Televiziunea Publică merge rapid şi sigur spre faliment. Daună totală în ţara lui Parazit-Vodă. Un comatos ţinut în viaţă de aparate cu siglă de partid.

În paralel cu updateurile despre situaţia contabilă a uzinei cu peste 2 500 de angajaţi şi audienţă zero, au ieşit în ultima vreme la iveală şi tot felul de rahaturi şi absurdităţi care l-ar face pe Kafka să se crucească şi pe creatorul Game of Thrones să se complexeze. Scandaluri rasiste, mui date cu guvernul, urzeli şi posibil şi altfel de mui, între jurnalişti care altceva n-au de făcut decât să se ciupească pe la comisii de etică.

Toate astea se întâmplă exact în presa de serviciu public, adică în locul care se finanţează inclusiv din banii mei şi la instituţia care ar trebui să fie câinele de pază în faţa manipulărilor ordinare făcute de diverşi. TVR şi Radio România (la fel de vinovată) se ascund încă bine-mersi sub umbrela servicului public. Sunt însă două instituţii impostoare, populate cu specimene pentru care e mai importantă imaginea din interior şi căţărarea în funcţii decât ce-ţi oferă ţie, destinatarul şi sponsorul fără scăpare al risipei şi parvenirii lor.

Mi se pare de bun-simţ ca în situaţia asta suferinţa TVR-ului să fie curmată. Închiderea temporară, reorganizarea sub o altă entitate, restrângerea numărului de angajaţi sunt reparaţii pe care le aştep (şi încă de ieri, dacă se poate). La TVR, în timp ce directorul Stelian Tănase spune că vrea să reformeaze Zidul construit din vremuri comuniste, iarna nu mai are rabdare. Winter is cam coming. Si are și de ce:

Când spermatozoidul angajatului TVR sau al Radioului Public fecundează ovulul partenerei, principala grijă a mititelului e să transmită şi gena asta păcătoasă a presei. Pe holurile uzinelor de non-ştiri se scurg, parcă mereu obosiţi, fraţi, surori, cumnaţi, verişori de toate gradele, soţi, neveste, amante, copii, unul mai competent ca altul. TVR şi SRR sunt mai hardcore decât GoT. Când treci pe lângă ele, chiar în momentul ăla, sunt şanse ca o familie să o înjunghie pe alta şi să-i fure şi blazonul şi biroul.

Odată angajat, crede-mă, poţi oricum să-ţi aştepţi liniştit pensia: ai salariul pe cartea de muncă, minimum 21 de zile de concediu, primă de concediu şi bilete de avion decontate, bonuri de masă şi mai puţine ore lucrate decât vânzătoarea de la chioşcul de ziare. Toate sunt trecute în CCM (contractul colectiv de muncă) şi îţi spun din experienţă că, dacă ai dat peste borcanul cu miere, este absolut imposibil să fii dat afară (lucru pe care îl reclamă şi Stelian Tănase).

Audienţa, ăia de peste zid, sunt un fel de White Walkers , un trip Snownian, o chestie vagă şi nedefinită, pentru care nu merită să se ridice încă vreun pai sau vreo ştire decentă.

Televiziunea e printre cei mai mari datornici la bugetul de stat (peste șapte sute de milioane de lei), dar pompează cu spor în emisiiile posturilor TVR1, TVR2 şi, pânâ de curând, al defunctului TVR News. Sunt şi cinci studiouri teritoriale, cu audienţe mizerabile şi cu programe bune de adormit Dorelul când vine obosit de la şantier.

Ironic, TVR e în mare măsură compus din şapte regate. Stat în stat, cu management propriu, contabili şi secretare all inclusive şi cu autonomie totală. În teritoriu îi doare la brişcă de cine e pe Tronul de Fier: atâta vreme cât sunt finanţate toate zările pentru frecat menta, e linişte şi pace.

La alegeri, armatele de jurnalişti din teritoriu devin agenţi electorali şi cam acolo se încheie misiunea lor. Între timp, dacă vreau să vând fotbal, pe Halep sau vreun film făcut după anul 1998, trebuie să caut în altă parte: TVR n-are bani de cumpărat evenimente.

