Povestea demascării lui Burnei, medicul acuzat de experimente pe copii

„Medicul care face miracole pentru copii", anunță o știre TV din 1 decembrie 2010 și care îl are ca personaj central pe chirurgul ortoped Gheorghe Burnei. „A reușit să facă din România un exemplu mondial în ortopedia pediatrică", spune reportera într-un alt reportaj intitulat „Salvatorul de vieți”.

Un zeu în domeniul său, un erou pentru copiii operați și pentru părinții acestora. Până în ziua de 9 decembrie 2016, așa sunau mai toate articolele și reportajele TV despre activitatea lui Burnei, șef al Clinicii de Ortopedie din cadrul Spitalului Marie Curie și președinte al Comisiei de malpraxis în ortopedie pediatrică din Colegiul Medicilor.

În acea dimineață, jurnalista Luiza Vasiliu publica, pe Casa Jurnalistului, primul episod al unei anchete care pune cap la cap mărturii și dovezi și conturează o cu totul altă imagine despre ceea ce se petrecea, de fapt, în sala de operație a „celui mai bun medic din România”: „implant neomologat”, „experiment”, „oase ciopârțite”, „plicuri cu bani”.

A doua zi după publicarea anchetei, Gheorghe Burnei a fost reținut de procurori, care îl aveau și ei în vizor de câteva luni. În prezent, acesta este ținut sub control judiciar și cercetat pentru luare de mită și experimente neautorizate pe copii.

Toți copiii pe care a experimentat Burnei erau din familii sărace, mult mai ușor de manipulat. Un părinte cu o situație financiară bună prezintă un pericol real de dat în judecată. Am vorbit cu Luiza Vasiliu despre cum a prins formă subiectul, despre stările prin care a trecut în anul în care s-a documentat pentru această serie, despre momentul în care a dat mâna pentru prima dată cu medicul Burnei și despre cum și-a reținut lacrimile când acesta o plimba printre paturile copiilor operați.

VICE: Cum arăta subiectul prima dată când l-ai auzit?
Luiza Vasiliu: Ceva de genul „cel mai faimos ortoped pediatru care face chestii nasoale cu copiii și cu părinții". A pornit de la niște proceduri medicale făcute greșit, cu rezultate catastrofale pentru copii. În momentul zero, n-aveam nici cea mai mică idee de ce. Păreau doar erori medicale pe care nu și le asuma și le ascundea.

Când au ajuns la tine primele informații despre subiectul ăsta?
În iulie 2015. Un prieten le știa pe fetele de la Dăruiește viață și mi-a făcut legătura cu ele. Fetele cunoșteau cîteva cazuri de pacienți ai doctorului Burnei, care ajunseseră la ele ca să ceară sprijin pentru mers la medici din străinătate. Atunci m-am apucat doar de un fir și a mers greu. Am avut probleme în a mă convinge că o să înțeleg subiectul suficient de bine cât să-l spun mai departe. A fost un an de întrebări, dileme și dat cu capul de pereți. Tot timpul, oameni cu care am vorbit despre asta mi-au spus: „Ok, dar ce calificare ai tu ca să faci asta?".

Dacă o luăm așa, 70 la sută din ce scrie un jurnalist n-ar putea fi abordat.
Absolut. Mi-am dat seama că responsabilitatea este uriașă pe măsură ce se înmulțeau cazurile. Presiune de la părinți, de la surse, de la lumea din jur. Toți plasaseră pe mine responsabilitatea izbucnirii acestei chestii. M-am întrebat de o grămadă de ori dacă astea sunt doar excepții, și tot eu mă contra-argumentam: poate să fie și un caz, contează că nu și-a asumat răspunderea pentru el.

Mi-am repetat tot timpul: e un medic care și-a ascuns erorile și a putut s-o facă pentru că a ajuns în poziții de putere din care sistemul medical nu l-a mai putut controla. Asta mi se pare groaznic. Pornind de la prezumția de nevinovăție, să spunem că nu și-a dat seama că face greșelile alea, dar cineva trebuia să-l bată pe umăr: „Auzi, domnu' doctor, nu e ok să faceți chestia asta. Ia veniți un pic pe la comisia noastră."

Care au fost primele reacții ale medicilor la care ajunseseră copii operați de Burnei, când le-ai cerut să-ți vorbească despre asta?
Contactul a fost foarte greu - un alt motiv pentru care ancheta a durat mult. La primele mesaje și telefoane nu mi-a răspuns nimeni. La o lună sau două reveneam, pacienții le spuneau și ei să vorbească cu mine. Dar niciun medic nu a crezut că merită să-și pună în pericol cariera și poziția pentru un demers care ar fi putut să nu reușească. Burnei era șeful tuturor pe specializarea ortopedie pediatrică. O piedică majoră a fost frica de acest individ, pentru că a dat telefoane, a intimidat, a amenințat.

