FYI.

This story is over 5 years old.

Bong Brothers

Vă prezentăm, în exclusivitate, continuarea călătoriei lui Alain Gavriluţiu pe drumul literaturii prin povestirea narcotizantă, ''Bong Brothers''.
24.1.12

Alain Gavriluțiu este un om cu diverse etichete: ploieștean, absolvent de Medicină, student la Regie de film, copywriter, scenarist, autor. În ultima calitate el a scris două romane,’’Nu toată iarba e la fel’’ și ’’Cărăușul de păcate’’, și o serie de eseuri ‚’’Bube amare’’, care au fost atacate destul de dur de critici, dar destul de apreciate de blogerii generaţiei tinere. Dacă pentru unii asta înseamnă prea puțin, probabil nu vă strică să știți și c-a scris peste 100 de scenarii pentru un trust media. Noi vă prezentăm, în exclusivitate, continuarea călătoriei sale pe drumul literaturii prin povestirea narcotizantă, ’’Bong Brothers’’. Povestirea bate mult moneda pe relaţia dintre personajele principale şi modul în care verdele îţi poate pune beţe în roate în viaţă, dacă te laşi dus prea tare de el. De asemenea prezintă şi nişte tripuri dubioase, cu atacuri de panică care mie îmi inspiră mai mult tripuri cu LSD-uri decât cu ganja. M-am tripat și eu citind, dar nu foarte puternic. M-am tot împiedicat când de-un limbaj colocvial, când de unul filosofic, ceea ce m-a cam indus în eroare.

- Păi, ce facem? Luăm două beri?

Cristi ținea cutia aspiratorului sub brațși își târșâia picioarele plictisit. Era atât de sictirit încât parcă nu mai avea nici salivă și își plescăia buzele prelung după fiecare cuvânt. Fusese iritat încă de la prânz, de când făcuse ochi și descoperise amețit că rămăsese fără cafea. De iarbă nici nu mai putea fi vorba, de când se certase cu târfa aia care îl înțepase cu o mizerie plină de semințe. Dacă era un lucru pe care îl detesta acela era frauda. Înșelăciunea îl modifică nu numai pe șarlatan ci și pe păgubit, iar Cristi încerca să evite să dorească răul cuiva mai mult dintr-o lene cerebrală decât din vreun considerent karmic. Ori, să fie tratat atât de perfid după doi ani în care fusese un client fidel era inacceptabil. A făcut-o albie de porci la telefon și s-a jurat că nu mai ia verde de la ea în viața lui. Asta explica cutia aspiratorului de la subțioară. Nu mai fumase de o săptămână și după ce negura sevrajului îi dăduse pace, începuse să descopere praful adunat în vălătuci prin cotloane, pânzele îmbâcsite de păianjen, geamurile tulburi de zoaiele lăsate de ploaie, resturile de tutun îndesate în crăpăturile parchetului și firimiturile din lenjeria patului. Deborda de energie, cu care nu știa ce să facă, iar o curățenie generală e prietenul cel mai bun al omului care se suie pe pereți.

- Daca vrei tu, da. Eu n-am bani.

Alex era cu nouă ani mai mic decât Cristi și tocmai terminase liceul. Era deștept dar se mulțumise cu un liceu de mâna a doua, mai puțin din cauza limitărilor intelectuale, cât, în principal din cauză că-și propusese, ca orice adolescent normal, să se dedice cât mai puțin studiului, fără să suporte nicio consecință pentru asta. Liceul era atât de slab încât nu fusese nevoie să învețe niciodată nimic dar obținuse calificative satisfăcătoare, ceea ce în ochii lui era o performanță uimitoare. Pentru cineva cu intelectul său afișa nonșalant o uimitoare imbecilitate lăudându-se, cu exemple detaliate, că și-a petrecut patru ani din viață fără să învețe nimic.

- Termină măh, dau eu. Vrei ceva mai tare? Vodcă? Jack?

Cristi era iritat și, deși voia să sune prietenos, nu reușea decât sa fie crispat. Îi displăcea luciditatea în exces pentru că astfel vedea clar tot ce e greșit în viața lui, iar clarviziunea pentru care mulți ar fi dat un deget sau chiar o mână îl înfuria la nişte cote la care lipsa ierbii avea consecinţe ireparabile. Ecranul monitorului pe care îl spărsese cu un ciocan, cuptorul cu microunde aruncat de la etaj şi telefonul mobil dezintegrat de-un perete de beton erau martori şi victime nefericite ai crizelor sale de frustrare.

- Nooo, e prea cald. Bere e bine, frate.

