Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
High hui

Expoziția muzeelor: O vizită la muzeul german de igienă

Cultul corpului din anii 1920 a luat-o pe panta bolnăvicioasă a superiorității genetice, iar muzeul a devenit un mijloc de propagandă al partidului nazist, răspândid ideologia igienei rasiale.

de Al Burian
30 Octombrie 2012, 12:10pm

Germanii au avut un interes curatorial pentru igienă încă din 1911, când magnatul din Dresden Karl August Ligner a organizat prima Expoziție Internațională de Igienă. Conceptul de microbi tocmai ce fusese implantat în conștiința publică, iar Ligner încerca să crească cererea pentru produsul lui. Dar succesul copleșitor al expoziției l-a făcut să realizeze că publicul era realmente interesat de acest subiect, așa că Muzeul German de Igienă a fost fondat în 1912. Muzeul încă există și continuă să fie foarte popular, atrăgând aproximativ 300 000 de vizitatori pe an. Exteriorul alb s-ar putea sau nu să sugereze intenționat un săpun de dimensiuni colosale. „Cuvântul igienă avea o însemnătate mult mai holistică atunci când a fost fondat muzeul,” îmi explică femeia care lucrează la ghișeul de bilete. „Oamenii se așteaptă să vadă periuțe de dinți. Dar nu există nicio periuță de dinți în tot muzeul!” Nici măcar una? Îmi sună a reconceptualizare radicală a igienei.

Acceptarea teoriilor patogene, alături de descoperirile secolului 20 în domeniul tehnologiei medicale (cum ar fi aparatele cu raze X, care le permiteau doctorilor să examineze interiorul corpului fără disecție) au alimentat interesul publicului pentru sănătatea fizică, sub forma obsesiilor valabile până astăzi pentru curățenie, dietă, nutriție și exercițiu fizic. Dar cultul corpului din anii 1920 a luat-o pe panta bolnăvicioasă a superiorității genetice, iar muzeul a devenit un mijloc de propagandă al partidului nazist, răspândid ideologia igienei rasiale. După ce a fost bombardat împreună cu restul Dresdenului în cel de-al Doilea Război Mondial, muzeul s-a redeschis la standardele de igienă comuniste în 1967, a fost upgradat în 1990, iar exponatele permanente actuale au fost aceleași din 2004. Muzeul se descrie acum ca fiind „un forum pentru știință, cultură și societate.”

Exponatele permanente sunt împărțite în șapte camere. Prima cameră conține un aparat cu raze X arhaic, de mărimea și complexitatea unui super computer din 1950. Pe un piedestal în centrul camerei se află una dintre principalele atracții ale muzeului, femeia de sticlă. Acesta e un skelet uman, cu brațele întinse și capul ușor ridicat, într-un gest de supunere față de un designer inteligent de sus, iar în jurul oaselor se țes sistemul circulator și cel nervos în culorile albastru, roșu și galben. Toată chestia e încadrată într-un corp din sticlă al unei domnișoare bine proporționate. E greu să redai iluzia într-o fotografie, dar când o vezi cu propriii ochi, percepția adâncimii le permite ochilor să schimbe focusul astfel încât poți privi suprafața pielii și apoi, rând pe rând, următoarele straturi – ca și cum ai avea vedere cu raze X. Spațiul gol dinăuntrul sticlei, aerul dintre oase și piele arată foarte igienic. Ce lipsește e carnea și sângele care ar umpla brațele, picioarele și torsul ca pe niște cârnați. Oasele, intestinele, membrana de sticlă, sunt doar armătura pentru acest sac grotesc din sânge și carne. Îmi vine să vomit dacă mă gândesc prea mult.

Camera doi ne duce la începuturile vieții, sub formă de colecție de fetuși. Fetuși peste tot, modelați, sculptați, fotografiați, înotând în fluide. Un ghid conduce un mic grup prin cameră și se oprește în fața vitrinei, întrebând cu o voce pițigăiată: „În ce moment începe viața omului? Știe cineva să-mi spună?” Poate e de vină educația mea americană, dar mă simt stresat. Nu-mi pot imagina un ghid de muzeu din Statele Unite aruncând o astfel de întrebare unui grup de cetățeni care nu au fost investigați înainte. „Vin mulți copii în muzeu,” ne spune ghidul. „Fiecare școală din Dresden trimite copiii aici la un moment dat. Nu v-ar veni să credeți ce răspunsuri dau copiii la această întrebare.”

