FYI.

This story is over 5 years old.

Nu dau doi bani pe Jurământul Hipocratic

Cadavrul meu preferat

Sunteţi sadomasochişti sau ceva şi încă vreţi să vă donaţi corpurile în interesul ştiinţei?
2.11.12

Salutare, saci protoplasmici de calciu şi alte porcării aflaţi în continuă descompunere. Numele meu e Mona Moore. Evident, acesta nu e numele meu real, dar sunt un doctor adevărat. Dar să nu vă pară rău de mine, pentru că asta înseamnă că o să am mereu un job şi un apartament de zece ori mai mari decât al vostru (asta pentru că nu sunt doctoriţă în România) şi o să vă spun ce să faceţi pentru că ştiu mai multe decât voi.

Despre cât de bine respectă unii jurământul hipocratic

Am cunoscut-o pe Madge în prima săptămână de când eram la medicină, într-o vineri dimineaţă când sufeream de o mahmureală cumplită. Era remarcabil de mică, ştearsă, cu pielea de textura hainelor din piele şi nişte ţâţe lăsate de şobolancă. Avea 80 de ani şi era moartă de cel puţin trei. Zăcea într-un frigider pompată cu formol, aşteptând să-i vină rândul să fie tăiată. Mă întrista faptul că Madge n-avea chiloţi, ceea ce mă făcea să mă holbez încontinuu la cele trei fire de păr pubian cărunt pe care le mai avea. Mi-era milă de ea, cum stătea în frig, fără vreo zdreanţă care să-i acopere părţile intime. Asta până în a treia săptămână, când am descoperit că cineva îi tăiase capul, lăsându-i doar un fel de ciot ca al unei ciosvârte de porc. Deodată faptul că nu avea chiloţi mi s-au părut mai puţin important.

În al doilea an, doctorii au împărţit corpul, lucrând la cap şi la membre, în timp ce noi lucram pe abdomen. Deci în fiecare săptămână biata Madge mai păţea câte o violenţă.

Publicitate

Pielea îi arăta ca şunca feliată – era mult mai greu de tăiat decât te aşteptai. Muşchii arătau ca un peşte ton întărit şi gri, grăsimea ca un sos gros, şi mirosea cumplit a formol. Dar nu ştiu cum de mereu mi se făcea o foame cumplită după ce mă întâlneam cu ea.

Într-un cadavru nu există sânge, dar avea tot felul de bucăţi ciudate şi misterioase care îţi săreau pe faţă şi te stropeau uneori – odată mi-a sărit în păr marginea unui chist canceros de la rinichi sau o cojiţă neidentificabilă.

În al doilea an, ne puteam juca cu unelte, ceea ce le plăcea la nebunie băieţilor. Ferăstraie mici pentru globii oculari şi ferăstraie mari pentru cap. Doi studenţi au ţinut bine gâtul, cât timp eu tăiam craniul pentru a scoate creierul. E o muncă fizică surprinzător de grea.

Unii vomită, alţii leşină, dar fiecare grupă trece prin aceleaşi încercări. Cine o sărută pentru zece dolari? Sau cine-i bagă degetul în fund şi apoi îl suge pentru cincizeci de dolari?

Am stat alături de Madge tot anul. Am ţinut-o de mână înainte să-i disec plămânii înnegriţi şi i-am pipăit intestinele. Am păstrat fiecare bucăţică din ea, ca să fie completă atunci când va fi îngropată în cadrul unei înmormântări la care voi participa împreună cu familia şi prietenii ei.

Pe vremuri, oamenilor le păsa mult mai puţin de cadavre. La universitatea St. Andrews, o prietenă doctoriţă a fost interogată de poliţie după ce un poştaş a descoperit o mână retezată înăuntrul unei cutii poştale. După asta, zilele în care puteai umbla cu un picior tăiat după tine au apus.

Având în vedere toate astea, nu e de mirare că există un deficit de cadavre. Dar în caz că sunteţi sadomasochişti sau ceva şi încă vreţi să vă donaţi corpurile în interesul ştiinţei, contactaţi universităţile de medicină din apropierea voastră. Sunteţi în mod clar o persoană mai bună decât mine dacă faceţi asta.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Nu vă mai îndesaţi chestii în penis!