Arahnofobia este o tulburare des întâlnită în civilizația vestică. Conform unui studiu britanic(1), peste jumătate dintre femei și aproape o cincime dintre bărbați se sperie de păianjeni. Pentru marea majoritate a oamenilor, arahnidele nu sunt altceva decât niște chestii scârboase și enervante. Însă pentru o mică parte dintre ei groaza este atât de intensă încât se manifestă prin reacții care le afectează serios viața de zi cu zi. Și mai neplăcut, arahnofobia extremă poate duce direct la cel mai nasol gen de agorafobie: o preocupare handicapată față de inamicul ce-ți invadează sanctuarul casei prin nenumărate țevi și goluri mici și imperceptibile. Din fericire, este o tulburare vindecabilă.
Abia acum câțiva ani am ajuns să-mi dau seama de gravitatea arahnofobiei de care sufeream. Deși toleram păianjenii mici, orice depășea mărimea banalei văduve negre îmi activa instantaneu sentimentul de teroare: mâinile îmi transpirau, inima îmi bătea repede, iar pielea mi se făcea de găină în anticiparea contactului. Mai mult, aș fi făcut orice să scap de-acolo. O fotografi e, sau chiar și-o imagine de-o secundă cu un păianjen la TV era capabilă să-mi provoace aceste reacții. Până și pânzele sau păianjenii din desene animate erau declanșatoare. Am muncit în birouri unde adrenalina unui simplu Google Image Search al cuvântului „tarantulă” înlocuia cafeaua de după-masă.
Nu e niciun mister cum am ajuns în această belea. Vinovat de ea e serialul The Brady Bunch, în mod special episodul doi din sezonul patru, numit „Pass the Tabu”, când gașca merge în Hawaii și o tarantulă se târăște peste un cearșaf spre un Peter Brady terifi at. Chestia asta a fost difuzată când eu aveam trei ani, și deși nu-mi amintesc restul episodului, scena asta mi-a marcat copilăria. Una dintre cele mai vechi amintiri pe care le am de atunci este cum încercam să adorm în vechiul meu dormitor din Trey, New York, așteptând tarantula să se târască pe pătură. În mod normal, un lucru atât de inofensiv ar putea accelera o traumă pe viață – un punct A față de punctul B, cel în care mă afl u în prezent. Însă, între aceste două puncte, am făcut un ocol în ceea ce privește frica asta pe care încă nu-o pot explica întrutotul.
În vara lui 1985 mi-am petrecut o lună într-o tabără din junglele Panama-ului. Aveam 16 ani și fusesem admis la Școala pentru Studii de Teren (SST), un colegiu din Massachusets care desfășura programe de studiu legate de mediul înconjurător, în străinătate. După ce i-am cunoscut pe instructorii noștri americani în Panama City, grupul a călătorit cu trenul și cu barca până într-un golfuleț afl at la est de Lago Gatún. Am pus tabăra într-un luminiș, am mâncat o grămadă de șuncă și de mango la conservă, am băut cola caldă și am învățat cum să supraviețuim într-un ecosistem străin nouă.
Ne-am pus tabăra în apropierea junglei, iar călăuzele au croit cărare prin frunzișul atât de dens încât părea un labirint acoperit de gard viu sau un hol plin de frunze. Zilele de muncă începeau cu o plimbare prin acest pasaj răcoros, de nepătruns. După cinci minute ajungeai într-un câmp deschis și, de acolo, urmau locurile în care ne făceam cercetarea. La întoarcerea în tabără, după-masa, era imposibil să nu observi pânza imensă de la stânga intrării pe cărare. Un păianjen lipsit de păr – clar nu era o tarantulă, dar tot era imens, cu picioarele adunate ca niște andrele – atârna în centrul inert al pânzei. Nu se mișca niciodată, decât atunci când vântul se prindea în plasa sa. Cineva l-a botezat Mike. Îl salutam zilnic, de obicei cu maceta, când ne-ntorceam în tabără. În ultima zi, când veneam de pe teren, am observat că Mike nu mai era pe pânza lui. Și eu și partenerul meu de cercetare ne-am oprit, am râs și ne-am ațâțat unul pe celălalt să ne întoarcem prin pasaj. Părea a fi o capcană dintr-un fi lm de groză, dar după câteva minute de hlizeală ne-am văzut de drum. Totuși, nu era atât de înfricoșător.