Băiatul era cumpătat sau moleşit de caldură. Conversaţia începuse să lâncezească în aburii murdari ai noxelor citadine dar Alex era prea toropit ca să se imbete numai de dragul de a lubrefia discuţia. Nu avea in cap decât să intre la facultate şi până atunci îşi pusese viaţa on hold. Se blocase în momentul banchetului de sfârşit de an, când i-o trăsese în sala de sport şefei de clasă şi dacă ar fi putut ar fi luat un medicament care să-l adoarmă până după examen. Nu se putea, aşa că trebuia să stea încordat, ţeapăn, un piron încăpăţânat care blochează roţile timpului, un pitbul turbat zbătându-se în lesă, în aşteptarea startului către celebritate şi succes.

- Bine. Atunci iau 15.

Cristi avea o megalomanie latentă care ieşea uneori la iveală, când primea leafa sau o veste bună, iar cumpătarea etilica a fratelui său mai mic îl bucura şi în acelaşi timp îi dădea speranţă, aratându-i că e posibil să trăieşti echilibrat fără să fii nefericit. Asta merita un toast sau două. Cristi dorea pentru fratele său o viaţă scutită de dezordinea, hârtoapele şi rătăcirile de care avusese el parte şi îi recomandase să aleagă un drum sigur, calm şi fără curbe prea periculoase, contabil, it-ist sau director de bancă. Fratesu’ alese actoria. Bine măcar că era cumpătat.

Berile erau calde şi lăsau un gust amar după fiecare înghiţitură. Soarele copleşise şi paralizase tot cartierul. Câinii vagabonzi din parcare gâfâiau sub maşini cu limba scoasă şi nici nu catadicseau să latre atunci când mai trecea vreo căruţă încărcatâ cu fier vechi spre centrul de colectare de la capătul străzii. Cristi şi fratele său, Alex, stăteau adanciţi în scaune cu picioarele ridicate pe balustrada balconului. Pisica stătea întinsă, dormind cu burta în sus pe unul din pervaze, iar tot ce mişca în aer era vârful cozii ei stufoase. Cristi avea norocul de a avea un balcon generos unde îşi amenajase un colţ comfortabil ca să-şi petreacă după-amiezele în timpul verii. Vârfurile plopilor din faţa blocului îi dădeau intimitatea fără de care mărimea optimă a terasei ar fi fost inutilă. Perdeaua de frunze stătea nemişcată, iar creanga care-i intra în balcon era pleoştită, gâfâind în acelaşi ritm cu cei doi bărbaţi. Tăcerea începuse să devină stânjenitoare, iar Cristi a încercat să stimuleze conversaţia. A luat o gură de bere ca să-şi umezeasca gura, însă licoarea era călâie şi a fost nevoit s-o scuipe înapoi în pahar. Nu mai avea gura uscatî, dar îi era greaţă.

- Şi? Cum stai cu învăţatul? Nu te lăsa pe-o ureche pentru că ai luat notă bună la bac fără să-nveţi nimic.

Cristi avea un simţ exacerbat al responsabilităţii când venea vorba de fratele său, considerând că e dator să compenseze echilibrul vieţii inspirându-şi fratele prin propriul exemplu, răscumpărare pentru propriile greşeli, contragreutate a sentimentului de vină care-l indispunea brutal atunci când îl însela pe Alex împroscându-i în ochi imaginea falsă a unui adult responsabil, echilibrat şi fără vicii. Frate-su era un ocol la îndemână al perspectivei sumbre a unei vieţi fără sens, anulată de erori şi excese. Cristi vedea în direcţionarea corectă a lui Alex antidotul pentru viaţa lui inutilă de până atunci. Îi era suficient că totul avea de a face cu propriile eşecurişi căderi ca să îşi mai încarce conştiinţa şi cu ale altora. Prefera să ofere o imagine alterată decât să suporte o conştiinţă încărcată.

- Nu, măh, stai liniştit. După ce iau la facultate vreau să-mi renovez camera.

 Alex a schimbat vorba cu lejeritatea pe care ţi-o dă exerciţiul îndelungat. O făcea zi de zi cu părinţii săi şi nu credea că frate-su e diferit. Avea o intuiţie care mai degrabă îl încurca în relaţiile sale sociale, dar nu se putea împiedica să nu se prindă atunci când oamenii se interesau de el doar de formă sau când spuneau lucruri fără să le gândească. Aşa că rareori răspundea la obiect atunci când era întrebat ceva şi, când o făcea, era doar ca să-şi testeze teoria. De obicei oamenii erau fie politicoşi, fie nepăsători, fie le era friă de ce ar putea afla, însă oricare ar fi fost motivele lor şi oricât de evidentă era intenţia sa de a devia discuţia, interlocutorii săi îl urmau aproape de fiecare dată usuraţi atunci când ocolea anumite subiecte. Dacă se încăpăţânau să-l bată la cap însemna că într-adevăr vor să afle ce mai e nou in viaţa lui. Altfel…

- Bravo, mişto. Cum?

