O noapte la un party… psytrance rave!

Știți oamenii ăia cu bongosuri și rasta pe care îi vedeți din când în când în jurul facultăților sau prin locuri cu un anume specific? Cei care poartă căciulițe tricotate și șalvari cu imprimeuri etnice? Vă întrebați vreodată ce fac oamenii ăștia în cele zece luni ale anului când nu există festivaluri croate organizate cu ocazia unei scurte eclipse lunare la care să poată merge? Vă întrebați vreodată ce muzică ascultă hipioții acum că Bob Dylan face reclamă la lenjerie intimă pentru femei, iar muzica reggae vorbește din nou despre crime, droguri și homosexuali împușcați?

Nu vă faceți griji. Răspunsul la toate aceste întrebări e psytrance.

Pentru cei neinițiați, psytrance-ul e coloana sonoră și imaginea mișcării nu-hippie europene. Numele acestui gen muzical e o combinație între cuvintele „psihedelic” și „trance”, dar cultura care îl înconjoară e mult mai bogată de atât. A fost dintotdeauna o cultură despre care vorbeau colegii mei de facultate când se întorceau din Goa, dar n-am înțeles-o niciodată prea bine. Toată lumea știe că există, dar nimeni nu știe cum și de ce. E o mișcare complet ezoterică de care am fost dintotdeauna puțin fascinat.

De asta am hotărât că a venit timpul să mă arunc în ea cu capul înainte.

În ciuda lipsei mele de experiență, am știut că evenimentul din seara asta era diferit de o petrecere psytrance tipică, în principal pentru că nu avea loc într-un abator abandonat sau într-o pădure. Locația era un mic club din Vauxhall. Mi-am răscolit toată garderoba, dar cele mai psihedelice haine pe care le-am putut găsi au fost câteva cămăși cu print hawaiian și o pereche de slipi cu o dungă galbenă. Așa că am hotărât să merg în hainele mele obișnuite. Dacă nu mă acceptau printre ei, poate puteam să-i fac să creadă că sunt vreun dealer de iarbă din clasa mijlocie.

Visuals-urile sunt foarte importante în lumea psytrance. În timp ce majoritatea cluburilor se mulțumesc cu un print monocrom cu Jimi Hendrix în toaleta bărbaților, o mare parte din bugetul organizatorilor acestei petreceri pare să se fi dus pe chestia asta din centru, care funcționa ca un fel de portal spațial care te ducea de pe ringul de dans în lumea tripurilor extreme. Știu că vouă vi se pare că seamănă cu un ceas gigant pentru copii, dar raverii păreau să-l venereze ca mayașii pe soare. Am început să mă simt ca un conchistador dintr-o țară a normei, privind cu mirare și teamă cum oamenii ăștia ciudați în costume ciudate se rugau la un idol pe care nu-l puteam înțelege.

Cercetările mi-au revelat că dacă există un lucru pe care comunitatea psy îl iubește mai mult decât pe stimulii vizuali, acela e jocul de cuvinte. E probabil singura chestie pe care o au în comun cu cititorii de tabloide.

Se pare că un DJ care face aluzii la înclinațiile tale psihedelice printr-un joc dubios de cuvinte e foarte bazat. Dacă îl cheamă Psyc0de sau Skyhighatrist (ăsta chiar mi s-a părut un nickname marfă), poți fi sigur că e un greu în domeniu. La un moment dat am găsit un flyer care îi făcea reclamă unui DJ numit „Psycle Lane”. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc cu compasiune cum a căutat bietul om pe Google și a descoperit că toate celelalte idei de jocuri de cuvinte cu „psy” erau deja luate. Cum a tastat el cu disperare „Psy-Ko-Logi-Kal” și a descoperit că exista în Rotterdam un DJ cu numele ăsta, cum a dat cu pumnul în masă când a aflat că exista un clarvăzător cu numele de „Psymon Cowell”. Până la urmă, scrâșnind din dinți, a trebuit să se mulțumească cu mult mai domesticul și banalul Psycle Lane și încă e nervos uneori din cauza asta.