De ce-ar fi fost? Documentarea SST conținea atenționări la adresa faunei locale. Am învățat că păianjenii-lup pot provoaca mușcături dureroase, dar nu fatale. Mai fusesem avertizați să nu scuturăm vreun copac sau să alungăm vreo tarantulă Goliath mâncătoare de păsări (denumită așa de un explorator de secol XIX care se presupune că ar fi văzut unul devorând o pasăre cântătoare). În vastul panteon al gângăniilor care mișună prin junglă, păianjenii se afl au totuși undeva pe la mijloc. Erau mai înspăimântători decât scorpionul pe care l-am alungat din bocancul meu, dar nici nu înghețai în fața lor precum în fața unui monstru de piton lunecos, sau a mușuroaielor de furnici care-mi ajungeau până la talie, sau a maimuțelor urlătoare ale căror țipete distante și inumane au dus conversația într-un punct de liniște anxioasă. Când m-am întors acasă la sfârșitul lunii și-am salutat-o pe mama, am spus: „Ei bine, cred că nu-mi mai e frică de păianjeni”.
1. Davey, Graham, Fobii: Un manual de teorie, cercetare și tratament, (Londra: Wiley, 2000).
În mod diferit față de marea majoritate a fobiilor, frica de păianjeni poate infantiliza adulții făcându-i să pară că n-au depășit vreodată fricile copilăriei.
Câțiva ani mai târziu frica a revenit, iar la începutul anilor ’90 eram perfect conștient că sufăr de o formă sau alta de arahnofobie. Între 1989 și 1993, de exemplu, a trebuit să ajung la cutia mea poștală din Manhattan prin învăluire, pentru a evita benzile desenate Forbidden Planet și vitrina care afi șa o imagine sexy a unei femei sărutând un păianjen imens. În timp ce documentam acest articol, am luat la întrebări prieteni vechi, să văd dacă erau conștienți de problema mea cu păianjenii. Aproape nimeni nu știa de ea. Cumva, în cursul unei maturizări defi nite de inabilitatea de a-mi ține treburile private secrete, reușisem să ascund cu grijă această singură vulnerabilitate.
Amicul meu Adam mi-a confi rmat bănuiala. „Dacă am fi știut de asta, te-am fi chinuit cu păianjeni de cauciuc.” (În apărarea lui, aș fi făcut exact același lucru dacă rolurile ar fi fost inversate.) Am sunat-o pe amica mea Cristina, pe care o știu din liceu și cu care am păstrat legătura de-a lungul anilor ’90, când călătoream cu trupa în care cântam. Mi-a spus că nu știa prea multe despre fobia mea. Într-un fi nal, conversația și-a mutat subiectul pe călătoria pe care-o făcuse recent în Ecuador, unde fusese cazată într-o cameră de hotel în care un păianjen gigant „ieșise din toaletă”. Am avut un șoc nasol, mi-am imaginat o hartă a Americii de Sud cu Ecuadorul dispărând de pe ea – încă un loc din lumea asta în care nu voi călca niciodată.
Fobiile sunt în esență erori de înregistrare, produse secundare ale unor evenimente traumatizante consemnate de memorie prin amigdală și depozitate adânc înăuntrului creierului reptilian. Multe fobii apar din cauza unor incidente banale din copilărie care se hrănesc doar cu o imagine fantomatică a fricii. Pentru mulți fobici, prezența fi zică sau vizuală a fricilor poate cauza instant o serie de reacții fi zice: transpirație, tremor, confuzie, greață, difi cultăți de respirație și alte tipuri de răspunsuri. Fobiile pot fi e să mimeze, fi e să accentueze alte tulburări de panică (cum ar fi cele obsesiv compulsive sau tulburarea de stres posttraumatic). Sunt însă condiții de sine-stătătoare, iar un diagnostic precis se leagă atât de prezența unei frici disproporționate, cât și de autoconștientizarea că acea teamă este irațională. Instinctele de supraviețuire dictează ca, atunci când vezi un șarpe periculos – sau orice șarpe – în sălbăticie, să te sperii. Vizualizarea unei fotografi i cu același șarpe n-ar trebui să aibă efectul ăsta.
În analele fricilor umilitoare, arahnofobia ocupă un loc special. Cele mai multe fobii serioase – frica de microbi, zbor sau ace – au un punct de sprijin în logică. Dar există oameni care sunt îngroziți de lucruri precum pisici, copaci și murături – aversiuni atât de extreme încât sunt ușor de recunoscut drept boli mintale. Arahnofobia ocupă o zonă mai vagă, de mijloc, nici logică, nici bizară. Spre diferență de marea majoritate a fobiilor, frica de păianjeni poartă după sine un iz de imaturitate și temeri ale copilăriei purtate mai departe în viața adultă. În mod pervers, oroarea și umilirea funcționează ca agenți de legătură care țin suferinzii blocați în propriile fobii. Mulți arahnofobi nu se gândesc niciodată să ceară ajutorul unui profesionist.