Cristi şi-a aprins o ţigară şi i-a făcut semn cu pachetul întins să ia şi el. Până la urmă era un frate cool. Responsabil echilibrat şi fără vicii, dar cool. Alex s-a servit şi căutându-se prin buzunare după o brichetă decentă a băut cu îndoială din bere. După grimasa şifonată berea lui era la fel de caldă şi greţoasă ca a lui Cristi. Şi-a clătit gura cu fum.

- Pai, o să pun televizorul pe un perete şi în faţa o canapea extensibilă. Două fotolii din alea joase de puf, o măsuţă de cafea în faţa canapelei, două veioze mai intime şi steagul Jamaicăi atârnat de perete.

Pe măsură ce vorbea despre decoraţiuni interioare se lumina la faţă şi se umplea de entuziasm suspect în obraji. Fie era gay, fie prăjit. Gesticula larg cu ţigara în mână ameţind pisica de pe pervaz, care se încăpăţâna să-i urmeze cu privirea capătul incadescent. Alex era neîndemânatic, aşa că bineînţeles că şi-a vărsat scrumul pe el. A făcut pauza ca să se şteargă.

- Aha. Păi… şi ai vrea să fumăm ceva? Adică ai de unde să faci rost?

Orice ar fi spus Alex, Cristi ar fi înţeles tot acelaşi lucru. Că găsise portiţa de care avea nevoie conştiinţa sa ca să se dezlege de promisiunea cu valoare de jurământ pe care şi-o făcuse când hotărâse să dezaprobe consumul de droguri în prezenţa fratelui său. Din descrierea camerei era clar că Alex urmărea să aibă o cameră de prăjit. Prin urmare nu mai era neştiutor, iar păstrarea secretului despre obiceiurile sale narcotice devenea acum ridicolă. Nu într-atât de ridicolă însă cât să-i uşureze conştiinţa de povara unui contract semnat cu sine însuşi atunci când conjunctura era alta. Târfa aia îl servea cu treabă de calitate bună, iar Alex avea 15 ani şi se bătea în curtea şcolii ca să-şi impresioneze colegele. Steagul Jamaicăi îi oferise însă confirmarea că a scapat de ameninţarea nefastă a oprobiului public, că-şi poate corupe fratele prin exemplul deplorabil şi stilul de viaţă autodestructiv. Răul fusese deja făcut de altcineva, iar el era exonerat de orice viitoare mustrare de conştiinţă.

- Păi… Aş putea… Stai să dau un telefon.

Alex a vorbit calm, ca şi cum avuseseră discuţia asta de o mie de ori înainte, însă a apasat cuvintele răspicat, ceea ce însemna că încearca să reacţioneze cât mai normal la o situaţie complet neaşteptată. S-a scărpinat în cap scoţându-şi şapca, căutând un răspuns la o întrebare nerostită, apoi şi-a mângâiat barba şi a privit pierdut in eter, semn că nu găsise nici un raspuns la ce-l frământa. Până la urmă a dat din umeri şi s-a lăsat dus de val.

- Sună de la mine.

Cristi i-a întins protocolar şi politicos telefonul lui. Ăsta era felul său de a reacţiona la schimbări bruşte de situaţie. Devenea ceremonios ca un lord la a doua tinereţe, ca şi cum atitudinea asta i-ar fi conferit protecţie contra necunoscutelor din noua stare de fapt. În acelaşi timp însă, de fiecare dată când întrezărea oportunitatea de a face rost de ceva de fumat, mai ales după o pauză atât de lungă, o săptămână, căpăta gâdilături în vârfurile degetelor şi era cuprins de o febrilitate copilărească, aşa că toată prestanţa pe care spera s-o obţină din calmul şi balansul afişat la suprafaţă se transforma în comportament straniu şi contradictoriu, mai degrabă patologie psihiatrică decât morga princiară.

Ceasul nu mai sunase demult în apartamentul lui Cristi. Atât Cristi, cât şi Alex, se trezeau urmându-şi ceasul biologic în jurul prânzului şi mai leneveau în pat lansându-şi dintr-o cameră în alta provocarea de a face cafea. Până aici ziua a decurs la fel ca toate celalalte. Au rulat un cui ca să-l aiba la cafea şi s-au achitat grăbit de necesităţile minimale de igienă matinală. Îşi lăsaseră barbă ca să nu fie nevoiţi să se mai radă atât de des. Mai mult timp pentru spart. În timp ce-ş beau cafeaua pe balcon, pasându-şi încă tulburaţi şto-ul, Cristi a observat că perdeaua de frunze se rărise iar razele filtrate printre crengi căpătaseră acea nostalgie pe care-o are soarele la începutul toamnei.