La ce amenințări te referi?
Înainte de documentarea mea, tot pe astfel de cazuri. Se întâmpla ca pacienți de-ai lui să afle că n-a fost bine de la alți medici, să-i spună, iar el să afle cine a îndrăznit să-l contrazică. Pe unii i-a putut controla pentru că era în comisia ministerului Sănătății, care avizează proiecte, finanțări pentru spitale. Este și șef al comisiei de ortopedie pediatrică și al celei de malpraxis de la Colegiul Medicilor. Știai că e acolo! Dacă aveai un pacient care făcea plângere, validarea ei depindea de Burnei.

A fost un mecanism de îndatorări, complicități, amenințări care a făcut ca prima oară când m-am dus la oamenii ăștia, niciunul să nu vrea să vorbească. Am auzit de nenumărate ori: „Da, e adevărat, dar nu putem vorbi, că nu e colegial și deontologic". Îmi venea să explodez, pentru că datoria medicului e în primul rând față de pacient. Între timp am aflat că instituția care reglementează activitatea medicilor din România, Colegiul Medicilor, are în codul deontologic o prevedere care poate duce la abatere disciplinară dacă un medic din România se exprimă public împotriva altui medic fără să-l fi informat pe el mai întâi printr-o scrisoare. Așa că medicilor li se interzice, practic, să se exprime împotriva unui coleg. Această prevedere este unul dintre motivele pentru care medicii nu au vorbit despre Burnei.

Dar nu sunt și alte căi, la directorul spitalului, la minister, la procuror?
Da, dar alegeau să nu le folosească. Erau blocate pentru că, ani la rând, miniștri au fost mari „fani" ai lui Burnei, iar managerul spitalului spune și acum că nu a existat niciodată vreo plîngere împotriva lui. La procuror pare puțin SF să se ducă un medic.

Ai simțit vreodată că se și mințeau?
Absolut. Iar unii dintre ei se mint și acum. Mulți au înțeles despre ce-i vorba, mă sună, avem discuții halucinante de genul „Mulțumim, de abia aștept să văd ce mai aflu de la dumneavoastră". Apoi zic: „Noi avem o problemă extraordinară cu specializarea asta, ar trebui să facem protocoale". Dacă existau, era mult mai ușor de demonstrat că Burnei nu a făcut ce trebuie. Însă în medicină situația protocoalelor e catastrofală, și nu doar în ortopedie. Pentru a exista e nevoie de efortul unor medici. De timp, de resurse, e chiar o investiție.

Citezi un medic, care spune cinic unui părinte: „Cum ați putut s-o duceți la Burnei? Că noi când îl vedem p-ăsta ne terminăm de râs."
Sunt medici la care s-au dus pacienți după Burnei și care le-au spus: „Da, spuneți că ați venit la mine la spital, că v-ați operat la noi, că la noi au fost gratuite dispozitivele, dar să nu spuneți că operațiile lui au fost greșite". Asta după ce a izbucnit tot scandalul.

Medici pe care i-am citat cu nume și prenume, în episodul doi, au primit tot felul de mesaje din zone medicale, de genul „dar nu mai bine tăceai tu din gură?". E și un grup al medicilor pe Facebook, la care eu nu am acces, dar unde înțeleg că 90 la sută sunt de partea lui Burnei. Pentru că ei se simt sub un atac permanent. Și cum să-ți asumi responsabilitatea pentru așa o grozăvie? Mai bine spui că e un om minunat și că alții aruncă cu noroi degeaba.

Dar unii părinți s-au dus și la alți jurnaliști înainte să ajungă la tine. De ce crezi că nu i-a interesat?
Sunt părinți care au sunat la televiziuni: „Veniți să vedeți că nu s-a întâmplat nicio premieră" (n.r.: de exemplu, după ce copilul a cărui operație a fost anunțată ca o premieră de doctorul Burnei a decedat pe masa de operație). Dar nu le-au răspuns. Pentru că Burnei era zeul, pentru că nu ai cum să te bagi în medicină, pentru că probabil e părintele nebun. E și un efort să înțelegi ce s-a întâmplat acolo, așa că mai bine blochezi tot decât să faci efortul ăsta.

Ai avut dubii vizavi de ce descopereai?
Dubiile m-au însoțit mereu. De pildă, când am primit dreptul la replică de la fiul inginerului cu care a lucrat Burnei pentru implantul din BVC, m-am panicat înfiorător. Am zis: „Să vezi că era omologat!", deși eu verificasem de foarte multe ori. S-a dovedit că el vorbea de niște documente vechi din 1994, care atestă folosirea acestui material, dar pentru cu totul altceva. N-au prospect și indicații. E un drept la replică egal cu zero.