Faptul că unii terapeuți pot face procesul de vindecare să pară ca o excursie prin camera 101 a lui Orwell nu ajută. În 2008, canalul National Geografi c a difuzat o emisiune nasoală și jegoasă despre terapia arahnofobiei în care un arahnofob pe nume Alfred mergea la un doctor pentru care vindecarea de fobie nu era nimic mai mult decât o exercitare a voinței. („Vorbim despre curaj. [El] va trebui să spună: Uite, voi persista în fața fricii mele.’”) Săracul Alfred e forțat să se confrunte cu păianjeni vii și, la un moment dat, este lăsat singur și desculț alături de o tarantulă păroasă, într-o cameră goală. În timpul scenei de climax cu tarantula-n mână, Alfred descrie nivelul fricii undeva la 90%. Procesul funcționează – episodul n-ar fi fost difuzat în caz contrar, desigur – dar cât de mulți telespectatori au fost speriați de tratament datorită severității procesului?
Primăvara trecută, am decis, într-un târziu, să-mi caut un program de tratare a arahnofobiei, în afara granițelor programelor de televiziune, ca să fi u în siguranță. Aveam nevoie de o metodă care să nu necesite nivele de masochism supraumane. Am descoperit mai mult decât așteptam: desensibilizare sistematică, terapie cognitiv-behavioristă, tratament în realitate virtuală, ceva ce se numește Leacul Rapid la Fobie și terapia prin hipnoză de modă veche. Eram circumspect în privința acesteia din urmă. Nu era doar percepția abordărilor New Age alunecoase ale acestei metode (mulți dintre hipnoterapeuții din L.A. oferă terapia fobiilor pe lângă ajutorul acordat stărilor de „abatere”, de „impulsionare a motivației” și a „vieților anterioare”), ci și faptul că mulți hipnoterapeuți își promovează serviciile pe website-uri cu păduri întunecoase în care n-ar călca niciun arahnofob.
Cercetări și telefoane ulterioare au făcut ca hipnoza să-mi pară mai atrăgătoare. Până și cel mai promițător doctor de desensibilizare sistematică ar fi putut arunca un păianjen gigantic spre mine. Mulți dintre specialiști erau ocupați. Mulți erau mult prea costisitori. Apoi am vorbit cu Brennan Smith, un hipnoterapeut din L.A., lăudat de revista Extra ca fi ind „hipnoterapeutul care a vindecat vedetele de fumat”. Brennan mi-a spus tot ce-mi doream s-aud, iar pe site-ul lui nu apărea nicio pădure, așa că mi-am făcut o programare.
În următoarea săptămână, am ajuns la programare cu o jumătate de oră mai târziu, după ce-am condus ca un nebun prin trafi c. Eram tensionat și frustrat, și nu aveam cine știe ce chef să mă lupt cu cea mai mare frică a mea. Biroul lui Brennan, afl at la etajul patru al unei clădiri de bănci din Beverly Hills, era o cameră minusculă, nu cu mult mai mare decât un dulap, mobilată cu două scaune, două măsuțe și un fotoliu mai mare pe care era aruncată o pătură. Lângă ușă, jaluzelele trase acopereau discret o fereastră lunguiață. Spațiul nu era New Age pe cât mă așteptasem eu. Și nici Brennan, de altfel. Era un tip înalt și slab, cu degete lungi, care semăna vag cu Bret Easton Ellis în tinerețe și care vorbea cu o voce calmă și autoritară, ca de pilot de avion. Mi-a plăcut din prima.
Smith mi-a spus că s-a luptat și el cu arahnofobia cândva. Spre diferență de variațiunea mea, a lui se manifesta față de toți păianjenii, mari și mici. Și el trecuse prin dezgustul imediat, un fenomen familiar printre marea majoritate a arahnofobilor. Brennan s-a ocupat de asta prin hipnoterapie. A descris un moment când, într-o noapte, după ce-și terminase orele de muncă, un păianjen i s-a cățărat pe pieptul gol. În loc să țipe, a dat indiferent din umeri și-a făcut „ha!”.