- Ce zi e azi?

Cristi s-a lăsat în scaun gânditor, privind amuzat cum o vrăbiuţă se odihnea pe craca din balcon ţinând o frunză uscată în cioc. Timpul încetase să mai curgă în matca lui normală şi ultima dată pe care şi-o amintea era vineri, 26 mai. Atunci i-a dat prima oară telefonul lui Alex ca să-şi sune prietenii pentru iarbă. De atunci Alex se mutase la el, uşile apartamentului se deschiseseră pentru o grămadă de lume, muzica era dată la maximum, tot timpul era cineva la măsuţa de pe balcon, rulând, iar factura la telefoane a crescut proporţional cu gramele pe care le fumau pe zi.

- Luni. Sau nu ştiu. Ieri a fost vineri sau sâmbătă?

Alex era lacom şi nu avea răbdare. De aceea se făcea foarte repede praf însă, cu toate astea, continua să fumeze, să bea şi să petreacă până când cădea lat. A doua zi creierul lui tânăr avea nevoie de câteva ore ca să se uleieze şi să reacţioneze din nou după aşteptări şi nu după cum îi dicta din bagheta magică vrăjitoarea verde.

- Ce dată?

Cristi căuta deja din priviri grinder-ul ca să mai facă încă unul. El bea mai încet cafeaua şi avea nevoie de divertisment cortical între înghiţituri. Între timp, îşi luase obiceiul de a-şi verifica mailul, nu de alta, dar primele ore după ce se trezea erau singurele momente ale zilei în care era treaz. Sau cel puţin nu era complet spart. Ultima oară când îşi verificase fumat mailul îl făcuse impotent şi retardat pe cel pentru care lucra şi adăugase toată compania la cc. Oricum avea alte oferte.

- Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu…28,29, 28, 29, 28,29?

Encefalul lui Alex avea câteva mecanisme complexe prin care se apăra de agresiunea simţului de responsabilitate pe care frate-su încerca să i le inducă în momentele de luciditate şi de maximă vinovăţie. Nu se simţea deloc vinovat pentru dezmăţul în care se lăfăise în ultima vreme, ba dimpotrivă, considera că prin vârstă, personalitate şi interese era îndreptăţit la cele mai decadente experienţe. Cristi însă uneori părea cuprins de remuşcările pe care ar fi trebuit să le aibă el. Noroc că avea medicamentul ideal pentru căderile nervoase ale fratelui său în şanţul inundat de nesiguranţe şi regrete. Tot ce trebuia să facă era să-i dea să fumeze îndeajuns de mult încât să nu mai conteze. S-a apucat conştiincios să ruleze. În acelaşi timp mintea lui blocată în iţele reziduale ale Fumingiadei din seara precedentă prefera să repete de câteva ori aceleaşi cuvinte numai ca să nu fie nevoit să gândeasca altele noi.

-  Tu când ai examen?

Din pacate Alex se mişca mai incet decat vinovaţia lui Cristi, aşa că jointul a fost gata o fracţiune de secundă mai tarziu decât sinapsa care i-a declanşat lui Cristi alerta. Suferea de sindromul fratelui mai mare, iar subconştientul îi suna alarma provocându-i o criză acută de rigurozitate.

- Pe 7 septembrie incep. Oralul.

Alex a aprins jointul sperând să fie lăsat cât mai repede în pace. În boxe mergea o melodie care-i plăcea mult. Parcă o mai auzise la un moment dat când era cu o gagică în pat, într-o dimineaţă. Sau într-o seară? Până la urmă, nici nu era sigur că-i place aşa de tare melodia. Ce îşi amintea sigur era pisica, uitându-se fix la ei de pe fotoliu pe toata durata actului sexual complex la care se dedase. Sau fusese în altă casă si nu era pisică? Nu mai ştia exact. Uneori se trezea întins în canapeaua incomodă din sufragerie printre oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată. Dar toţi păreau prietenoşi, aşa că se întorcea pe partea cealaltă şi mai lâncezea puţin. Alteori fusese luat pe sus de pe budă de perechi proaspete de amanţi, guvernaţi de hormoni şi aburi denşi de alcool, cu hainele îmbâcsite de fum pe care dacă le storceai ai fi adunat de-un shot. O dată a fost nevoit să facă pipi cu oameni de faţă pentru că n-a putut să-l traga din cadă pe bărbosul de 150 de kile care leşinase în cadă. De restul nu-şi mai aducea aminte nici el.

