FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Cel mai mic parc de distracţii este "super" distractiv

Aici tiribombele n-au lanţuri şi jucăriile nu sunt ruginite.
5.4.12

Cică în Bucureşti s-a deschis cel mai mare parc de distracţii, Terra Park, asta scria prin toată presa on şi offline din România. Aşa că m-am dus zilele trecute să observ minunea şi-am băgat de seamă că locul nu-i deloc mare, cu atât mai puțin cel mai mare. Ce-i drept, era neterminat, dar nici la final nu va fi gigant. Zona populată incorect şi inestetic mi-a amintit de cei care veneau vara cu tiribombe pe maidanul din cartierul copilăriei, doar că aici tiribombele n-aveau lanţuri şi jucăriile nu erau ruginite. Erau chiar noi, dar nu mi-am dat eu seama dacă peisajul le făcea kitchioase, ori dacă erau chiar achiziţionate din Dragonul Roşu.

La Terra Park era ceva promoţie de deschidere, cum a fost şi la supermarketul ăla din Drobeta Turnu-Severin, unde s-au călcat unii în picioare pentru cozonaci mai ieftini. Doar că aici, pentru că nu se dădeau cozonaci, lumea nu se îmbulzea: cu un card de 50 de lei - suma minimă de acces şi echivalentul a 50 de puncte - intră trei persoane, iar cardul primeşte şi un bonus de 15 puncte.

Cardul se consumă cu fiecare tiribombă folosită, prin scanare. Există un chioşc-punct-de-reîncărcare în cazul în care nu mai ai bani, dar vrei să mai dai o tură cu Londonbus-ul, care e mai ieftin ca Bucharest City Tour-ul Elenei Udrea.

M-am dat mai întâi în roată, care, de fapt, era o rotiţă. M-a ridicat un pic mai sus de etajul doi al unui bloc, cât să mă convingă că şi de la semi-înălţime locul se prezenta la fel de caraghios.

În imaginea asta sunt 70% dintre distracţiile din aer liber ale celui mai mare parc, destinate adulților. Fun-ul pentru cei mici se continuă sub un acoperiş de hambar, în care probabil se magazinau cândva baloţi de fân, cocaină şi ţigări de contrabandă.

Astea sunt ceşcuţele și lampa fermecată care se vrea a fi ceainic. Au fost haos-haos, așa că mi-au plăcut foarte mult. Toată platforma se învârtea într-o direcţie, iar ele, grupate câte trei, în alta. În mijlocul ceştii exista o cârmă de unde stabileam viteza cu care mă învârteam. Chiar m-a ţinut ocupată drăcia aia.

La fiecare tiribombă era o gheretă cu un băiat sau o fată al căror job era să apese pe butoanele distracţiei şi să mă îndrume în caz că nu ştiam să scanez cardul.

Trenul are un traseu sinistru de scurt, precum învârtitul în jurul cozii. Dintre cei zece adulți care erau în parc, n-am văzut niciunul să se dea, dar copiiilor (nici ei prea mulți) le plăcea. Nu prea se observă ţâncii în poze, pentru că băncile din vagoane erau muuult mai joase decât geamurile.

Panourile de la fiecare tiribombă aveau o găină ciudată pe ele, pe care o chema Milo şi care tot te învăţa chestii: să te măsori şi să vezi dacă ai sau nu voie să te dai, cât te costă să te dai şi te avertiza să nu te dai dacă te ştii gravidă.

După ce am aflat de la Milo că nebunia asta cu elefanţi îşi zice La Capătul Lumii, am prins şi subtilitatea amuzamentului dintr-un Dumbo care zboară sus-jos, în cerc.

Toate maşinile aveau K la număr, de la Terra ParK probabil. That special K from park.. Say whaa?

Puştiul ăsta, însă, m-a scos din sărite. Se tot lovea de chestii şi înainta încercând să le mişte din loc. Nu prea i-a mers faza cu marginea pistei, dar el a insistat până s-a scurs timpul.

Chestia asta este o altă bizarerie cu care am tot dat ture lente, ca-ntr-un balon.