Brennan mi-a testat limitele fricii. I-am descris o excursie pe care-am făcut-o recent la California Adventure, o ramură mai săracă a Disneyland-ului. La un moment dat, am dat împreună cu soția mea de o „experiență” de fi lm 3-D, intitulat It’s Tough to Be a Bug! Înainte de a fi prea târziu, am uitat că aveam o fobie. Luminile s-au stins, și un păianjen mare cât un autobuz școlar s-a târât pe scenă în toate cele trei dimensiuni. Înghesuit de familii cu copii, nu aveam nicio șansă să plec fără să atrag atenția asupra fricii mele rușinoase. Am închis ochii, și, în ciuda faptului că aveam inima cât un purice, am putut totuși să râd de absurditatea situației în care mă afl am. La sfârșitul spectacolului, păianjeni animatronici imenși au coborât din tavan și s-au oprit sufi cient de aproape de mine cât să-mi perie părul. M-am aplecat foarte jos, cu capul între genunchi, în încercarea de a preveni starea de hiperventilare. În timp ce ieșeam din cinematograf, câțiva copii plângeau la distanță. Empatizam cu ei.
În timp ce-mi supraveghea reacțiile fi zice, Brennan a arătat spre o masă din biroul său și a spus: „Imaginează-ți că baza lămpii e o tarantulă”. (Cele trei suporturi întortocheate ale veiozei erau de diametrul unui LP). Asta a provocat un răspuns fi zic instantaneu. În câteva secunde palmele îmi erau atât de ude încât nu puteam apuca nimic. Brennan m-a pus să-mi disec reacția: plănuiam cum voi ajunge la ușă și, în mod absurd, am realizat cum creierul meu calculase inclusiv fereastra printre posibilitățile de evadare. „Dacă m-aș întâlni cu un păianjen de mărimea asta, n-aș avea vreo jenă să sar pe geam.” Am spus asta cu voce tare iar Brennan a râs. „E geam armat”, mi-a răspuns. M-a bușit râsul, deși nu fusese prea convingător.
Brennan a schițat o hartă simplificată a creierului și a regiunilor afectate de fobie. O bandă orizontală lată reprezenta circumvoluțiunile fibroase anterioare – adică bodyguardul clubului de noapte – mai exact, subconștientul meu – care separa cele 12 procente de minte conștientă de cele 88 procente de ceață de dedesubt. Brennan mi-a spus că banda asta hotărăște ce gânduri sunt lăsate să circule înăuntrul și în afara tavernei subconștientului, în funcție de asocierile pozitive sau negative pe care le-a stabilit înainte. Cât ai zice „cimitir”, diagrama desenată s-a umplut cu tone de semne ca ăsta: +. M-a trecut un fior de groază. Dacă n-o să meargă tratamentul? Aveam să aflu asta în curând, pentru că urma să fiu hipnotizat.
Înainte de terapia prin hipnoză, autorul de-abia putea să se uite la un păianjen în captivitate.
M-am mutat pe un fotoliu confortabil și lumina lămpii – care lampă, în mintea mea, se întorsese la forma inițială – a fost estompată. Brennan mi-a spus să închid ochii și m-a condus, prin multiple exerciții de vizualizare, la un nivel de relaxare crescut față de cel cu care eram obișnuit. Îl auzeam vorbind, dar vocea părea că vine de undeva din depărtare. Era o senzație asemănătoare celei pe care o trăiești când încerci să dormi într-un vehicul în mișcare, iar șoferul vorbește cu pasagerul de pe scaunul din față. În scurt timp, am și uitat că vocea mi se adresa mie. Din când în când, îmi cerea să răspund la întrebări folosindu-mi degetul arătător, pe care îl întindeam ca pe un picior de tarantulă care dă cu spatele în apărare.
Brennan m-a făcut să vizualizez o sală de cinema în care eu proiectam filmul și în care eram singurul spectator. Prin gaura pătrată de deasupra scaunelor mi s-a spus să mă imaginez stând în primul rând și privind un film despre păianjeni. Mi-am imaginat filmul ca pe un scurt documentar al unei excursii la grădina zoo din Santa Ana, unde am văzut un păianjen Goliath mâncător de păsări. Brennan m-a pus să revăd această întâlnire umilitoare, dezvelind de fiecare dată încă un strat de penibil. Mi-a cerut să pictez scena în culori fluorescente și să-i pun papuci de clovn păianjenului în toate cele opt picioare. După care a început să cânte, cu un real entuziasm, tema muzicală din Sanford and Son. Mi-a sugerat să aleg și eu un soundtrack „distractiv”. Am ales „Yakety Sax”, tema muzicală din show-ul lui Benny Hill.