- Mamă, pai azi e 5. N-ar trebui să recapitulezi sau ceva?

Pe masura ce trecea timpul şi Cristi devenea din ce în ce mai praf, starea subversivă de ingijorare cu care începuse discuţia nu numai că nu i se potolea, dar lovea şi mai tare în coloană, zdruncinându-i starea de spirit, anchilozându-i resorturile fericirii, obliterându-i canalele de curgere ale confortului sufletesc.

- Băga-mi-aş. Azi e ultima zi de inscrieri la facultate.

Alex şi-a scărpinat burta îndreptându-şi astfel nonşalant scrumul care-i căzuse din ţigară. Propria neglijenţă îl îngrijora mai puţin decât perspectiva de a fi nevoit să îşi depună dosarul fumat. Orice necesita deplasarea lui de pe fotoliul găurit unde stătea prăbuşit cu pleoapele căzute şi jointul în colţul gurii era de neimaginat şi se încadra la subiecte tabu de care trebuie să te fereşti.

 - Tu nu te-ai înscris încă?

Deşi credea că-şi cunoaşte fratele, Cristi era mereu surprins de cât de imbecil poate să fie Alex. Uneori era atât de indolent încât era capabil să-şi abandoneze şi instinctul de conservare numai ca să nu facă nimic, să zacă. Uneori Alex era periculos pentru el însuşi.

- Când?

Alex s-a întins cu jointul între degete, fluturându-i-l prin faţă ca pe un argument de la sine înţeles pentru aglomerarea programului său din ultimele trei luni. Alex îşi iubea fratele, slavă Domnului îl respecta şi îi preţuia părerile ca pe propriile gânduri, însă uneori avea defectul de a fi prea stresat. Parcă era înţepenit în pământ de un resort rigid care-i tensiona mereu muşchii si ii pripea actiunile. El nu era aşa. El avea tabieturi şi, în ciuda eforturilor sale, nu putuse încă să se adapteze la rapiditatea de reacţie pe care o presupunea trăitul lângă Cristi.

- Frate, eşti nebun? Hai la facultate să rezolvam. Acum!

Cristi  a ţâşnit în picioare şi şi-a aruncat un tricou la nimereală pe el. A înşfăcat telefonul, portofelul şi din trei paşi a fost la uşă, încălţat, agitându-şi surescitat cheile de la intrare. Alex nici măcar nu procesase ultima propoziţie a fratelui său. Cristi şi-a adus aminte că şi-a uitat ochelarii de soare şi a profitat de ocazie ca să intre furtunos înapoi în cameră şi să-l grăbească din priviri pe Alex înainte de a-şi ascunde pupilele suspecte, ochii nefiresc de împurpuraţi.

- Stai, frate, calm. Am tot dosarul preagătit acasă. Trebuie doar să-l depun.

Alex s-a ridicat în coate pe braţele fotoliului şi după câteva momente de adâncă reverie a luat cu lehamite poziţia bipedă ca şi cum i-ar fi făcut lui Cristi o favoare. Îi dezaproba făţiş pripeala şi nu dorea să fie supt de vârtejul de nervi şi tensiune pe care-l genera în jur Cristi atunci când trebuia să facă faţă unor urgenţe supărătoare.

- Păi hai. Acum!

Alex s-a întins după restul stins al jointului însă Cristi i l-a luat mârâind cu subinţeles, cum îi iei unui copil mic chibriturile ca să nu dea foc la casă. Şi l-a aprins, plănuind să-l fumeze singur pe drum. Până la urmă nu el ajunsese în situaţia de a se înscrie la facultate pe ultima sută de metri. El n-avea nici o vină. Nu-i spusese niciodata să se mute la el ca să le vină mai uşor să se spargă. Alex o făcuse de la sine putere, iar faptul că el îi pusese la dispoziţie toate tentaţiile şi colorase în verde ispitele nu era un factor decisiv pentru zdruncinarea nevinovăţiei sale absolute. Nu era nimic din ceea ce frate-su nu văzuse deja înainte. Singura diferenţă erau cantităţile mult mai mari de de toate, alcool, erotism, narcotice, experienţe şi accidente. A stins mucul jointului cu talpa, a dat fumul afară nervos şi, fără să-şi privească fratele, a ieşit în stradă oprind abrupt un taxi.