O chestie ciudată la muzica asta e nu numai că nu prea e psihedelică, dar nici prea trance nu se poate chema. Genul muzical futurist compus sugerează un fel de mix spațial, euforic, între Paul Van Dyk și 13th Floor Elevators. Știu că sună ca și cum ar fi o combinație grozavă, dar nu prea e. De fapt, seamănă cu muzica pe care ai auzi-o într-un sex shop sau într-un joc vechi pentru PC.

Chestia cea mai nasoală e că nu există pauze. Te aștepți să fie un synth care să rupă puțin tensiunea și toată lumea să-și arunce mâinile în aer și să venereze ceasul de jucărie de pe scenă, dar momentul ăla nu vine niciodată. Piesa se oprește pur și simplu și apoi vine următoarea care sună aproape exact ca cea dinainte, dar cu un efect sonor în minus.

În scurt timp, îți dai seama că ai nevoie de mai mult de câteva beri ca să te poți bucura de așa ceva.

În schimb, restul mulțimii se distra non-stop, de parcă muzica era un fel de iarba mâței muzicală, iar ei erau mâțe. Era ceva magnetic și fascinant în felul în care se mișcau, într-adevăr. Păreau pierduți în muzică așa cum le place DJ-ilor să creadă că se pierd oamenii în muzica lor, aruncându-și pletele rasta în aer ca niște modele din reclamele L’Oreal. Ce să vă mai zic, eram acolo doar de jumătate de oră și oamenii păreau deja posedați de ritm. Mă simțeam ca un polițist care fusese trimis să oprească o petrecere în pădure pentru că tulbura liniștea publică.

Trebuia să mă port ca băștinașii dacă voiam să am vreo șansă să înțeleg ce se petrecea sub ochii mei – trebuia să încep să dansez.

După ce m-am mișcat timp de o eternitate, am început să înțeleg ce se petrecea. Deși participanților de la petrecerile psytrance le place la nebunie să danseze, totuși nu dansează neapărat unii cu alții. Mi-am dat seama că se petrecea ceva ciudat de non-sexual și asta făcea diferența față de petrecerile cu care eram obișnuit.

Până și pe cele mai euforice rave-uri house, când toată lumea luase atâtea pastile încât nu-și mai simțea mâinile, cumva tot continuau să danseze non-sexual. În dansul lor erau importante exprimarea sinelui, interpretarea personală și pierderea în muzica îngrozitoare și nu dorința de sex. Mă simțeam ca într-un club în care toată lumea era „tipul ăla ciudat care dansează lângă scară.”

N-am reușit să fiu unul dintre ei, dar îmi creștea respectul pentru toți acești John Travolta care se îngrămădeau pe gresia lipicioasă. Nu dansau așa cum știam eu că se dansează, era un dans care se apropia de old school, northern soul, disco, rave și bucuria de exprimare mai mult decât orice altfel de dans din ziua de azi. Mi i-am imaginat exersând acasă pe mixurile de pe YouTube ale lui Psycle Lane. M-a impresionat cât de doritori erau să-și arate talentele, oricare ar fi fost acestea, în loc să sprijine o masă într-un colț, cu o bere în mână.

Ideea era să te manifești în orice fel ai chef, nu neapărat prin dans. Tipul ăsta a jonglat toată noaptea cu popice, de exemplu. Inițial am crezut că o fi fost angajat de organizatori, dar mi-am dat seama că nu era cazul. Așa îi plăcea lui să se distreze și părea complet pasionat și absorbit de ce făcea. M-am bucurat să văd, că spre deosebire de cluburile obișnuite, nu s-a luat nimeni de el.

Mai era și tipul ăsta, care părea să se distreze de minune ținând în echilibru pe dosul mâinii un prezervativ umflat. Dar nu m-a uimit atât de tare modul lui de distracție cât look-ul pe care reușise să și-l creeze. Era ceva între Moș Crăciun, Carl Barat, crocodilul Swampy, un puștan drogat de 13 ani și Rasputin și în tot timpul ăsta se potrivea perfect cu evenimentul. Am început să-mi dau seama că alegerile estetice ale fanilor psytrance sunt mult mai nebunești decât îmi închipuiam.