Știu îndeajuns de multe despre terapie încât să nu-mi închipui că o să se întâmple miracole pe loc. Și totuși, ăsta părea a fi un moment magic. Așa cum ne-a dovedit deja Youtube, nu există catastrofă care să nu devină măcar un pic amuzantă dacă îi adaugi „Yakety Sax” pe fundal. De ce ar fi altfel cu păianjenii? Brennan m-a scos din hipnoză și a încheiat sesiunea. M-a întrebat cât credeam că a durat. Am zis la nimereală 18 minute, deși credeam că trecuseră maximum zece. A zâmbit și a spus: „28 de minute”.
În noaptea aia, am visat păianjeni: eram afară, după apus, pe o alee umbroasă ai cărei stâlpi de iluminat aruncau umbre ca niște bolte care se întindeau până în zare. M-am uitat în cel mai apropiat copac și am deslușit conturul lucios și metalic al unui corp de păianjen. Era mai mic decât un om, dar mai mare decât un câine, și se târa printre crengi cu o mișcare lentă și neiertătoare specifică filmelor de groază. Deodată mi-am dat seama că toți pomii erau plini de păianjeni uriași. Și am mai realizat ceva: ei aveau lumea lor și noi pe a noastră.
Eram înconjurat de ei, ceea ce putea fi o problemă serioasă. Dar în momentul ăla nu era. În loc să urlu, am dat din umeri și mi-am zis: „Hm”.
În următoarele zile, m-am gândit la vis și la „Yakety Sax”. Oare putea fi atât de ușor? În numele științei, m-am întors la grădina zoo din Santa Ana. Nu departe de intrarea principală, am găsit o colibă haioasă din nuiele cu semnul avanpost explorare jaguari bauer. Difuzoarele din apropiere răsunau de sunetele unei jungle pe care, într-o viață anterioară, le auzisem cu urechile mele.
Am realizat aproape imediat imensitatea greșelii pe care o făcusem venind acolo. Un păianjen de plastic într-o vitrină mi-a fost de ajuns ca să îngheț pe loc și aproape s-o iau la goană spre ieșire. De acolo, am putut vedea cușca păianjenului Goliath într-un colț al colibei. Ce mă dispera e că era blocată între niște decoruri înalte până la brâu, ceea ce nu prea-mi dădea posibilitatea să fug, dacă era cazul. Am intrat înapoi în colibă, hotărât să ating geamul care mă despărțea de cea mai mare groază a mea. M-am apropiat destul de mult cât să pot citi o pancartă pe care scria tarantula goliath mâncătoare de păsări. Cinci cuvinte, unul mai groaznic ca altul.
La un metru de geam am înghețat. Nicio forță a universului nu m-ar fi putut obliga să fac acei câțiva pași. Am observat animalul, nemișcat și enorm, în spatele terariului. În Panama, fuseseră multe ocazii în care era să-mi cadă un monstru din ăsta în cap. Ce m-aș fi făcut dacă Goliath m-ar fi mușcat de gât sau de nas sau de ochi? Am încercat să murmur „Yakety Sax”, dar de data asta melodia părea să-și bată joc de mine, nu de păianjen.
Grindele falsei colibe mi s-au părut deodată amenințătoare. Mi-am amintit de păianjenii din California Adventure, care veneau de sus. Pe marginea anexei am zărit rămășițele scheletice ale unui alt soi de tarantulă. Scăpase vreunul și murise? Mi-am înfundat gluga pe cap și mai tare. Un grup de copii s-a strecurat între mine și Goliath, examinând bestia de aproape, lipindu-și veseli pălmuțele pe geam și strigând „Uite, tati! Ce păianjen maaaa-reee!”. Mi-a trecut prin cap că orice adult care umblă prin zoo cu gluga înfundată pe cap arată foarte probabil a pedofil. Am tulit-o, umilit.
Rușinea m-a urmărit zile în șir. Goliath-ul mă îngrozise. Dar de ce? Ce era așa îngrozitor la forma aia? Cred că puteam lipi două bile de biliard de niște perii și m-aș fi îngrozit singur. Ani de zile m-am gândit la asta și, deși n-am reușit să găsesc o logică fricii mele, i-am găsit măcar cauza. Ce mă înnebunea nu erau blana sau picioarele sau mersul ăla scârbos. Ci abdomenul bulbucat. De asta nu mă speriam de crabi și de scorpioni, și nici măcar de clipul cu păianjenul robot japonez Kondo Kagaku. Totuși, o configurație de frunze ude asemănătoare unui păianjen într-un tunel mă îngrozea.