Circulaţia era infernală, maşinile înaintau bară la bară cu paşi de roabă stricată, aerul clocotea în motoare şi şoferii suduiau printre dinţi neglijenţa primăriei, gropile din asfalt, pietonii care treceau pe verde şi pronia cerească pentru că ne-a lăsat să ne înmulţim atât pe numai două benzi de circulaţie. Şoferul molfăia şmechereşte o ţigară şi sufla nepăsător fumul pe geam. Verifica din când în când aparatul de marcat şi în oglinda retrovizoare pe cei doi clienţi din spate. Alex vorbea la telefon agasat în timp ce Cristi se uita pe fereastră pierdut, scărpinându-se absent cu două degete în barbă. La radio se auzea prost, însoţită de păcăneli şi zumzăieli agasante din difuzoare, o baladă despre heroină. Cristi a pufnit resemnat. Cine dracu’ are nevoie de heroină când poate să intre în căcat la fel de bine de la verde? Alex a închis telefonul şi i l-a înapoiat lui Cristi făcându-i cu ochiul discret.

- Trebuie să facem un ocol pe la Unirii.

Alex s-a afundat în bancheta maşinii cu un gest de automulţumire, ca un magician care tocmai a reuşit cel mai măiastru număr al său. S-a căutat prin buzunare, înfingându-şi mâinile până aproape de cot, contorsionându-se incomod, şi-a scos pachetul de ţigări şi şi-a aprins aferat o ţigară. Alex nu credea că e necesar să aibă o privire de ansamblu asupra unei situaţii şi era un fan declarat al improvizaţiei. Nu din naivitate, nici din convingere sau din obligaţie. Din naştere. Alex era leneş şi orice formă de planificare ar fi însemnat timp pierdut pentru cineva ca el. Graţie fratelui său avea atâta iarbă la dispoziţie, aşa că nu putea concepe să sacrifice din timpul dedicat prăjelii pentru episoadele de agitaţie ale lui Cristi.

- Cum să facem ocol? Nici nu se pune problema. Întâi bagi dosarul!

Cristi s-a ridicat în scaun vorbind indignat, ca atunci când fusese ogligat de prietena lui să vadă Avatar. Uneori reuşea, în pofida relaxării induse de istoria sa de fumator, să obţină în glas o autoritate răstită care intimida şi convingea. Alex era din pacate singurul imun la logica responsabilă a fratelui său. De fiecare dată când se regăseau în asemenea tip de polemică Cristi se simtea brusc bătrân. Ştia că ce spune e corect, pertinent şi fără fisură logică, dar absenţa iresponsabilităţii din discurs îl făceau să se simtă ca un părinte coclit, obtuz şi blazat, fără experienţă de viaţă şi, prin urmare, depăşit. Singurul detaliu care-l salva de la disperare în momentele de indigestie ale conversaţiei cu Alex era să se uite la tatuaje. Macar avea certitudinea că mai este încă un pic cool şi cineva care are două flori pe braţe nu poate spune chiar numai tâmpenii.

- Nu-i panică. Ne întâlnim cu el, luăm treaba şi plecăm. Nu stăm deloc. După aia pac, dosarul şi direct acasă la chill. Avem timp, crede-mă.

Alex vorbea fără să se uite la frate-su. I se părea fascinant traseul fumului din ţigară atunci când o apropia de geam. Dacă era să-l întrebi pe el, Cristi trebuia s-o lase mai moale cu fumatul pentru că devenise prea paranoic. Bineînţeles, pe el nu-l intreba nimeni şi, mai ales Cristi, nimic. De aia trebuia să se lupte şi să-şi apere punctul de vedere, oricare ar fi fost el, pentru că dacă n-o facea el, frate-su sigur n-ar fi luat in considerare niciodată nimic din ce zicea el. Ca argument şi-a scos telefonul mobil, după ce s-a scotocit iar prelung, zbătându-se cu mâna în buzunar şi cu burta în sus ca un peşte pe uscat. S-a uitat să vadă cât e ceasul, după care a dat să şi-l bage înapoi în buzunar, însă perspectiva unei noi şedinţe de zvârcoleală l-a descurajat violent şi s-a mulţumit să i-l întindă lui Cristi.

- Deci? Cum facem, şefu’?

Şoferul taxiului era, se pare, mai atent la discuţia clienţilor săi decât la talk-show-ul radiofonic obscur şi plicticos despre salvarea Deltei Dunării de pet-urile de plastic.

- Ok. Faceţi stânga spre Unirii.