Apoi am dat peste Dragon, care-i de fapt un tren care merge mai repede decât trenul din parc şi care arată ca un dragon. Face sens, nu?

Dragonul Donald Duck.

Există o zonă de mese unde puteai doar să stai jos, nefiind vreun chioşc în preajmă. Ulterior am aflat că-i de mâncare înăuntru şi în caz că e prea plin acolo ieşi la aer. N-a fost, în cazul meu.

Oricâţi vizitatori ar fi fost, important era că se făcea curat.

În maşinuţele astea recunosc că nu m-am dat, deja mă săturasem de atâta învârtit şi ameţit.

Şi nici caruselul nu l-am testat. Era o nebunie pentru fetiţe, cu toate că nu avea niciun prinţ călare.

Astea mi-au plăcut pentru că pe lângă că te ameţeau, cum făceau toate, te şi lăsau să conştientizezi că ţi-e frică, OMAGA, ne prăbuşim!!! Buzduganul din dreapta se numea Toltec Pendula, însă eu n-am crezut în viaţa mea că o pendulă poate fi atât de agresivă.

Mi-am dat seama că-mi plac chestiile care mă dau peste cap, pentru că atracţia principală a parcului nu m-a impresionat aşa tare: un turn înăltuţ pe care erai propulsat rapid până la nori (sau cel puţin asta era ideea) ş-apoi ţi-era rău. Rău cam ca femeii ăsteia pe care nenea de lângă încerca s-o înveselească. Sau doar râdea de ea.

Lume fel şi fel, nu prea multă, poate pentru că nu era cald ca de vară, poate pentru că nu erau liberi ca în weekend, poate pentru că nu prea aveau ce mare lucru să facă acolo.

La un moment dat au venit oamenii ăştia care s-au dat în toate drăciile în care au încăput.

Şi s-au distrat tare. Tipa asta a ţipat cât s-o audă tot parcul şi şi rudele de la Gorj.

Aici, lângă pendula de mai înainte, se va termina cândva, eventual până la vară, toboganul cu apă şi Montagne Rousse-ul pe care n-au mai avut timp acum să le facă. Lucru care, pe lângă pustietate, întărea senzaţia de şantier părăsit pe care cineva a ascuns nişte jucării noi.

Înăuntru erau numai jucării foarte-foarte colorate numai şi numai pentru copii.

Am menţionat că mai era mult spaţiu nepopulat, dar în care se făcea de zor curăţenie?

Ăsta era singurul stâlp cu scaune. Restul erau la zona de luat masa, o zonă cel puţin la fel de populară.

Am aşteptat mult până a venit cineva să ia ceva de mâncare ori un cico, chiar am aşteptat mult.

După ce m-am apropiat de tejghea am înţeles mai multe despre afacerea falimentară care se desfăşura acolo.

Sucurile erau 6 lei. Puncte.

Sucurile erau 8 lei. Sau 8 puncte.

Aha, trebuia să cumpăr şi porcărele.

N-am cumpărat nimic, era plin de chestii, nu m-am putut decide.

Nu ştiu ce tuburi erau astea, dar luai cu ele din chestia din stânga. Nimeni nu cumpăra.

Aveau acolo de tot felu’, la un singur preţ: mare, aşa cum s-ar dori şi parcul să fie, dar nu este.

Ăsta era un tricou de proastă calitate pe care dacă-l imprimi la Mall - şi nu-l cumperi de la speculanţii ăia - te costă 40 de lei.

Însă asta a fost de departe cea mai obscură treabă. Un kit căcăcios pe care dacă dai banii ăştia eşti idiot. Şi meriţi şi o diplomă de idiot. Şi o medalie şi o statuie pe care să se cace porumbeii.

Drumul prin parcare era presărat cu tot felul de desene.

Mi s-a părut mai interesant, pe alocuri, exteriorul, cu toate că n-am nicio treabă cu tabla aia de şah a lu' Allandalla.

Încă se mai lucrează la el, ca la tot parcul, care a fost ca un Pepsi cald. Poate mai dau o tură mai la vară, mi-au plăcut ceşcuţele.