Brennan a început a doua ședință cu un incident de care era uimit că uitase. Când era adolescent în Kansas, fusese într-o tabără de vară la țară. Spațiul de întâlnire al taberei era într-o clădire în aer liber. Odată, curios să vadă ce era cu zgomotul ăla se aplecase peste margine și văzuse o tarantulă care urca pe zidul clădirii. A început să facă semne disperate, încercând să îi avertizeze pe ceilalți. Până la urmă, un consilier din tabără s-a îndreptat spre păianjen cu o mătură, ca să-l alunge. Brennan își amintește că se gândea: „Gata, tipul ăsta e mort”.
Am înțeles. Credea că tarantula o să alerge pe mătură mai repede decât se putea feri consilierul, că probabil îi va ataca fața ca într-unul din filmele Alien – sau mai rău, că-i va intra în haine. Și eu m-aș fi gândit la fel.
În ziua de după a doua ședință cu Brennan am fost în stare să citesc un articol întreg din National Geographic despre tarantule fără să clipesc. Am petrecut restul zilei învățând lucruri noi despre aceste creaturi. N-aveam idee că erau canibale cu sânge alb-albăstrui și că năpârlesc. Am citit vreo oră despre procesul de năpârlire, minunându-mă de complexitatea lui. De exemplu, dacă tarantulele nu au destulă energie, pot muri prinse în rămășițele vechiului corp.
Asta m-a făcut să simt puțină compasiune. Cu cât citeam, cu atât mi-era mai greu să le urăsc. Metoda lor de alimentație – să pompeze lichide digestive înăuntrul pradei și apoi să soarbă conținutul – era clar infectă. Dar cu ce sunt mai presus oamenii când toacă și lichefiază hrana în gură? A început să-mi displacă și mitul păianjenului care atacă oameni. Tarantulele știu destul de bine că noi suntem și rapizi, și puternici, și de nu știu câte ori mai grei ca ele. Până și postura lor de amenințare mi se părea neputincioasă. Așa-zisa poziție de atac, în care dau cu spatele, seamănă cu o mână umană făcând trucuri de magie (cum ar fi hipnoza).
Am fost mult mai îngrozit să citesc despre dușmanul lor, viespea de păianjeni numită șoimul tarantulelor. Acest monstru agresiv al naturii, lung de cinci centimetri, are aripi roșii și cârlige în loc de gheare și singurul lui scop e să terorizeze păianjenii. Șoimul vânează tarantulele urmărindu-le până în vizuini, unde le înțeapă și le paralizează. E incredibil că păianjenul supraviețuiește, având în vedere că înțepătura acestei viespi a fost descrisă drept una dintre cele mai dureroase răni pe care un non-mamifer i-o poate cauza unui mamifer, un atac care poate trimite și mintea umană în agonie. Dar tarantula supraviețuiește, și este târâtă de viespe la culcușul ei, unde i se implantează un ou. Când larva de viespe se naște, aceasta se hrănește cu organele non-vitale ale tarantulei și, când crește prea mare, țâșnește afară prin abdomenul păianjenului. Se pare că tarantulele sunt tipii buni din Alien, și nu monștrii.
Ăsta a fost un progres imens. Poate chiar prea mare. Deja mă gândeam că o să fiu prea sigur pe mine. În următoarea sesiune cu Brennan, am stabilit ce însemna să fii lecuit. Să țin o tarantulă în palmă putea fi un mod de a-mi demonstra că am scăpat de fobie, dar cu siguranță nu era singurul. Mi-a reamintit că scopul ședințelor era acela de a ajunge la un punct în care calitatea vieții mele nu va mai fi afectată de o reacție internă de teamă. M-aș simți destul de ușurat să pot urca în pod fără să mă îngrozesc sau să nu transpir ca un nebun când apare un păianjen la TV. Nu era nevoie să plec în căutarea tarantulelor mexicane de peșteră ca să-mi dovedesc că sunt OK.
Am căzut de acord să facem o comparație de toleranță cu șobolanii de canal. Îmi amintesc că mă uitam în New York cum se plimbă pe șine în timp ce așteptam trenul. Dacă unul îmi trecea peste picior, mă feream, îi trăgeam un șut, și-mi vedeam liniștit de viață. Ar trebui ca acum să am aceeași reacție și la păianjeni.
Înainte să plec, Brennan m-a avertizat de gândurile fobice pe care creierul meu le va elimina, așa cum un fumător elimină gudronul după ce s-a lăsat de țigări. Am fost anunțat, așa cum i s-a spus și lui Ebenezer Scrooge, că mă va bântui o rundă finală de coșmaruri cu păianjeni, ca un fel de îndepărtare totală a fricii din creierul meu.
„E un semn bun”, m-a asigurat.
