitând în jurul aceluiaşi punct: tu, fiinţă construită să trăieşti pe pământ, te trezeşti proiectat pentru câteva ore la mii de metri înălţime. Cel mai des întâlnite fobii indirecte de tipul ăsta sunt claustrofobia (frica de spaţii închise) şi acrofobia (frica de locuri înalte), dar pe listă se poate înscrie cu succes şi agorafobia (teama de locuri deschise).

Citește și Avioanele ar putea zbura cu combustibil pe bază de tutun

În cel mai nasol scenariu, frica de zbor poate cauza atacuri de panică şi vărsături numai la menţionarea conceptului de zbor. Ba chiar infarct sau atacuri cerebrale. În plus, nu o să-ți prindă bine să vezi lista asta cu fobiile corelate fricii de zbor. Uite, sunt doar câteva dintre ele: frica de prăbuşire a aparatului de zbor, frica de a-ţi pierde controlul, frica de a vomita, frica de a suferi un atac de panică chiar în timpul zborului şi, implicit, în faţa restului pasagerilor, frica de un atac terorist, frica de turbulenţe şi frica de a zbura peste apă sau în timpul nopţii.

Am descoperit rețeta secretă

Fotografie de Martin Alvarez Espinar, via Flickr

Drept urmare, şi tratamentul este unul problematic. O variantă ar fi să începi să bagi chestii în tine. „Se pot folosi anxiolitice, Xanax, Valium, Diazepam. Iar, pe termen mediu, antidepresivele din generaţia nouă, Prozac, Citalopram sau Sertralina. Aceste substanţe au rezultate foarte bune în ameliorarea senzaţiilor de panică‟, spune Gabriel Cicu.

Da, ai dreptate. Tocmai ai citit o listă de medicamente folosite, în general, în tratarea atacurilor de panică, pentru că asta e temelia pe care se așază confortabil frica de zbor. Uneori însă, pastilele nu folosesc. Am luat o singură dată niște Xanax, prescris pe rețetă de doctorul de familie. Am trăit un trip de paranoia de tot rahatul. L-am văzut pe Dracul.

Altă soluție ar fi alcoolul. Been there, done that. Nu o face. E nasol rău. Frica rămâne aceeași, doar că ai dublu senzații de vomă. Și arăți de două ori mai penibil.

Dar eu am descoperit secretul. Se numește combinație. Primește-o cu brațele deschise, nu trebuie să te simți dator. Rețeta e asta: trei sticle de bere și 20 de miligrame de Valium. Pe bune, merge. Comboul ăsta narcotic e singura chestie care mă face să mă urc într-un sicriu cu aripi.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește și alte chestii despre avioane:
Cineva s-a căcat atât de urât într-un avion, că a trebuit să se întoarcă la sol
Bărbatul care fotografiază epave de avioane
Am spionat Rusia și Coreea din cel mai rapid avion din lume