Una dintre probleme foarte mari a fost ideea că de medicină nu te atingi, pentru că nu înțelegi și cine ești tu să faci asta? Dar de dubiile mari am scăpat când mi-am dat seama câte cazuri sunt. Abia după ce m-am dus la Botoșani, la Bacău, la Brașov și am intrat în casa oamenilor ălora și am vorbit cu ei, mi-am dat seama cât de mult seamănă poveștile lor și ce parcurs înfiorător și iresponsabil din punct de vedere medical au toate.

Cum a decurs prima ta întâlnire cu Gheorghe Burnei?
I-am spus la telefon că vreau să fac materialul O zi din viața doctorului Burnei. Nici nu m-a întrebat pentru cine scriu. Eram a n-șpea jurnalistă care venea să-i ridice o statuie. Ne-am prezentat la spital la șapte dimineața. Vin acolo părinți din toată țara, stau pe holuri ore întregi cu copiii, așteaptă să-i vadă marele doctor. E o priveliște horror! Și el trece, așa, ca Iisus pe apă, printre rândurile de copii bolnavi, eventual mai mângâie câte un cap în trecere.

Cum a fost prima interacțiune cu el?
Sincer, am murit de frică. Era omul pe care îl documentasem un an și despre care aflasem lucruri înfiorătoare. Cât am stat cu el am intrat în rolul jurnalistului prost, am zâmbit, am dat din cap, i-am dat spațiu de desfășurare. Nu voiam să înțeleagă cât știu. Am stat după el toată ziua, cu camera, a fost show off din partea lui.

Am intrat și în sala de operații. Lasă televiziunile acolo, fără măsuri de igienă, deși ar trebui să fie totul steril. Ne-a dat niște cipici și un halat de plastic cu care ne plimbam prin spital și intram iar în sala de operație. Din când în când, se întorcea la cameră și spunea că statul român îi este dator, că a făcut economii de milioane de euro pentru că el a rămas în țară și a continuat să opereze copii care altfel nu puteau fi operați decât în străinătate. A fost o paradă de putere, de aroganță, de false claims.

Alt abuz de putere e că dă buzna tot timpul cu televiziunile peste copii, oriunde, fără să ceară acordul. Și niciun părinte n-a îndrăznit să se plângă vreodată. Noi, în schimb, am insistat să luăm aprobare de la managerul spitalului, care imediat s-a prins că ceva nu e în regulă, pentru că nimeni nu mai ceruse aprobare pentru filmare.

Am mers cu Burnei la consultații unde, la un moment dat, mi se umpluseră ochii de lacrimi. Vedeam cum îi umilește pe părinți și pe copii, îi făcea grași și strâmbi, spunea că e din vina lor dacă nu s-au reparat, confunda operațiile între ele, nu mai știa pe cine a operat, la ce a operat, când… Țipa… Îi vedeam comportamentul abuziv și îmi dădeam seama că nu trebuie să mă trădez, pur și simplu plecam privirea și încercam să-mi revin. Au fost niște momente groaznice, care mi-au confirmat că tot ce mi-au spus părinții și tot ce au trăit copiii ăia era adevărat.

Cum ați ales momentul publicării?
A durat foarte mult să scriu textele, am avut o lună de blocaj. Deși documentarea era gata, nu știam cum să scriu. Prima formă zici că era din Antologia ororilor medicale, volumul II. Colegii m-au ajutat să-l restructurez. Apoi am discutat dacă să publicăm după sau înainte de alegeri. Știam că e o anchetă a procurorilor în curs, de la o familie al cărei caz îl documentasem. Decizia a fost pur și simplu să publicăm când e gata.

Procurorii știau că voi aveți o anchetă jurnalistică în curs?
Da, le-au spus părinții. Ultimele luni am lucrat în paralel. Deși m-au rugat să amân publicarea până după arestare, am spus mereu că jurnalistul își face treaba de jurnalist și procurorul pe cea de procuror. Și e și foarte bine ca lucrurile astea să fie cât mai separate. Noi aveam însă surse din anchetă care ne ziseseră că procurorii și-au adunat probele și se apropie de final. Așa am decis că e ok să nu amânăm publicarea.

Cum au decurs primele ore de după publicarea anchetei?
Nu m-am așteptat să dea televiziunile breaking news și să ne asalteze și pe mine, și pe Emilia, mama fetei prezentate în primul episod. Am crezut că presa o să-l apere, având în vedere istoricul lung de premiere al acestui „erou", „geniu", „Dumnezeu", „sfânt". Și chiar au fost voci care spuneau că articolul e o făcătură.

Șocul a venit când am văzut ploaia de mesaje de la alți părinți de copii operați de Burnei și mi-am dat seama cât de mare e dimensiunea dezastrului și ce a lăsat medicul ăsta în urma lui.