Am vizitat pet shop-ul din zonă ca să-mi verific progresul. Înainte, făceam vizitele la pet shop într-o mare grabă. Nu contează cât de mult aveam nevoie de mâncare pentru animalele de casă, pur și simplu mă dispera să intru întro încăpere unde se afla o tarantulă vie. De data asta, n-am experimentat niciuna dintre senzațiile obișnuite: palme transpirate, fiori de groază sau priviri trase cu coada ochiului în jur. Când m-am apropiat de zona cu animale periculoase, am simțit doar iritare. Ca și grădina zoo din Santa Ana, pet shopul avea coridoare labirintice.
M-am apropiat de acvariul păianjenului încet, fără să simt, ca de obicei, un zid de teamă. O mică tarantulă zebră, specie costaricană cunoscută pentru viteza ei, stătea într-un colț, nemișcată. Abdomenul îi arăta ca al unei jucării din cauciuc. Un greieraș țopăia împrejur fără griji. În trecut, îmi era foarte milă că tipul ăsta trebuie să stea în acvariu cu un coșmar de păianjen. Dar acum mi s-a părut că păianjenul merita mai multe Happy Meal-uri de genul ăsta.
O nouă senzație mă copleșea. Așadar, frica și absența ei puteau exista în același timp. Era ca și cum vedeam un obiect mic și strălucitor în lumina puternică a soarelui, iar scânteia lui se reflecta într-un singur ochi. Într-o parte a conștiinței, tarantula zebră era tot un monstru, iar în cealaltă parte, era doar rățușca cea urâtă într-un pet shop plin de animăluțe adorabile. N-o să dea ochii vreodată cu șoimul tarantulelor, dar nici n-o să cunoască siguranța propriului cuib. Și, deși păianjenul ducea deocamdată o viață comodă în pet shop, datorită urâțeniei lui ar fi ajuns pe mâna unui excentric leneș, damnat pe viață în compania unei persoane care probabil ar fi uitat să-l hrănească, sau ar fi vărsat din greșeală pe el apă din bong, sau l-ar fi dat de mâncare unui alt animal de casă ciudat. Odată cu toate aceste senzații contradictorii, am realizat și că eram calm. Eram mai aproape de o tarantulă decât fusesem vreodată.
La puțin timp după acea revelație, nevastă-mea mi-a cumpărat o tarantulă de plastic de la Target. Jucăria făcea parte din colecția tarantula planet, care avea ca logo o tarantulă desenată pe o planetuță și avea super acțiune de târâre activată sonor. Pe spatele cutiei, apărea toată colecția: Octane Cursierul (albastru cu flăcări negre pe abdomen), Tango Soldatul (cu o cască militară caraghioasă pe cap), Barbă Roșie Piratul (negru, cu pălărioară, cârlig și papagal) și Spike Rockerul (cu creastă mov, brățări din piele cu ținte, ochi strălucitori). Nevastă-mea îl luase pe Spike. Asta mi-a adus aminte de Goliath-ul meu cu papuci de clovn din filmul hipnotic și am început să aud în cap „Yakety Sax”.
În ziua următoare i-am scos creasta mov și brățările. Arăta mult mai înspăimântător. Am rămas singur cu obiectul fricii mele timp de o oră. Apoi a încetat să mi se mai pară înfricoșător. Până la sfârșitul zilei, vedeam tarantula de plastic ca pe un simbol al aventurii exotice, precum corăbioarele care îmi decorau sufrageria.
În fiecare noapte adormeam cu teamă de coșmaruri. Nu era garantat că o să le am, dar sunt comparabile cu ce pățește un fumător care s-a lăsat și care are vise foarte reale din cauza plasturilor cu nicotină. Când în sfârșit își făcea apariția, coșmarul era amatoresc și demn de dispreț: o tarantulă din sârmă și blană cu ochi ca farurile de bicicletă apărea lângă pat, ca o costumație ieftină de la bâlci. Nu prea am eu vise lucide, dar îmi amintesc clar că îl priveam și făceam mișto de el. Numai de atât era în stare creierul meu?
Ultima mea ședință cu Brennan a fost mai mult un chestionar decât o sesiune de terapie. Petrecusem ultima săptămână înfruntând păianjeni în toate sensurile în afară de cel tactil, fără să am vreo reacție. Pe scurt, îmi învinsesem fobia în doar trei ședințe. Am întrebat suspicios dacă așa ceva era nemaiauzit. A zâmbit și a spus că era ceva comun. Oamenii presupun că, dacă reacțiile lor emoționale sunt atât de puternice, le va lua luni sau ani de terapie ca să scape de fobie. De fapt, astfel de rețele neurologice sunt fragile și pot fi distruse ușor, ca o pânză de păianjen.