Să luăm, de exemplu, tipii ăștia. Te uiți la ei și te întrebi: „Ce mare chestie?” Dar gândiți-vă totuși: „De unde se inspiră?” „Din ce perioadă?” Sunt un fel de rastafari albi, nu-hippie, quasi-metaliști brazilieni, au ceva dintr-un serial TV australian, ceva din look-ul unor băieți din Copenhaga și încă ceva pe care nu știu unde să-l situez. Dacă era un look creat de o mare fashionistă, ar putea fi descris ca „Mick Hucknall post-apocaliptic” sau „KoЯn la un protest hipiot”.

Am început să simt un fel de respect pentru tipii de care râd de obicei mefistofelic din spatele tunsorii mele franțuzești de o mie de dolari. Întâlnești foarte rar non-conformism estetic total în Anglia din ziua de azi.

Acestea fiind spuse, dacă tipul ăsta nu e un curier din ăla pe bicicletă, îi mănânc părul. Care-i faza cu curierii bicicliști și tunsorile ciudate, apropo? Se pare că nu primești jobul ăsta dacă nu ai codițe în genul lui Jean Michel-Basquiat sau ca Axl Rose în perioada Chinese Democracy. Niciuna din astea nu se potrivesc cu casca de biciclist.

În fine. Erau prezenți la party oameni de vârste atât de variate încât mă făceau să mă simt ca un fotograf treaz la o nuntă la care bucătarul restaurantului confundase ciupercile pentru antreuri cu niște ciuperci halucinogene. Îmi place să cred că tipul ăsta e un fel de Zelig psihedelic, unul dintre tipii ăia care au făcut dintotdeauna parte din lumea asta. Imaginați-vi-l pe John Peel dacă ar fi rămas în etapa hippie, n-ar mai fi descoperit punkul niciodată și n-ar fi murit. Ar fi exact ca tipul ăsta. Poate.

Iată un alt domn cu o vârstă respectabilă dovedind că psytrance-ul nu e doar pentru tineri. Și-a petrecut o mare parte din noapte în camera a doua, pierdut total în muzică, hotărât să întrupeze veriga lipsă dintre Timothy Leary și Timothy Mallett. Îmi place să-mi imaginez că bluza lui are două fețe și că o poate purta și a doua zi fără să bănuiască nimeni că e un astronaut al psytrance-ului.

Tipii ăștia m-au îngrijorat un pic. Nu sunt sigur că erau conștienți de cum arătau și dacă aveau idee cu se se mănâncă psytrance-ul sau dacă aveau de gând să caute mai multe despre el pe Google când ajungeau acasă.

Dar apoi mi-am dat seama că poate erau niște pionieri în domeniu și că poate muzica psytrance era pe cale să lovească comunitatea hipsterilor într-un mare fel. Râdeți, voi, râdeți, dar vă spun că psytrance-ul e cam ultimul look din anii ’90 care n-a fost încă înghițit și regurgitat de Tumblr.

În legătură cu tipii ăștia nu mi-am făcut atâtea griji. Aceștia erau veteranii hardcore, supraviețuitorii scenei, cei care nu sunt deloc preocupați de muzică, dar au gravitat înspre zona psytrance pentru că aici se găseau cele mai tari droguri. Știi clar că cineva e profesionist la chestia asta când a folosit elemente din garderobă special ca să se facă praf. Iar când acele elemente sunt un costum împotriva chimicalelor toxice și o pălărie Stone Roses în culori neon, știi cam cât de praf o să se facă.

Uitați-vă la ei – parcă s-au topit și s-au unit într-un bulgăre amorf și transpirat de serotonină. Umblau pe acolo ca niște tripleți siamezi care s-au trezit din anestezie și sunt încă amețiți în urma operației de separare prin care tocmai au trecut.

Nu toți erau niște pastilați transpirați. Mai erau și tipii ăștia.

