Fotografii cu un paradis tropical unde toți sunt pe jumătate dezbrăcați

Anul trecut, fotografa Rebecca Rütten a petrecut trei luni într-un hostel de pe o insulă tropicală, unde un grup de excursioniști au descoperit o utopie proprie. A documentat excesele zilnice ale acestor spirite libere pe jumătate dezbrăcate, care proveneau, în majoritate, din părțile vestice ale globului și se bucurau de privilegiul de a scăpa de viața normală pentru câteva luni. Rebecca a încercat să păstreze o distanță obiectivă ca fotograf, dar nici n-a vrut să rateze distracția. Singurul mod de a se apropia de subiecții ei a fost să intre în acest grup de hedoniști care încercau să găsească sensul vieții prin jocuri, băutură și mult sex.

A transformat aceste luni într-o carte intitulată Never-Never Land, care începe cu fotografii idilice cu o pădure neatinsă de piciorul omului și un porc care se aruncă vesel în mare. Următoarea fotografie e cu doi oameni care-și arată spre cameră fundurile pe care scrie „De ce nu?". Rebecca n-a furnizat locația exactă a hostelului, pentru că vrea să-l protejeze de invazia de vizitatori.

Am vorbit cu Rebecca despre cum a luat naștere proiectul ei.

VICE: Albumul tău mi-a amintit despre filmul Plaja – cu un grup de tineri într-un paradis izolat, departe de lumea reală, care se fac praf într-o dinamică de grup posibil toxică. Ți-ai făcut griji despre cum o să fie acolo înainte să ajungi?
Rebecca Rütten: Nu, deloc. Am ajuns prima oară la acest hostel în ianuarie 2014. Toată lumea era elegantă, muzica era mișto și tare, oamenii erau entuziaști și totul era foarte intens. Am găsit o adevărată comunitate. Pentru albumul Never Never Land, m-am dus să văd dacă acest stil de viață e chiar atât de lipsit de griji precum pare. Dar ar fi trebuit să cântăresc un pic excesele pe care le-am observat în scurta perioadă de timp cât am fost acolo prima oară.

Citind ce ai scris în jurnalul personal, e clar că ai devenit tot mai puțin obiectivă în fiecare zi.
Încercam să-mi amintesc mereu că lucrez la un proiect foto, dar mi-a fost dificil să păstrez distanța. Internetul mergea prost, așa că n-am prea putut ține legătura cu prietenii și familia. Mulți dintre tineri erau acolo de multă vreme și le impuneau imediat reguli noilor veniți. Era important să simți că aparții de grup. Toată lumea juca jocuri de băut și făceau mult sex.

Cum ai putut să fotografiezi totul când nu erai trează nici tu?
Aveam mereu la mine aparatul foto. Îmi era greu să surprind totul, pentru că voiam să mă și bucur de experiență. Am încetat să mă bucur de ea când am realizat ce repetitiv era totul. Am văzut tot mai mulți oameni care nu se distrau neapărat și păreau că încearcă să-și amorțească sentimentele. Nu era foarte diferit de ce se întâmplă într-un club obișnuit sâmbătă seara – uneori, oamenii vor doar să-și piardă mințile.

Am înțeles că hostelul e ascuns în pădurea tropicală. Cum a fost experiența asta?
E tropical – sunt mulți scorpioni, papagali și maimuțe. Odată am călcat pe un boa constrictor. Peisajul era incredibil, dar și periculos. Oamenii se făceau praf și uneori enervau animalele. Și hostelul era într-un loc atât de retras încât nu puteai ajunge rapid la un spital în caz de ceva. Majoritatea tinerilor luau multe analgezice și sperau să le treacă stările proaste prin care treceau.

Poți să-mi povestești un pic despre paginile de jurnal care apar în album?
Le-am pus unora dintre tineri întrebări despre viețile lor și i-am rugat să scrie răspunsurile în jurnalul meu. E incredibil cât de naiv priveau unii dintre ei lucrurile. Au scris chestii de genul: „A fost cea mai tare experiență din viața mea." Și apoi, în poze, îi vezi cum borăsc și își bagă scrotul în fața cuiva.

Ce părere ai despre călătoriile în locuri izolate după această experiență?
Mă întreb de ce fac asta tocmai tinerii albi din clasele de mijloc, care construiesc utopii izolate fără să implice deloc populația locală. De ce aleg să meargă în aceste țări care stau foarte prost pe plan politic – doar pentru că vremea e frumoasă? Sau pentru că au sentimentul că acolo n-o să-i deranjeze nimeni?

Înainte, călătoriile erau religia mea – mi se părea singurul mod de viață adevărat. Dar acum am o părere ceva mai critică despre asta. Când călătoresc, încerc să ies din zona de confort și să interacționez cu oameni și lucruri pe care nu le înțeleg. Hostelul e doar o zonă de confort.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe proiecte foto pe VICE:
Fotografii superbe din vara petrecută în trenurile din Japonia
Polaroide din studenție care explorează intimitatea și nuditatea feminină
Fotografiile astea cu animale o sa te facă invidios că n-ai copilărit la țară, în România