Şoferul a virat fără să semnalizeze şi i-a tăiat calea unei limuzine de lux, fiind cât pe ce să cauzeze un accident. Sunetul sacadat al claxonlui s-a potrivit probabil cu silabele sudălmilor celorlalţi şoferi, însă taximetristul a murmurat printre dinţi un blestem la adresa bogătaşilor care îşi permit limuzine de lux şi şi-a văzut de drum. Cristi nu era deloc mulţumit de situaţie. Primul compromis este toate celelalte care-l urmează. S-a uitat la ceasul de pe telefonul lui frate-su şi s-a gândit că poate dracul nu-i aşa de negru. Chiar ar putea să aibă timp să le facă pe toate. Şi atunci nu era niciun compromis.

Traficul paralizase ş avea convulsii de muribund în câteva intersecţii mai aglomerate. Pe un post de radio obscur o voce feminină se făcea de râs vorbind despre literatură. Trecuseră mai bine de 10 minunte şi Cristi avea lângă el acelaşi stalp de iluminat pe care erau desenate câteva înjurături la adresa preşedintelui ţării. Alex îşi făcea vânt cu un dosar. La un moment dat o hârtiuţă şifonată i-a zburat dintre coperţi. Alex a prins-o înainte să atingă podeaua taxiului şi a răsuflat uşurat. Fiţuica aia reprezenta analizele lui medicale şi, după ce-o spălase la maşină cu blugii, dacă o mai scăpa şi în praful din taxi, ştampilele alea nu s-ar mai fi văzut deloc.

- Băi, te rog mult. Vorbeşte cu ea şi roag-o să mai amâne cu o juma’ de oră. Nu e vina noastră, dar chiar nu ne mişcăm de 10 minute. Ok, merci mult. Aştept să mă suni.

Cristi a închis telefonul şi a răsuflat adânc. În acel expir i s-a concentrat toată stăpânirea de sine şi s-a prăbuşit spart cu impresia clară că taximetristul ăla e un gabor care-i duce la secţie, că traficul blocat e pentru el, ca să nu poată  fugi, că tramvaiul din faţa lor e un semn rau, că pietonii au pistoale sub tricouri, că frate-su l-a atras într-o cursă. Ce mizerie. Şi-a pipăit buzunarul. Folia de pachet de ţigări a fâsâit infundat. De la 2 la 7 ani de pârnaie pentru 3 grame? Pffff.

- Huh?

Alex avea ochii răscopţi şi privea galeş pe după dosarul de înscriere. Nu părea să fie stresat în vreun fel de depăşirea termenului limită de înscriere la facultate şi surâdea ghiduş de parcă întârziaseră la o sindrofie a vreunei rude îndepărtate. În glas îi tremura vrăjitoarea verde şi-l făcea să lungească nefiresc r-urile şi să mănânce s-urile. Aşa că prefera să nu zică nimic şi să se bazeze pe expresivitate şi câteva onomatopee.

- Vorbeşte cu secretara şefă şi mă sună ea.

Cristi era supărat pe frate-su pentru că-l convisese să stea la un cui atunci când se întâlniseră cu dealer-ul. De fapt, însă, era supărat că fusese slab şi cedase argumentelor lacome ale lui Alex. Hai măh, că ce e un cui? Ce mai conta acum cinci minute în sus sau în jos? Băi, deci dacă e să fie să mă inscriu, o să mă inscriu. Ce dobitoc. Şi acum să descopere că de fapt tot traficul complotase să fie prins cu 3 amărâte de grame. Cristi şi-a întors privirea de la stradă. Oamenii ăia din staţie nu puteau fi toţi atât de dubioşi fără a fi gabori. Era belit.

- Aham.

Alex n-avea nevoie de-o veste proastă aşa că a spus mulţumesc pentru nicio veste. A pus dosarul în poală şi şi-a frecat ochii uscati. Mamă, cât o făcuse de lată. Dar s-a-mbărbătat zicându-şi că aşa e mai frumos. Când e pe ultima sută de metri. Nu degeaba voia să se facă actor. Îi plăceau finalurile dramatice.

- Hai c-ajungem mai repede pe jos.

Cristi şi-a luat inima în dinţi şi a hotărât că, dacă tot e să fie prins, o va face în mare stil de gangster. O să moară cu ei de gât. În plus, erau destul de aproape de facultate încât să poată ajunge mai repede pe jos decât cu maşina. L-a tras pe Alex, care se gândea cât de nasol e să fii taximetrist şi să stai toata ziua în traficul ăsta de mizerie. Cristi nu voia să-l folosească drept ostatec sau ceva în caz că lucrătorii ăia de la Drumuri şi poduri se puneau cu pistoalele pe el, dar dacă se gândea mai bine, până la urmă ostatec nu era o idee rea. Telefonul l-a trezit din reveria paranoidă şi Cristi şi-a făcut loc printre pensionarele din staţia de autobuz, gospodinele care molfăiau câte un covrig şi grupurile de liceeni care ieşeau de la un colegiu din apropiere.