TVR sigur nu e vreun Warg, adică vreun om care se transformă în animal și vede viața prin ochii lui. Nu are absolut nicio viziune. Mai trist de atât, pare că e de fapt un Hodor, o minte înceată într-un corp uriaş, incapabilă să-şi valorifice resursele fizice de care dispune. De la Revelioanele comuniste şi apoi Surprize-Surpize, TVR nu a mai produs nimic cu priză. Oamenii au rămas încremeniţi în cincinal, iar ideea de megaproducţie trebuie să sune la fel de straniu.

TVR a defilat în ultimii ani cu Marina Almăşan, Cornel Nisotrescu, Distractis sau Iuliana Marciuc, iar port-drapel a fost O dată-n viaţă, o penibilitate populăcioasă care mă lua cu fiori pe şira spinării. Diva Iuliana Tudor falsează şi dansează printre juni, ca casnica dornică de instalator. Monument de sub-cultură. Rampă de lansare pentru toţi analfabeţii din beciurile showbizului dâmboviţean. Bani aruncaţi de-a-n pulea pe fereastră.

Postul a mai ciupit ceva audienţă cu Eurovizionul, ritual la care românul participă cu evlavie an după an. Orbit de propria-i grandomanie şi atins de importanţa misiunii sale pe Pământ, regele TVR a dat senzaţia că-şi face toate poftele şi i-a decapitat pe toţi care l-au tras de mânecă. Se uită acum mirat la dragoni şi varani şi nu înţelege, dobitocul, de ce-i bat clopotele în bătătură.

Sindicatele se bat cu pumnii în piept că au meritul de a face contracte beton. În realitate însă, oamenii ăştia sunt într-un blat continuu cu stăpânirea şi poartă la fel de multă responsabilitate pentru situaţia în care a ajuns presa de serviciu public din România. Ca şi în alte domenii, sindicalistul e bişniţarul descurcăreţ, oportunistul, nicidecum omul care ştie ceva meserie şi înţelege din interior problemele.

La TVR şi în Radioul Public s-au aciuat prin Consilii, Comisii şi Comitete Directoare şi stau la masa negocirilor, din partea salariaţilor, Peter Baelish Speculantul Ambiţios, Varys Informatul Informator sau Pycell Demagogul Băgător de Intrigi. Toţi se văd lorzi şi stau la mica ciupeală. Se excită teribil când sunt băgaţi în seamă de conducere şi, în adâncul lor, râvnesc la tron. Ştiu că nu îl vor avea, însă se mulţumesc cu o felie de salam Victoria, ascunsă în ziar şi vârâtă apoi în buzunarul drept al sacolui movuliu. Salamul e pentru acasă, pentru copilaşi, ei se hrănesc strict cu iluzia puterii pe care, culmea, tot jurnaliştii care i-au legitimat le-o creează.

Consiliul de Administraţie (unde vei găsi inclusiv fosile de tipul Condurăţeanu) e parte a unei organigrame mai stufoase decât subraţul unui tractorist. Numirile sunt politice, pe baza rezultatelor de la alegeri. E validat de Parlament şi tot de acolo se alege şi Locatarul Tronului de Fier, adică preşedintele-director-general-cu-titulatură-de semi-zeu. Jocurile editoriale se fac prin birourile oamenilor care au senzaţia că şi-au tras moşie. La TVR şi RRA cenzura s-a rafinat faţă de perioada în care Adrian Năstase era premier şi se suna direct de la partid în redacţie.

Rădăcinile au ajuns însă până în plămâni, până la Camera Ştirilor, pe care o sufocă. Acuzaţiile de cenzură curg gârlă la TVR, spre neputinţa unui CNA la fel de compromis de labele unuroase ale politicului. Infinit mai grav, unii jurnalişti de serviciu public au devenit saltimbanci şi îşi pun singuri botniţa, când nimeni nu le-o cere. Sau mint prin omisiune. Ei vor afla primii că Winter is Coming şi că Zidul în spatele căruia s-au ascuns atâta vreme va fi fărmiţat tocmai de ăia pentru care s-au chinuit să-l construiască.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre televiziuni:
Întrebarea Zilei: Este periculos că o televiziune se asociază cu drapelul naţional?
Televiziunile locale există doar ca unelte politice