În centrul camerei, celălalt capăt al spectrului e reprezentat de un plămân strălucitor din fier – sfârșitul vieții, un anti-uter făcut de om. Lângă plămânul din fier sunt o serie de exponate care te ajută să simulezi efectele bătrâneții: ochelari și dopuri pentru urechi pentru e imita pierderea văzului și a auzului, în timp ce un corset din lemn obligă purtătorul să stea cocoșat. Niște cleme vibratoare pentru mâini imită degetele artritice tremurătoare. Văd o doamnă în vârstă atașându-i nepoțelului toate aceste dispozitive și apoi dând din cap mulțumită în timp ce acesta se împiedică bezmetic și stângace.

După ce au acoperit subiecte ca nașterea, decrepitudinea și moartea, ce mai rămâne de văzut? Mâncarea, desigur. Camera trei conține o vacă din sticlă, asemănătoare cu femeia din sticlă. Când faci trucul cu imaginatul cărnii pe vaca de sticlă, rezultatele sunt și mai tulburătoare decât la femeia din sticlă: te trezești împărțind involuntar muntee de carne în chiftele pentru hamburgeri. O vacă înseamnă o grămadă de burgeri. Altundeva în cameră, o sculptură interactivă înfățișează un corn al abundenței din care curge o cascadă de animale comestibile. Animalele sunt sensibile la atingere și, atunci când apeși pe ele, un ecran din apropiere îți arată o rețetă pentru prepararea animalului respectiv. Unele dintre acestea sunt exotice (viermi cu spaghete sau cal la tavă). Totuși, speciile pe cale de dispariție, cum sunt cimpanzeii, nu au rețete atașate. Îmi dau seama că ceea ce pare a fi un instrument medieval de tortură într-un colț e, de fapt, un scaun de dentist, ceea ce îmi amintește de lipsa periuțelor de dinți din muzeu.

Camera următoare e dedicată sexului. Include un set inutil de corpuri de femeie idealizate din toată lumea (alcătuite după imagini din revistele pentru bărbați și expuse nu știu din ce motiv), un manechin care poartă un costum fetiș din latex și sculpturi cu organe genitale răvășite de boli venerice. Îmi reamintesc de spusele ghidului de mai devreme despre numărul mare de copii care vizitează muzeul. Exponatele își fac treaba bine. Sunt destul de prezentabile ca să poate fi calificate drept educaționale și în același timp oferă cele mai picante informații. Singurul aspect neacoperit de muzeu e celălalt capăt al tubului digestiv: există o cameră dedicată mâncării, dar nu și excreției. Poate că subiectul ăsta depășește limitele prezentabilității curatoriale.

Până la acest punct, exponatele sunt la scară de 1:1 și abia după ce ieșim din camera de sex, focusul muzeului se schimbă, iar exponatele încep să capete dimensiuni gargantuene: un glob ocular imens, un creier imens, virușii Ebola și HIV măriți până la dimensiunea unor mingi de baschet, o muscă de 500 de ori mai mare decât în mod normal. Un acarian oribil mărit de vreo 4 000 de ori, de zici că e vreo creație a lui HR Giger. E aproape insuportabil gândul că în momentul ăsta mi se târăsc printre gene mii de chestii din astea. Camera cinci (despre învățare, cu creierul gigant) și șase (despre mișcare), trec pe lângă mine prin ceață.

Dar ultima cameră e spectaculoasă. Subiectul tratat aici e „frumusețea, pielea și părul”, iar pe pereți atârnă portrete cu nobili germani din secolul 18. Înainte să existe conceptul de igienă, poseurii aceștia împopoțonați își ascundeau scalpurile infestate cu păduchi sub peruci pudrate și își scufundau corpurile râioase și nespălate în făină și uleiuri parfumate în loc să se apropie de apă în vreun fel. Aceștia erau versiunea bogătanilor care reprezentau 1 la sută din populație înainte de capitalismul industrial: elita societății, care îi privea cu dezgust pe țăranii de pe malul râului. În timpul ăsta, ducii și conții erau la fel de împuțiți ca și homleșii de pe stradă care mâncau din gunoaie. Din punctul de vedere al nărilor noastre din secolul 21, igiena e marele egalizator. Sub iluzia de clasă sau castă, cu toții avem o trăsătură comună animalică: avem corpuri. Iar corpurile noastre sunt scârboase. Dacă crezi altceva, e doar pentru că nu vrei să le privești îndeaproape și te păcălești singur.

Traducere: Oana Maria Zaharia