- Alo! Acum intrăm în facultate… cum? Aha. Înţeleg. Stai, măh, liniştită. N-ai ce să faci. Merci mult oricum.

Cei doi intrau deja în incinta facultăţii, iar Cristi îi căuta din priviri indicaţiile lui Alex ca să ştie pe unde s-o ia spre secretariat. Din păcate, Alex era la fel de derutat ca şi el. La telefon, tipa pe care-o sunase mai devreme ca să intervină pe lângă secretara şefă a facultăţii pentru amânarea orei limită a înscrierilor îi vorbea cu voce joasă şi fără prea multă empatie. Cristi s-a oprit cu transpiraţia şiroindu-i pe spate, spunându-şi în timp ce-o asculta pe fată că trebuie neapărat să mai facă sport şi s-a aşezat pe-un soclu de piatră care străjuia una din porţile de acces. Vocea de femeie şi-a terminat discursul zumzăit şi a închis fără ca el sa aibă vreo reacţie.

- Ce, măh, n-a vrut să prelungească? Pfffff.

Alex se considerase mereu un tip norocos şi uneori îi plăcea să simuleze frica de soartă, deşi ştia că lui n-are cum să i se întâmple ceva rău. O făcea de dragul de a exersa actoria şi de a păstra aparenţele. Bineînţeles că nu avea cum să fie tipa aia cu secretara, ci vreuna din prietenele lui Cristi cu care nu se mai certase demult, pentru că dacă veştile proaste veneau de la secretara şefă, atunci începea chiar să i se facă frică de ce  urma.

- 24 de ore şi jumătate. Înscrierile s-au terminat ieri.

Pentru Cristi eşecul fratelui său corespundea cu o dramă personală de mare amploare, pentru că îi confirma fricile oedipiene. În cazul lui făcuse ce făcuse, se ferise cât se ferise, dar până la urmă tot îl băgase pe frate-su în rahat cu iarba. Tocmai de aia proiecta asupra lui Alex o furie dublă. Nu auzise de cazuri reale, dar simţea că mai are puţin şi scoate flăcări pe nări şi pocnitori pe urechi.

- Băi, eşti nebun? Şi atunci ce ştiam eu de 5?

Alex a fost lovit de uluca noduroasă a realităţii şi şi-a simţit gura foarte uscată. A plescăit în gol, şi-a frecat mâinile fără să ştie ce să facă, şi s-a forţat să aibă o reacţie, să simtă ceva, însă încă nu era capabil să accepte vestea nefericită şi persista în vechile sale repere, atingând cu drag mobilele rămase într-o casă care e pe cale să fie demolată.

-  Prima zi de examene.

Nu era nicio întrebare care să-l mai surprindă pe Cristi. După ziua aia Alex nu putea să fie mai tâmpit de atât decât dacă uita să respire, aşa că era convins că în ceea ce-l privea pe fratele său, le văzuse pe toate.

- Si 7?

Alex s-a aşezat pe bordura trotuarului şi şi-a pus sub fund dosarul. Cristi i-a făcut semn dezamăgit că-l strică. Alex i-a dat în aparenţă dreptate şi s-a ridicat. A scos o foaie A4, foaia matricolă din liceu şi a aşezat-o pe bordură, lângă Cristi, făcându-i semn să stea şi el. Alex părea să înceapă să înţeleagă că tocmai ratase un an, iar Cristi nu voia să-l zdruncine mai mult.

- A doua zi de examene.

Cristi s-a aşezat cu mulţumirea că intuise bine. Până la urmă, ziua aia nu fusese un eşec total. Rămăsese cu dovada că este un bun psiholog. Într-adevăr, nu-l mai mira nimic la frate-su. Şi până la urmă, de ce să nu stea pe foaia matricolă? Care-i tragedia? Cristi s-a uitat la tatuaje. Ce dacă stă un an? De abia are timp să înveţe mai bine. Cristi şi-a dat seama că, după ce a trecut furtuna şi răul era făcut, nu puteai decât să îţi vezi de viaţă şi să încerci să repari stricăciunile. Şi-a pregătit rapid în cap un discurs de îmbărbătare şi un îndemn apoteotic spre un nou început.

- Mda. Deci vezi, ai făcut degeaba gură c-am stat să fumăm un joint acolo. Puteam să fumăm toată ziua, ca tot nu mai conta.

Cristi se înşelase. Alex continua să fie enervant de surprinzător. Dacă voia ca frate-su să aibă o șansă în viață lucrurile trebuiau să se schimbe. I-a dat bani de taxi si l-a trimis înapoi acasă la ai lui.