După ce am părăsit biroul lui Brennan, m-am umflat cu nuci și alune – e nevoie de proteine pentru stabilitate emoțională – și am condus până la Medusa, un pet shop de animale exotice foarte cunoscut din vestul L.A.-ului. Deși își depășise fobia, Brennan nu ținuse niciodată o tarantulă în mână, așa că s-a băgat cu entuziasm la ritualul final.
Când am ajuns, managerul era ocupat cu un client. Am apreciat că nu a lăsat totul baltă ca să impresioneze presa, așa că am început să căutăm păianjenul. Managerul avea o selecție foarte mare de pești exotici și corali. Vechiul eu ar fi urât alăturarea asta de înotătoare relaxante și târâtoare enervante. Am trecut pe lângă acvarii imense cu șerpi. M-am analizat. Nervozitatea era mai mult socială decât fobică. Îmi făceam griji doar să nu fiu nepoliticos, târând după mine prin magazin fotograful și hipnotizatorul.
Ne-am întâlnit cu Josh managerul, cu care vorbisem la telefon. Avea o cușcă cu o tarantulă cu păr roșu. Genul ăsta de tarantulă e pasiv, încet, și nu e un bun cățărător. Nu prea era loc în magazin, așa că am ieșit pe o alee dosnică. Mă simțeam de parcă am fi făcut vreo operațiune ilicită cu animale.
Josh ne-a dat un avertisment șocant: tarantulele sunt fragile. Dacă un păianjen ca cel cu păr roșu cade de la înălțimea taliei unui om, se sparge. Nu știam ce-ar fi putut însemna asta pentru fobia mea, dar știam ce-ar fi însemnat pentru moralul meu, pentru karma și integritatea mea de jurnalist. Ne-am strâns protectori în jurul micuței femele care nu avea nume, în timp ce Josh o așeza în palma întinsă a lui Brennan. Mâna lui a tremurat ușor, iar el a zis, „Ce ușoară e!”
Am pus întrebări, probabil pentru a amâna momentul adevărului. Era nevoie de manevre deosebite pentru un astfel de animal? Nu era. Pentru multe tarantule, îngrijirea e minimă: un terariu decent, o piatră pentru dormit, o gaură pentru ascuns, mâncare și apă. Era o tarantulă scumpă? Nu, costă 18 dolari. Exista riscul să-o cumpere drogați leneși care au chef de distracție? Nu exista un astfel de risc, m-a asigurat Josh cu solemnitate. Aproape toată lumea care vrea un animal exotic are cunoștințe enciclopedice despre el. Doar o dată sau de două ori a refuzat clienți pentru că nu păreau responsabili. Una dintre cele mai mari probleme cu care se confrunta erau clienții care luau animale cadou pentru altcineva.
„Și veninul de insecte”, mi-a spus cu un surâs sfios. „Asta e o altă problemă pentru mine. Sunt foarte alergic”.
Venise momentul meu. Nu știam cum să măsor absența fricii, dar îmi dădeam seama că groaza mea era aproape nulă. Pentru o clipă, m-a trecut un fior când păianjenul s-a întors spre mine cu ochișorii lui negri, extratereștri, incapabili să transmită emoție. Apoi a pășit gingaș în căușul palmelor mele. Era ușor ca lemnul de plută, ca o crenguță de ferigă. O pală de vânt l-a făcut să se-ncordeze ca să se poată ține pe picioare. Apoi s-a hotărât să-mi exploreze mâna. Avea gesturi de pisică, dar cu altă configurație. Mi-am întors mâinile pe toate părțile și s-a cățărat pe ele, ca un arc de jucărie care coboară scările.
A doua pală de vânt a suflat pe alee. El – ea – s-a întors spre mine. Punctulețele negre s-au transformat în ochi adevărați. Transmiteau o nevoie reală, o teamă de briza ce l-ar putea înhăța cu ușurință și sparge de pământ. Am simțit un alt zvâcnet interior. Țineam în mâini ceva pufos și vulnerabil. Într-o clipă, tarantula a fost antropomorfizată, cea mai bună formă de apărare pe care un animal o poate avea într-o lume condusă de oameni. Ca și fobia mea, sentimentul era intern, psihosomatic, dar incredibil de real, cu un ecou în creier.
Acum, ochișorii ăia minusculi îmi vorbeau:
Fii prietenul meu.
Protejează-mă.
Nu mă lăsa să cad.