A apărut grupul de Facebook Prietenii doctorului Burnei, unde mulți părinți povestesc cum le-a salvat copiii. Pe parcursul documentării tale, ai întâlnit părinți care să îl laude?
Da. Dar e de făcut o mențiune. Părinților le e foarte greu să accepte că și-au dus de bunăvoie copilul la un medic care l-a distrus. Cazurile adunate pe pagină sunt, majoritar, de la oameni care nu și-au mai dus copilul la alt medic. Nu au o confirmare că ceea ce a făcut Burnei e bine.

Deci tu excluzi posibilitatea să existe foarte multe cazuri de copii cărora Burnei le-a făcut bine?
Nu, dar cazurile pe care le-am văzut până acum și care folosesc genul ăsta de retorică au mai degrabă explicația faptului că părinții nu au cerut o a doua opinie și nu au înțeles ce s-a întâmplat cu copilul lor. Am primit un mesaj de la o femeie care de abia după ce a izbucnit scandalul s-a gândit să ceară o a doua opinie și să afle ce i-a băgat Burnei copilului în șold. Tot avem cazuri din astea. Sunt oameni care ne înjurau că nu scriem despre cazurile pe care le-a salvat doctorul Burnei și acum au ajuns să facă ei plângere împotriva lui.

Dar vor fi în continuare părinți convinși că copiii lor sunt bine pentru că așa le-a spus Burnei. El a făcut douăzeci de mii de operații, în mod evident sunt o grămadă reușite, îmi doresc asta din tot sufletul. Nu știu însă exact proporția, probabil nici n-o să știu vreodată, dar nici nu contează. Și mai e ceva: el e un tip extrem de seducător și de manipulator. Așa îl văd eu. S-a jucat cu mințile părinților.

De ce crezi că a făcut-o?
Explicația e multiplă și are legătură și cu faptul că de la foarte mulți a luat bani. De la toți cu care am vorbit a luat fie șpagă de operație, fie bani pe dispozitive. Îi punea să strângă suma, unii erau vai de mama lor, le lua doi ani, timp în care starea copiilor se agrava. Nu le-a spus nicio clipă că aveau dreptul la dispozitive gratuite, ci că el e singurul care poate să facă bine copiii, că dacă se duc în altă parte n-o să-i mai primească la el, că dacă vor să lucreze cu altă firmă de dispozitive, nu mai lucrează cu ei, că dacă nu le convine ceva, să plece. Îi ținea prizonieri cu genul ăsta de discurs.

Tot timpul m-am pus în locul lor. Ești un părinte de la țară sau dintr-un oraș mic, ai copilul bolnav și ajungi la un medic despre care știi că e cel mai tare din România. Păi nu spui „să mă umilească, să mă calce în picioare, dar numai să-mi facă bine copilul"? Emilia, de exemplu, care a aflat că și-a dus copilul timp de 17 ani la medicul ăsta, a făcut o cădere psihică înfiorătoare, cu atacuri de panică și depresie. Pentru că îți dai seama că era și responsabilitatea ta și că ai fi putut să ieși din asta.

Or, mulți dintre părinții care spun acum că ai lor copii sunt bine, își blochează pasul următor, care ar urma să-i implice și pe ei ca responsabilitate. E un mecanism psihic foarte dureros, de la a crede că ai făcut tot ce se putea, că l-ai dus la cel mai bun medic, dar, de fapt…

După publicare, au fost presiuni și amenințări?
Nu, ceea ce m-a surprins.

Cum verifici un medic dacă e bun sau e apă de ploaie de acum înainte, ca ancheta ta arată că internetul și media pot crea o imagine falsă.
Cred că e un semnal de alarmă dacă auzi despre un medic că e Dumnezeu. Un medic nu e Dumnezeu, un medic e un om care-și face meseria cât de bine poate ca să te vindece de boală sau să-ți ușureze suferința. Dacă citești legea drepturilor pacientului și vezi că doctorul tău o încalcă, atunci mergi la altul.

Cum te-a afectat pe tine psihic materialul? Cum ți-a afectat încrederea în medici?
Ăsta-i anul în care am plîns cel mai mult și-am și ajuns la psiholog, crezînd că am depresie. Femeia mi-a zis că e doar burn out și trebuie să am grijă de mine. Dar au avut grijă de mine prietenul meu și prietenii mei și cred că asta a contat enorm ca să n-o iau razna.

Încrederea mea în Colegiul Medicilor e puternic zdruncinată. Încrederea mea în medici în general, nu. Am întâlnit în ultimul an profesioniști foarte buni, care m-au ajutat să înțeleg partea medicală a anchetei și mi-au dat un context ca să pricep cum s-a putut ajunge aici. Știu că în România există medici excelenți. Problema e că nu prea știm cum să ajungem la ei.

Ancheta Luizei e disponibilă pe Casa Jurnalistului.