Fotografia arată de parcă ar fi decupată dintr-un ziar, de la un articol despre un fermier local care a devenit afacerist peste noapte (eu) și a fost de acord să organizeze un festival progresiv de poezie new age (ei) pe pământul pe care l-a moștenit. Oamenii ăștia arătau mai mult în genul Jethro Tull decât Judge Jules, mai mult în genul Tolkien decât Ballard și m-am întrebat ce părere aveau despre muzica agresivă ce bubuia din boxe. Păreau să fie genul care apreciază mai degrabă un nai decât un ritm turbat de tobe.

Pe lângă muzica ce mi-a răsunat în creier ore în șir după party și scenele fantasmagorice care s-au petrecut în fața ochilor mei, cel mai mult mi-a rămas întipărit mirosul. Jachete din cânepă, dreaduri slinoase și obiceiuri igienice neglijente sub lumini puternice și arzătoare. O nebunie.

Inițial, mi-am făcut griji despre cum o să pot suporta noaptea în starea în care venisem: profesional, obiectiv și fără droguri. Party-ul trebuia să continue până la 7 dimineața și am început să mă întreb dacă spiritul real psytrance poate fi înțeles doar dacă iei multe droguri la ora la care încep să circule metrourile.

În orice caz, undeva în jurul orei 3 dimineața, canapelele nu mai erau locuri pentru confort, ci locuri pentru vomitat, transpirat și plâns.

Nu știu dacă oamenii fuseseră la altă petrecere rave în timpul zilei și erau epuizați sau dacă trăgeau doar un pui de somn ca să se pregătească pentru alte câteva ore de dans, dar mi s-a părut incredibil cât de liniștiți dormeau în public. Mereu am crezut că în orice club ești cărat afară de bodyguarzi dacă adormi într-un colț, dar aici se pare că dormitul era absolut în regulă.

Mi-am dat seama și că s-ar putea să nu fie atât de adevărat că oamenii ăștia sunt ultimii drogați, așa cum se spune. Deși erau câțiva distruși (și nici n-am stat eu până la sfârșitul petrecerii), totuși nu erau cu nimic mai nașpa decât bețivii pe care-i vezi împleticindu-se când ies din cluburi duminică dimineața. Oamenii se sparg peste tot în ziua de azi, nu cred că lumea psytrance e mult mai diferită.

M-am simțit bine că nu am fost primul care a adormit și m-am îndreptat spre stația de autobuze din Vauxhall, un loc departe de a fi psihedelic, dar foarte aproape de ideea existențială de iad.

Partea interesantă la psytrance nu e cantitatea de droguri prezentă – pentru că drogurile sunt prezente cam peste tot, de ce să nu recunoaștem? Nu, cultura psytrance se diferențiază de celelalte prin natura ei autentică de outsider.

Oricât de ușor e să faci mișto de rastafarii ăștia hipioți, psytrance chiar e o contra-cultură în cel mai adevărat sens al cuvântului. Muzica e dură, hainele sunt ciudate, drogurile sunt tari, cele mai mișto petreceri ale lor sunt ilegale. Nu e o lume în care să intri cu jumătate de inimă, trebuie să intri cu tot sufletul. Nimeni nu-și face ziua de naștere în astfel de locuri – sunt prea intense, prea ezoterice pentru clubberii obișnuiți. Pot să vă spun că a fost una dintre cele mai derutante și neobișnuite party-uri la care am fost.

Psytrance-ul își merită locul în peisajul nostru cultural pentru că rămâne una dintre puținele subculturi pe care nu le înțeleg tații noștri. Probabil că are niște origini, dar să mor dacă am idee care sunt alea. E ca un animal care a apărut brusc într-o zi și nimeni nu știe de unde a venit – o bestie de club total diferită.

Există puține lucruri capabile să tulbure cu adevărat oamenii și asta e mare lucru. Acestea fiind spuse, data viitoare când o să mă simt un pic euforic, probabil o să recurg totuși la N-trance și nu la psy.

Urmăriți-i pe Clive și pe Jake pe Twitter: @thugclive & @jake_photo

Traducere: Oana Maria Zaharia